Vă urez bun venit, chiar dacă aici sunteți acasă aici! Sunt bucuros: este un prilej pentru mine să vă mulțumesc vouă, care sunteți însoțitorii mei de drum, pentru munca pe care o faceți informând cititorii, ascultătorii și spectatorii despre activitatea Sfântului Scaun. Jurnalişti, operatori, fotografi, producători: sunteţi o comunitate unită de misiune. Vă unosc pasiunea, dragostea pentru ceea ce spuneți, efortul vostru. Mulți dintre voi urmăriți nu doar Vaticanul, ci și Italia, sudul Europei, Marea Mediterană, țările din care veniți.
A fi jurnalist este o vocație, precum cea a unui medic, care alege să iubească umanitatea îngrijindu-i bolile. Așa face, într-un anumit sens, jurnalistul, care alege să atingă rănile societății și ale lumii. Este o chemare care vine de tânăr și care conduce la a înțelege, a scoate în evidență, a relata. Vă doresc să vă întoarceți la rădăcinile acestei vocații, să o amintiți, să vă amintiți chemarea care vă unește într-o misiune atât de importantă. Cât de multă nevoie este de a cunoaște și de a relata, pe de o parte, și de a cultiva iubirea necondiționată pentru adevăr, pe de altă parte!
Aș dori să exprim recunoștința mea nu doar pentru ceea ce scrieți și transmiteți, ci și pentru perseverența și răbdarea voastră de a urmări zi de zi veștile care sosesc de la Sfântul Scaun și din Biserică, descriind o instituție care transcende „aici” și acum”, și propriile noastre vieți. După cum a spus Sfântul Paul al VI-lea, există „simpatie, stimă și încredere pentru ceea ce ești și ceea ce faci” (Cf. Discursul adresat reprezentanților presei italiene și străine, 29 iunie 1963). Vă mulțumesc și pentru sacrificiile pe care le faceți pentru a-l urma pe Papa în întreaga lume, de a lucra adesea chiar și în zilele de duminică și sărbători. Trebuie să vă cer scuze pentru momentele în care știrile care se referă la mine v-au îndepărtat de familiile voastre, de la timpul de joacă cu copiii voștri – acesta este foarte important; Când spovedesc, eu adesea îi întreb pe părinți: „Vă jucați cu copiii voștri?”: este unul dintre lucrurile pe care un tată și o mamă trebuie să le facă mereu, să se joace cu copiii lor – și să petreacă timpul cu soții sau soțiile lor.
Întâlnirea noastră este un prilej de a reflecta asupra muncii obositoare de a fi jurnalist pe lângă Sala de Presă a Sfântului Scaun (vaticanist), în relatarea drumului Bisericii, în construirea unor punți de cunoaștere și comunicare în loc de brazde de dezbinare și neîncredere (Cf. Sf. Ioan al XXIII-lea, Discurs către jurnalişti despre prilejul consiliului naţional al Federaţiei Italiene de Presă, 22 februarie 1963).
Așadar, cine este vaticanistul? Răspund împrumutând cuvintele unuia dintre colegii voștri, care și-a sărbătorit recent cei optzeci de ani și a călătorit mult cu Papii. Vorbind despre munca sa de corespondent la Vatican, el a definit-o ca fiind „o profesie rapidă până la punctul de a fi nemiloasă, de două ori mai incomodă atunci când este aplicată unui subiect de nivel înalt precum Biserica, pe care mass-media comercială o aduce inevitabil […] la nivelul pieţei». „În mulți ani ca vaticanist – a adăugat el – am învățat arta de a căuta și a relata poveștile de viață, care sunt un mod de a iubi omul […]. Am învățat smerenia. M-am apropiat de mulți oameni ai Lui Dumnezeu care m-au ajutat să cred și să rămân om. Nu pot deci decât să-i încurajez pe cei care vor să se aventureze în această specializare jurnalistică” (Luigi Accattoli, Prefață la G. Tridente, Diventare vaticanista. Informazione religiosa ai tempi del Web, 2018, 5-7). În ciuda dificultăților, este o încurajare frumoasă: să iubești omul, să înveți smerenia.
Sfântul Paul al VI-lea, abia ales, în lunile premergătoare Conciliului, i-a invitat pe jurnaliştii care au urmărit evenimentele Vaticanului să se cufunde în natura şi spiritul evenimentelor cărora le-au dedicat reportajele lor. Ele – a spus el – „nu trebuie să se ghideze, așa cum se întâmplă uneori, după criteriile care clasifică lucrurile Bisericii după categorii profane și politice, care nu se potrivesc cu lucrurile înseși, ba chiar de multe ori le deformează, ci trebuie să țină cont de ceea ce informează cu adevărat viața Bisericii, adică de scopurile ei religioase și morale și de calitățile sale spirituale caracteristice” (Discurs adresat reprezentanţilor prese). Aș vrea să adaug delicatețea pe care o aveți adesea în a vorbi despre scandaluri din Biserică: acestea există câteodată, și de multe ori am văzut în voi o mare delicatețe, un respect,aproape o tăcere, spun eu, „rușinoasă”: mulțumesc pentru această atitudine!
Vă mulțumesc pentru efortul pe care îl depuneți în menținerea acestei priviri care știe să vadă în spatele aparenței, care știe să perceapă substanța, care nu vrea să se plece în fața superficialității stereotipurilor și a formulelor preconfecționate de informație-spectacol (infotainment), care, în căutarea dificilă a adevărului, preferă catalogarea uşoară a faptelor şi ideilor după scheme prestabilite. Vă încurajez să mergeți mai departe pe această cale care îmbină informația cu reflecția, vorbirea cu ascultarea, discernământul cu iubirea.
Același jurnalist pe care l-am citat spunea că în domeniul mass-media „corespondentul Vaticanului va trebui să reziste vocației native a comunicării în masă de a manipula imaginea Bisericii, ca și mai mult decât orice altă imagine de umanitate asociată. De fapt, mass-media tind să distorsioneze știrile religioase. Le distorsionează atât cu registrul înalt sau ideologic, cât și cu registrul de jos sau spectaculos. Efectul de ansamblu este al unei duble deformări a imaginii Bisericii: pe care primul registru tinde să o constrângă sub o formă politică, iar al doilea tinde să o limiteze la o știre ușoară” (Prefață).
Nu este ușor, dar aici se află măreția vaticatinistului: finețea sufletului care se adaugă la priceperea jurnalistică. Frumusețea muncii voastre în jurul lui Petru este aceea de a o întemeia pe stânca solidă a responsabilității în adevăr, nu pe nisipurile fragile ale zarvei și ale lecturilor ideologice; care constă în a nu ascunde realitatea și chiar mizerile ei, fără a îndulci tensiunile, dar în același timp fără a face zarvăinutilă, ci mai degrabă a încerca să înțeleagă esențialul, în lumina naturii Bisericii. Cât de bine face aceasta Poporului lui Dumnezeu, celor mai simpli oameni, Bisericii însăși, care are încă drum de parcurs pentru a comunica mai bine: cu mărturia, înainte de cuvinte. Mulțumesc mult pentru munca voastră. Un lucru care îmi face plăcere este că am învățat să vă cunosc pe nume; vide-decanul și mulți dintre voi pe care îi cunosc pe nume… Vă mulțumesc mult, rugați-vă pentru mine, eu fac aceasta pentru voi. Reînnoind recunoștința mea, vă binecuvântez pe voi, pe cei dragi ai voștri și munca voastră. Vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine!
Biroul de Presă EGCO
Mihaela Caba-Madarasi
