Preasfinţia Voastră Dr. Virgil Bercea, Episcop de Oradea,
Precucernici părinți vicari și protopopi, iubiţi confraţi preoți,
Domnule Președinte al Consiliului Județean Sălaj, Dinu Iancu-Sălăjanu,
Domnule viceprimar, domnilor consilieri ai Primăriei Plopiș,
distinse autorităţi, onoraţi invitaţi, oaspeţi și prieteni,
dragi credincioşi,

parte a elanurilor mele de credință din copilărie și tinerețe se leagă de orizonturile senine și liniștite ale acestei mici, dar încântătoare localități, Iaz, din județul Sălaj, prin urmare, permiteți-mi să dau citire câtorva gânduri pe care aș dori să vi le împărtășesc cu dragoste creștină, în această zi de sărbătoare.

Din mila lui Dumnezeu, prin implicarea și jertfa necondiționată a bunilor noștri credincioși, cu povățuirea caldă a părintelui paroh, Vasile Pop, s-a realizat pictura bisericii greco-catolice din Iaz, prin lucrarea maestrului, pictor Marian Furtună din Cluj, fiu al satului prin adopție, soția dumnealui, Doamna Bianca, fiind fiică a satului și a comunității noastre.

Astăzi, la aniversarea a 20 de ani de la consacrarea bisericii, ne bucurăm din nou de prezența Preasfinției Sale pentru a binecuvânta și sfinți lucrările de renovare și pictura, toate făcute cu forțe proprii, din sudoarea, dărnicia și dragostea credincioșilor acestei comunități pentru Lăcașul sfânt al lui Dumnezeu. Ne rugăm Milostivului Dumnezeu și-L implorăm, zicând: „Binecuvintează-i, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale”.

Lucrarea de față, în erminia specifică picturilor bisericilor orientale, care s-a respectat în cea mai mare parte, îi cuprinde și pe cei șapte episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice, între care Cardinalul Iuliu Hossu, cel care în urmă cu 100 de ani, fiind în Vizită Canonică în satul nostru, înconjurat de cca. 3000 de credincioși veniți din toate satele dimprejur, sfințea Biserica Satului, singura pe atunci, și pe care în mod extrem de sugestiv Maestrul Marian Furtună l-a pictat aici cu biserica în mână ca aducere-aminte peste veacuri. Prin suferința și martiriul vostru, morți în faimă de martir sub regimul comunist, Fericiților episcopi, rugați-vă pentru toți fiii satului nostru!

Celor șapte episcopi martiri ai bisericii noastre le-a fost recunoscută jertfa pentru credință și adevăr prin ridicarea la cinstea altarelor de către Sfântul Părinte, Papa Francisc, în cadrul Sfintei Liturghii plină de simbolism celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj cu ocazia vizitei Sanctității Sale în România. Mărturia și sângele acestor martiri, de la arestarea cărora peste două săptămâni, în noaptea de 27 spre 28 octombrie, se vor împlini 75 de ani, a ținut vie credința creștinilor noștri și, împotriva oricăror rațiuni umane, a fost sămânța, dar și lumina care n-a lăsat să moară speranța că odată vor putea celebra liturghia din nou în comuniune cu Papa și cu întreaga Biserică Universală. Dacă Cristos fiind răstignit pe cruce și omorât a înviat, și Biserica Lui Cristos, chiar dacă ar fi distrusă cu totul, nu va fi învinsă niciodată, pentru că e Trupul Său mistic, care nu va muri niciodată.

Credincioșii noștri nu și-au dorit decât să fie liberi să-și trăiască credința lor, rămânând într-o relație de frățietate cu cei care sunt prezenți aici cu toată comunitatea, frații ortodocși, alături de părintele paroh, Alexandru Coste, cărora le mulțumim pentru prezență! A fi împreună astăzi și a ne ruga împreună este normalitatea, este expresia unui autentic spirit creştinesc. Spune Mântuitorul: „să vă iubiţi unii pe alții cum v-am iubit şi Eu pe voi”, doar „aşa vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei”.

Domnul este cu noi, este în fiecare dintre noi, dacă avem iubire. Cel ce iubește îl are pe Domnul, cel ce nu iubește, chiar dacă ar fi ucenicul Lui, chiar dacă ar încinge cu Domnul în blid se face pe sine vânzătorul Lui.

Douăzeci de ani de la sfințirea Noii Biserici! O adevărată minune! Nu credea nimeni că o comunitate așa de mică ar fi putut să facă o astfel de biserică într-un timp așa de scurt. Această biserică este rodul credinței neștirbite a aceste mici comunități, iar rugăciunile fierbinți și novenele lor neîncetate au fost răsplătite de Bunul Dumnezeu. Dumnezeu nu privește la numere, ci la credința fiilor Săi.

În anul 2000, Dumnezeu l-a trimis aici pe părintele Antonio Guarnieri, paroh într-o mică parohie de munte, Bratto, de lângă Bergamo din Italia. Acesta după ce a văzut capeluța în care celebram și a aflat zbuciumul și dorința credincioșiolor de a avea o bisericuță, întors acasă, a decis împreună cu credincioșii săi ca în anul pastoral care urma să înceapă, să adune banii necesari pentru a susține construcția unei biserici la Iaz. Așa a început totul. Celor pe care Dumnezeu îi iubește le dă în somn. Credincioșii din Bratto în doi ani au adunat banii, care alături de truda și de participarea credincioșilor noștri, împreună cu părintele paroh de atunci, Vasile Aciu, au făcut ca acest mare deziderat să se împlinească.

Acum satul nostru este precum un gospodar care a reușit să construiască o casă pentru fiecare dintre cei doi fii ai săi. Acum 20 de ani se încheia un capitol din istoria acestui sat. Bunii noștri credincioși au crezut cu toată ființa lor că odată și odată soarele libertății bisericii va răsări din nou, de aceea chiar dacă pe ascuns, în timpul regimului ateu, au continuat să spere și să păstreze vie credința catolică în tăcere, trăindu-o în catacombele sufletelor lor prin devoțiuni precum Calea Crucii, Paraclisul Maicii Domnului, sau nelipsitul sfânt Rozar, acest „lănțișor dulce care ne unește cu Dumnezeu”. Aceste rugăciuni ei nu le-au abandonat niciodată, rămânând semne discrete, dar vitale ale apartenenței lor la Biserica Greco-Catolică și totodată simboluri ale speranței veșnic vii ale unei regăsite comuniuni totale cu Biserica Lui Cristos. Când eram copil, înainte de 1989, nu înțelegeam de ce ne spuneau părinții să nu spunem nimănui că noi ne rugăm rozarul. Inclusiv în Biserica Veche, în fiecare duminică, imediat după terminarea vecerniei, ne rugam rozarul, însă nu înainte de a pleca preotul paroh, de pie memorie, Gavril Ghilea. Dumnealui se bucura că ne rugăm rozarul, dar tolerarea acestor rugăciuni catolice pentru preot era primejdioasă.

Încetul cu încetul, după anul 1990, se constituia un nucleu de credincioși, care adesea era vizitat de părintele Grigore Ardelean, care a și celebrat câteva liturghii în cadru foarte restrâns în casa părintească a părintelui Cristian Borz. Tot părintele Grigore adesea vizita familia Fiț, care l-a dat bisericii pe părintele Adrian Alexandru Fiț, unde se discuta foarte mult pe tema revenirii la Biserica Greco-Catolică. Urmare a acestor discuții, adolescent fiind, îmi amintesc că într-o duminică, la sfârșitul utreniei, preotul paroh fiind în filie, Domnul Ioan Fiț, Ioanea Dedi, cu al său cunoscut spirit oratoric, cald și așezat, a luat cuvântul în biserică subliniind trecutul bisericii, în urma căruia i-a invitat pe cei care doreau să semneze revenirea, așa că s-a făcut o listă cuprinzând în final 72 de semnatari, totul într-o atmosferă pașnică.

Nu putem uita activitățile cu copiii pe care le organiza părintele Florian Gui în curtea școlii, vara când se întorcea de la Roma, sau de grupul de tineri de ambele confesiuni închegat tot de pr. Florian, care ne întâlneam seara și discutam pe marginea unor cărți, sau pe diferite teme culturale de actualitate, iar duminica după-amiază mergeam cu toții la pădure și cât de frumos era!

Cu toate acestea a rămas o dorință neîmplinită, aceea de a putea participa, la o Sfântă Liturghie greco-catolică, considerând că nu există ceva mai sfânt decât comuniunea cu Cristos și cu Biserica Sa, și aceasta fără părtinire sau ură, sau vreo nemulțumire față de confrații noștri ortodocși. Deschiderea oficială a parohiei a fost făcută de către părintele Vasile Aciu, în casa familiei Borz, capela urmând a fi mutată în casa călugărițelor, în care, precum în peștera din Betleem, s-a celebrat liturghia până la sfințirea noii biserici.

Mulțumesc prietenului și dragului meu coleg de liceu, istoricul Marin Pop, pentru frumoasa evocare a momentului construcției Bisericii Vechi și elogierea evenimentului centenar al Sfințirii acesteia, așa cum reiese din Cartea de aur a parohiei, din arhivele și din presa vremii.

Astăzi, parohia din Iaz este o parohie vie, și aceasta se datorează părintelui Vasile Pop, care cu blândețea și bunătatea sa este o alinare pentru cei vârstnici, un liant pentru familiile tinere și un magnet pentru tineri și copii. Niciodată din altarul bisericii din Iaz nu lipsesc copiii, toate activitățile, rugăciunea, curățenia în biserică și în curtea bisericii sunt făcute de către credincioși, tineri și copii în mod voluntar. Mulțumesc părintelui Vasile pentru munca sa tainică în această mică vie a Domnului, dar spune Mântuitorul: „După roadele voastre vă vor cunoaște că sunteți ucenicii Mei!”.

Bunul Dumnezeu să le dăruiască Împărăția cea Cerească tuturor celor care s-au ostenit, s-au jertfit și au participat la această lucrare; însutit fie răsplătit atât bănuțul văduvei, cât prinosul darului primit de la Dumnezeu, iar  generozitatea inimii dumneavoastră, a tuturor donatorilor și voluntarilor să vă fie scut în vreme de încercare, ajutor și sfat atunci când veți avea nevoie!

În veci să fie lăudat Bunul Dumnezeu și Preacurata Fecioară Maria în acest sfânt lăcaș, iar Domnul să împlinească toate rugăciunile celor ce cu credință, cu dragoste și cu smerenie vor îngenunchea aici de acum înainte, peste ani și peste veacuri, cerându-I ajutorul!

Pr. Nicolae Bodea
Protopop de Șimleu Silvaniei