21 februarie 1805-3 septembrie 1887

219 ani de la naștere

 

,,Un profil de umanist european descins din legendă pe pământul nostru ca să ne studieze limba și istoria, tainele sufletului și zbuciumul de veacuri”.

Nicolae Iorga

 

      De Canonicul Blajului, Timotei Cipariu, preotul greco-catolic erudit, lingvist, istoric, poet și scriitor, „părintele filologiei române”, ne apropiem întotdeauna cu sfială, admirație, dar și cu un sentiment de vinovăție …

          Evocându-i azi personalitatea, la împlinirea celor 219 ani de la naștere, încercăm să-l readucem din uitare. Spre personalitățile trecutului suntem obligați să ne îndreptăm și să le facem cunoscute, cu atât mai mult în anii de rezidire a valorilor risipite. Și viața lui Timotei Cipariu ne vorbește nouă, celor de astăzi, despre drumurile noi, cu perspective luminoase, care se pot deschide și urma, ne vorbește despre munca cinstită, ordonată și cu spirit de continuitate, iar exemplul său personal convinge și întărește speranța.

Canonicul Bisericii Române Unite cu Roma, Timotei Cipariu, face parte din a doua generație a Școlii Ardelene. A fost nu numai un continuator tenace al ideilor Școlii Ardelene, dar și al trăsăturilor morale care-i definesc reprezentanții: credința, pasiunea pentru munca intelectuală sistematică, disciplina, perseverența, iubirea pentru Biserica Greco-Catolică și spiritul de jertfă.

S-a născut într-o familie de ţărani din comuna Pănade de pe valea Târnavelor, Iacob Cipariu şi Salomia, mama fiind înrudită cu Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu.

Școala primară şi gimnaziul le-a urmat la Blaj, la „Gimnaziul Greco-Catolic” (1816-1820), şi tot la Blaj, a studiat în continuare la „Seminarul Teologic Greco-Catolic”, filozofia (1820-1822) și teologia (1822-1825); în anul 1827 a fost hirotonit preot celib de către Episcopul Ioan Bob.

Profesorul Dimitrie Macrea (1907-1988), de la Universitatea din Cluj, subliniază că pentru Cipariu, Blajul a fost oraşul „în care a trăit toată viaţa ca profesor”, reuşind să devină, „unul dintre cei mai de seamă învăţaţi români din vremea sa”. Erudit, de factură enciclopedică, stăpânea cunoştinţe din toate domeniile valorilor umane, ceea ce aminteşte omul total, ideal al Renaşterii.

Și profesorul continuă: „A învăţat singur douăsprezece limbi vechi şi moderne: italiana, franceza, spaniola, germana, engleza, maghiara, dar şi multe limbi orientale, ca ebraica, siriana, araba, egipteana, turca şi persana. Din veniturile lui modeste de profesor, Cipariu a reuşit să-şi formeze una dintre cele mai bogate biblioteci personale de la noi din acea vreme, compusă îndeosebi din manuscrise şi documente vechi româneşti, lucrări de filologie şi de istoriestudii de orientalistică, manuscrise arabe şi persane” (Dimitrie Macrea, „Lingvişti şi filologi români”, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1959, p.68).

A fost un autodidact de excepție, reușind să-și formeze o cultură enciclopedică și să depășească „granițele Blajului în care s-a format și a activat, ale Bisericii Unite și ale neamului românesc, pe care le-a slujit, vizându-le pe cele europene” (Simona Oarga).

Erudiţia lui Timotei Cipariu şi colecţia sa „bogată de scrieri rare” l-au determinat pe renumitul istoric, jurist şi profesor Theodor Mommsen, Premiul Nobel pentru Literatură în 1902, trecând prin Transilvania, să-l viziteze, la Blaj, pe Canonic.

În 1948, în dorinţa de a şterge din viaţa ţării şi din suflete Biserica Română Unită cu Roma, s-a distrus tot ce aparţinea Bisericii noastre, s-a pustiit Blajul de valori, cărţile Bibliotecii Mitropoliei şi ale celorlalte Biblioteci au fost arse, iar ceea ce nu a cuprins flăcările a fost aruncat în apele Târnavelor!!! Nu ştim cât şi ce s-a salvat din Biblioteca Canonicului Timotei Cipariu (Biblioteca sa a dăruit-o Mitropoliei) şi a fost transferat la Filiala Academiei din Cluj.

În zilele acestea de februarie, care amintesc venirea lui în lume, ne apropiem mai mult de profilul său spiritual, întoarcem foaie după foaie din operele sale ca să-i regăsim ideile, să-l regăsim pe Timotei Cipariu, blândul şi sfiosul preot – cărturar, care a trecut prin viaţă fără zgomot: o viaţă de muncă şi apostolat în numele Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică şi a culturii. O viață ca un dar pentru noi, o viață care ne onorează istoria şi pe fiecare dintre noi …

Lumina lămpii din căsuţa de vizavi de „Seminarul Teologic”, căsuţa Canonicului, se stingea înspre dimineaţă … Munca continuă i-a îngăduit puţine popasuri şi credem că cele care îi mişcau sufletul veneau de la elevii şi seminariştii Școlilor din Blaj, cărora, ca profesor, le sădea în inimi tot ce avea să le înnobileze viaţa.

Scriitorul Alexandru Odobescu, aflat la Blaj la o zi onomastică a cărturarului, povesteşte cum aceşti elevi şi seminarişti, noaptea, au venit cu torţe, facle şi steag românesc, la geamul luminat al profesorului şi i-au cântat mai ales cântece patriotice, repetând din loc în loc: „Să trăiască!” Timotei Cipariu, „stând drept, în mijlocul aureolei de lumină şi admirare ce-l înconjurau, făcea cu mâna un semn de mulţumire junilor săi închinători, le spunea un vers mângâietor şi întăritor […] şi că pentru noi românii nimic nu este mai de folos decât să ne iubim şi să ne cultivăm”.

Sunt ani de când îndemnul bun al Părintelui Cipariu s-a uitat … Pentru unii, timpul a făcut să fie uitată şi personalitatea marelui cărturar. Prin puterea „cuvântului”, încercăm să-i readucem între noi imaginea şi să-i privim opera.

La terminarea studiilor, a fost numit profesor de limba şi literatură română, latină şi filozofie la „Gimnaziul Greco-Catolic” din Blaj, din 1831 Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”, şi profesor de teologie, filozofie, dogmatică şi studii biblice la „Seminarul Teologic”; între 1854-1875 a fost directorul Liceului.

Studiile ştiinţifice ale lui Timotei Cipariu aparţin istoriei, dar mai ales limbii române, continuând pe Samuil Micu, Gheorghe Șincai şi Petru Maior. A favorizat cercetarea în spirit științific modern din perspectiva diacronică. Pentru Cipariu limba noastră este un tezaur de care trebuie să ne apropiem cu sfinţenie, să-l păstrăm cu grijă. Decât să-l pierdem, „ … mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la părinţii noştri, cu acea mângâiere că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni de a ne numi fiii lor”.

Situat pe poziţie latinistă a înaintaşilor, Timotei Cipariu lărgeşte cercetările lingvistice, „fiind cel dintâi învăţat român care publică documente şi monumente vechi de limbă”. Prin lucrările sale: Elemente de limbă română după dialecte şi monumente vechi (1854), Crestomaţia, seau Analecte literare din cărțile mai vechi și noue românești, tipărite și manuscrise, începând de la secolul XVI până la al, XIX, cu notiță literară (1858) şi Principii de limbă şi scriptură (1866), pune bazele filologiei româneşti şi ale lingvisticii noastre istorice. Timotei Cipariu este şi întemeietorul foneticii descriptive a limbii române. Foneticii îi consacră un capitol în Gramateca limbei române (1869). Pentru elevii Liceului „Sfântul Vasile” a redactat şi manualul de Gramateca latină pentru II, III şi IV clase a gimnaziului şi Compendiu de gramatica limbii române (1855).

A susținut tenace latinitatea poporului şi a limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia şi unitatea poporului român, a lucrat pentru a-i da limbii române unitate, condiţie de bază pentru crearea unei literaturi „cu adevărat naţională, corectă în expresii, corectă în forme, fără de care nici o literatură nu poate de a se chema literatură” (Op.cit.p.70).

La fel ca Samuil Micu, Gheorghe Șincai şi Petru Maior, susţine scrierea cu litere latine şi, în mod sistematic, din anul 1833, în calitatea de director al „Tipografiei Seminarului Diecezan” (1833-1866), tipăreşte cărţi româneşti cu litere latine. În Țara Românească şi Moldova introducerea literelor latine a întâmpinat opoziţie, s-a făcut greu, deşi ideea era susţinută puternic de Heliade Rădulescu şi Gheorghe Asachi. Revista România literară (1855) a lui Vasile Alecsandri era scrisă cu litere chirilice şi latine, ca să se obişnuiască treptat cititorii!!!

Timotei Cipariu este adeptul purificării limbii române de elementele străine prin înlocuirea lor cu elemente latine, departe însă de exagerări. Este adeptul scrierii etimologice, după modelul limbii franceze, în care cuvântul se scrie etimologic, pe baza formei originale, altfel, supusă uzanțelor diverse de pronunțare a cuvintelor, limba nu ar mai fi unitară, nici ortografia.

Cipariu este autorul primei noastre ortografii etimologice, în concepţia sa fonetismul fiind „o poartă deschisă anarhiei în scriere”, în timp ce scrierea etimologică, pentru noi, pune în lumină și originea latină a cuvintelor.

Timotei Cipariu este autor şi traducător de opere teologice şi filozofice, din care notăm: Scientia Sântei Scripture (1854) şi Istoria  sântă seau biblică a Testamentului vechi şi nou pentru începători (1855), Ediția a II-a,1859) şi Elemente de filozofia, după W.T. Krug (1861).

Mai puţin cunoscute sunt operele literare ale eruditului Canonic, care a scris proză, memorialistică, poezie, dramaturgie şi s-a afirmat ca epistolier – avem în vedere corespondenţa cu George Bariţiu -, astăzi, o parte a acestor pagini beletristice a fost publicată prin strădania profesorului universitar Ion Buzaşi.

Despre lirica lui Cipariu, Nicoale Iorga, în Oameni cari au fost, spune că „a revoluţionat poezia lirică a timpului” – Alexandru Lupeanu Melin, în 1922, a publicat din versurile lui Cipariu, din manuscrisele „poetului” a mai tipărit Ștefan Manciulea, dar volumul mai cunoscut este cel îngrijit de Nicolae Albu, Poezii (1976).

Lirica lui Timotei Cipariu se încadrează în romantismul timpuriu şi este „o revelaţie a istoriei literare de dată recentă”. Profesorul Ion Breazu (1901-1958) de la Universitatea din Cluj, absolvent al Liceului „Sfântul Vasile” din Blaj, s-a ocupat de poezia lui Timotei Cipariu, a pus în evidenţă vocaţia poetică şi valoarea literară a operei profesorului blăjean.

Cercetarea manuscriselor lui Cipariu i-a oferit surprize profesorului Buzaşi, descoperind o creaţie poetică aproape necunoscută până acum, poezia de inspiraţie religioasă. Aceasta i-a reţinut atenţia, sesizând apropieri între sonetul Cerească-mpărăteasă şi Rugăciunea către Fecioara Maria din Paradisul lui Dante. Forma de început este înrudită şi cu versurile din poezia Rugăciune a lui Mihai Eminescu: „Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te…”

Câteva versuri: „Cerească-mpărăteasă de câte ori îţi cer / să sufli-ntr-al meu cuget un suflet de cântare, / cu-o rază de lumină ca ziua ce răsare / în pieptu-mi fără umbră aprinsă ca pe cer…”.

Părintele Cipariu este şi unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai oratoriei româneşti. Discursurile le-a rostit la evenimentele culturale din Blaj: la Sărbătoarea „Sfinţii Trei Ierarhii, Vasile cel Mare, Grigore şi Ioan”, patronii Liceului „Sfântul Vasile”, la început şi sfârşit de an şcolar, în cadrul ASTREI şi al Academiei Române, al Dietei transilvănene, în calitate de deputat, unde a militat pentru drepturile românilor.

Cuvântul său lăsa întotdeauna lumină, fiecare vorbă trăda zbuciumul unei înalte conştiinţe şi responsabilităţi. Cei care i-au auzit discursurile au fost impresionaţi de timbrul plăcut al vocii, de tonul blând din care nu lipsea îndemnul la credinţă, la muncă şi fapte în numele binelui, şi admiraţia pentru însuşirile morale ale omului.

Părintele Cipariu este pionier al ziaristicii româneşti, la Blaj, editează Organul luminării (1847), primul ziar românesc cu litere latine. Este şi editorul primei noastre reviste de filologie: Arhivul pentru filologie şi istorie (1867-1872), scrisă în întregime de el, bogată în studii despre istoria limbii române, despre ortografie etc.

Greu de cuprins într-un articol o personalitate ca cea a Canonicului Timotei Cipariu, de aceea spunem ca Petru Maior „noi numai cât am aruncat sămânţa” … Urmează să rodească …

Patriotismul său sincer şi curat respingea orice gândire sau atitudine şovină, a dorit înţelegere cu celelalte naţionalităţi din Transilvania, susţinând în acelaşi timp drepturile istorice ale românilor.

La 3/15 mai 1848 a fost pe „Câmpia Libertăţii” din Blaj, a fost unul din cei zece secretari ai Adunării Naţional şi a făcut parte din Delegaţia trimisă la Curtea imperială de la Viena pentru a prezenta revendicările românilor.

Timotei Cipariu a fost membru fondator al „Societăţii Literare Române” (1866), numită „Societatea Academică Română” (1867), care l-a avut vicepreşedinte, Societate devenită  ,,Academia Română” (1879).

Oriunde mergea, oriunde era, Timotei Cipariu ducea cu sine Biserica Blajului: credinţa, devotamentul, munca temeinică, tenacitatea, consecvenţa, modestia şi jertfa … Personalitatea sa impresiona, şi ţinuta impresiona, întotdeauna era în reverenda greco-catolică, cea cu 33 de nasturi, iar pe cap purta o calotă, asemenea celei episcopale, dar neagră. La Ateneu, la şedinţa solemnă a întemeierii „Societăţii Literare Române”, lumea, văzându-l întrând în ţinuta lui deosebită, uimită, în picioare, nu înceta să-l aplaude.

Membru fondator al ASTREI, vicepreşedinte (1861-1866) şi preşedinte (1877-1887), după chibzuinţă, ajungea la cele mai bune căi pentru dezvoltarea culturii şi literaturii române şi a prezenţei noastre în „cetate”.

Dincolo de hotare, ne-a reprezentat în „Societatea Germană de Orientalistică”.

Cea mai predominantă figură a Ardealului cultural în secolul al XIX-lea, Timotei Cipariu, a fost urmașul cel mai autorizat al Școlii Ardelene, al acelor fanatici al crezului latinist, la temelia cărora el a adăugat o remarcabilă lungime de orizont”, remarcă scriitorul Radu Brateș.

La încheiere, parafrazând cuvintele lui Nicolae Iorga, spunem: Viața Canonicului Timotei Cipariu a fost o neîncetată dăruire de bine recunoscătorilor şi nerecunoscătorilor …

Și paşii gândului nostru să pornească astăzi în căutarea „Bisericii Grecilor” din Blaj, să se oprească la mormântul Părintelui Canonic pentru o rugăciune şi pentru lacrimi … Și … pentru iertare …