Școala Ardeleană a adăugat dimensiuni occidentale culturii umaniste, reînnoind legăturile romanice, secole la rând întrerupte prin jocul nefericit al istoriei”: spunea Cardinal Alexandru Todea.

Ziua de 11 octombrie, zi în care, în 1754, au fost deschise Școlile Blajului – Fântâni ale darurilor – de către Episcopul Petru Pavel Aron, primele școli sistematice și moderne în limba română din Transilvania, asemenea celor europene ale timpului, „moderne nu numai ca metode, ci mai ales ca spirit, conținut și orientare”, din anul 2014, este declarată ,,Ziua Școlii Ardelene”.

„Subiectul «Școala Ardeleană» este atât de apropiat conștiinței națiunii noastre, încât ne-am aștepta să-l întâlnim la tot pasul”, afirma profesorul universitar Camil Mureșan. Și totusi, timp de mai bine de 40 de ani, în perioada de martiriu al Bisericii Române Unite cu Roma, s-a făcut tot ce s-a putut ca Biserica Româna Unită cu Roma, Citadela spirituală și culturală a românilor, Blajul, și oamenii lui fără asemănare, cultura creată de aceștia, inclusiv „Școala Ardeleana”, să fie șterse din istorie, din gândul și inima românilor în ultimile decenii, când manipularea istoriei este tot mai practicată, alături de necunoaștere.

„Școala Ardeleană” este curentul de idei iluministe din secolul al XVIII-lea, care afirma ideea emancipării omului prin cultură și educație, curent născut în cadrul Bisericii Greco-Catolice prin cărturarii ei formați la Blaj, Roma și „în atmosfera intelectuală creată la Viena de simbioza reușită dintre Reforma catolică si Aufklarung (iluminismul german)” și Iosefinism[1].

Dacă Iluminismul francez se caracterizează prin nota anticlericală, în Transilvania, chiar clericii Bisericii Greco-Catolice îi dau ființă și, împreună cu intelectualii formați în școlile confesionale ale aceleiași Biserici, îl reprezintă.

Momentul „Școala Ardeleană” are o însemnătate excepțională în viața românilor ardeleni, cu ecou puternic și dincolo de Carpați. „Scoala Ardeleană” este „hotarul dintre ieri si mâine, ea marcheaza începutul modernitatii noastre în toate domeniile”: scria profesoara de pie memorie Otilia Bălaș într-un articol dedicat Școlii Ardelene, publicat în urmă cu cinci ani pe site-ul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

„Scoala Ardeleană” a definit identitatea noastră națională prin opere documentate, a dovedit originea română a poporului român, latinitatea limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii și unitatea românilor, adevăruri care au stat la baza luptei pentru recunoașterea românilor ca națiune și a luptei pentru drepturi egale cu ale celorlalte națiuni din Ardeal.

Evenimentul crucial care a făcut posibilă existența „Scolii Ardelene” a fost Unirea cu Roma a Bisericii Române din Transilvania, la 1700, act prin care a luat naștere Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolica. Mitropolitul Atansie Anghel, din credința, cu inteligența și puterea de a vedea dincolo de moment, a știut alege între calvinism, ortodoxie și catolicism. Prin Unirea cu Roma, ne-am înapoiat în Biserica Catolica de care am fost rupți, fără voia noastră, prin Schisma de la 1054. Conștient, românii și-au regăsit locul în Europa.

Printre drepturile obținute datorită Unirii cu Roma, este și acordarea de burse pentru studii în marile colegii catolice din Apus. Aceasta realitate îl determina pe Nicolae Iorga să afirme: „Fără Unirea în credință cu Împăratul nu era libertatea, prețuirea, recunoașterea demnității umane. Fără Unirea cu Roma nu erau Școlile mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învățăturii, nu era mai ales acea mare școală pentru inima poporului nostru care a fost Roma însăși”.

Episcopul Inocentiu Micu-Klein (1692-1768) și-a dat seama că Biserica are nevoie de preoți culți, de aceea va trimite tineri la înaltele colegii catolice din Roma și Viena. Printre primii bursieri a fost și Petru Pavel Aron, urmașul său, „un alt arhiereu cult și erudit, fără mândrie, smerit ca Sfinții Părinți și arhiereii cei mai aleși ai Bisericii crestine”, cum l-a caracterizat Augustin Bunea, Arhiereu care unea vocația religioasă cu cea de cărturar.

Școlile deschise la Blaj erau gratuite, „nici o plată de la ucenici asteptându-se”: școala de obște, școala latinească și de preoți, școli care au devenit în timp scoala primară, Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” și Seminarul Teologic. Școlile au fost gândite să devina și au devenit „izvorul nesecat de cultură pentru toată românimea”, indiferent de etnie și confesiune, că „mai toți sunt însătoșați si flamânzi de hrana cea sufletească, pentru aceia, tuturor fiilor noștri, oricării vor cere, trebuie a li se frânge sfânta pâine și a-i cuprinde la învățătură”, spunea Episcopul Pavel Aron în „Înștiintare”, la 11 octombrie 1754.

Școlile au fost încredințate călugărilor din Ordinul Sfântul Vasile cel Mare, apreciați pentru cultura lor cu largi orizonturi. Urmașii Întemeietorilor, Mitropoliții Ioan Vancea și Vasile Suciu au continuat să dezvolte Școlile Blajului cu toate profilurile – de numele Mitropolitului Vasile Suciu va fi întotdeauna legat „Institutul Recunoștinței” – un complex de școli pentru fete: liceu teoretic, liceu comercial, școala normală și de aplicație. După modelul Blajului, s-au înființat școli confesionale greco-catolice în toată Mitropolia: „Preparandia”, la Oradea, Liceul „Samuil Vulcan” și „Liceul Român Unit de Fete”, la Beiuș si „Gimnaziul Greco-Catolic” din Năsăud. Numeroși intelectuali ortodocși s-au format în Școlile Bisericii Unite cu Roma.

Între 1760-1761 Episcopul Petru Pavel Aron traduce Biblia latină, „Biblia Vulgata”, la noi, „prima traducere a unui text latin, exceptând sporadicile acte politice sau diplomatice”. A doua generație a Școlii Ardelene este reprezentată de „Corifei”, „severii călugări și preoți porniți de pe băncile școlilor din Blaj și crescuți în asprele colegii catolice din Apus”.

Sunt diferiti ca „temperamente, talente și traiectorii biografice”, Samuil Micu Clain (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821) și Ioan Budai-Deleanu (1760-1820), dar „alcatuiesc un singur gând, o singură vointa. Ceea ce unul începe, ceilalți împlinesc, continuă, propagă. În fiecare conștiință programul de preocupări și de teme trăiește integral, chiar dacă unul este mai ales filolog, altul mai ales istoric, un al treilea polemist și propagandist, iar ultimul beletrist”, afirma George Ivascu.[2]

Aceștia au studiat la Blaj și în marile universități catolice din Occident, de unde se înapoiază în țară cu doctorate în Teologie și Filozofie și cu dorința de a crea și de a da o direcție culturii române, idealul era o cultura de esență latină, opusă celei slavo-bizantine.

Samuil Micu este primul dintre cărturari care a trebuit să depașească greutățile începutului. El și toți ceilalti au scris lucrări cu caracter religios, istoric, lingvistic, filozofic și didactic, iar Ion Budai-Deleanu și opere beletristice.

Reprezentanții Școlii Ardelene s-au bucurat de prietenia și sprijinul Episcopilor Diecezei de Oradea, Ignație Darabant și Samuil Vulcan. Oradea era la vremea aceea un însemnat centru cultural și Episcopia Greco-Catolica avea în subordinea ei secțiunea românească a Tipografiei Universității din Buda, unde a trimis ca cenzor pe Samuil Micu și corector pe Gheorghe Șincai.

Din numărul impunător al lucrărilor ,,Corifeilor”, ne sunt în atenție operele teologice, scrieri originale, mai ales volume de predici, sau traduceri. Lui Samuil Micu îi datorăm prima traducere a operei „Imitatio Christi” de Thomas a Kempis. Tot Samuil Micu a tradus și a tipărit, în 1795, Biblia, cunoscută sub numele de „Biblia de la Blaj” sau „Biblia lui Clain”, sau „Biblia lui Bob”. Traducerea „se ridică și uneori chiar întrece frumusețea literară a celei de la București – 1688”.

Operele istorice „Istoria, lucrurile și întâmplările românilor” a lui Samuil Micu, „Hronicul românilor și a mai multor neamuri” a lui Gheorghe Șincai și „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior, spre deosebire de cronicile anterioare, ale lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ioan Neculce, care povestesc evenimentele istorice, limitate la provincii, exponenții „Scolii Ardelene” realizează opere critice care cuprind istoria tuturor românilor, istorie încadrată în contextul european.

Pentru a sublinia originea latină a limbii române, Samuil Micu a elaborat un sistem ortografic etimologic. El este primul învățat român care publica o carte în limba româna, scrisă cu litere latine, este „Carte de rogăcioni” (Viena, 1779). Tot el redactează la Viena, împreună cu Gheorghe Șincai, prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (1780). Micu a descoperit legile fonetice ale evoluției limbii latine în româna și le-a făcut cunoscute. Și tot prin această gramatica a făcut cunoscuta lingvisticii străine latinitatea limbii noastre. Exponenții „Școlii Ardelene” au intervenit pentru îmbogățirea vocabularului prin neologisme de origine latinaă. Micu este și cărturarul care a creat primul nostru vocabular filozofic.

Samuil Micu a fost și cel dintâi lexicograf al nostru. Cunoscutul „Lexicon” de la Buda, 1825, primul nostru dicționar etimologic, îi aparține în cea mai mare parte. Ca sa fie terminata lucrarea, înainte de a muri, a încredințat-o Canonicului orădean Ioan Corneli. Capodopera literara a secolului al XVIII-lea, la noi, este „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu, pe care George Călinescu îl caracterizează astfel: „un spirit cu desavârșire occidental, cărturar de întinsă cultura, cu preocupări istorice, drept și filologie, un veritabil om de litere”. Cunoștea literatura universală de la paginile Antichității la literatura moderna: italiana, franceza, germana, spaniola și polona. A creat prin „Țiganiada” întâia noastră opera beletristică de înalta valoare nu numai pentru noi, dar și pentru Iluminismul european, unde stă alaturi de epopeile eroi-comice ale literaturii europene.

Cuprinzând tot ce a creat Școala Ardeleană, Nicolae Iorga va spune: „În Ardeal nu e un mănunchi, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu câțiva ucenici răzleți, ci profeți serbătoriți se încunjură de ucenici înțelegatori și devotați, cari repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alții, scot dintr-însul adevăruri nouă” (Op.cit., p. 297).

Învățământul întemeiat de Biserica Româna Unită cu Roma în Ardeal a avut influențe directe asupra întregului teritoriu românesc, inclusiv în Muntenia și Moldova, unde nu existau școli în limba româna decât în slavonă și greacă. Din Ardeal, dar mai ales din Blaj, au plecat profesori pe tot cuprinsul românesc: Gheorghe Lazăr și Florian Aaron, la București, Aron Pumnul, la Cernăuți, unde va fi profesorul lui Mihai Eminescu, Simion Bărnuțiu, la Iași, Ion Trifu Maior, tatăl lui Titu Maiorescu, la Craiova, iar la cererea Mitropolitului Veniamin Costache, au plecat la Seminarul de la Socola V. Fabian Bob, Costea, Manfi și Vasile Popa. Sunt multe motivele care l-au îndreptățit pe Eugen Lovinescu să afirme că „Toate popoarele care posedă o înalta civilizație astazi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice”.

La această extraordinară mișcare de idei care a fost Școala Ardeleană, animați de același ideal al „iluminării și ridicării politice, sociale și intelectuale a poporului român”, cărturarilor uniți li s-au alăturat și multi ortodocși, încât, în acest efort comun de înălțare prin cultură, exista un exemplu de solidaritate într-un ideal al binelui. Memoriul ,,Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” – 1791 și 1792 – îi avea în atenție pe toți românii.

Spiritul Școlii Ardelene a continuat, s-a transmis generație dupa generație și va exista întotdeauna în Biserica Greco-Catolica. Petru Maior nu vorbește doar în numele lui când spune: „Eu numai cât am aruncat sămânța …”. Exista ceva ce s-a format în Biserica noastră prin spiritualitatea și cultura ei, ceea ce se recunoaște în viețile marilor personalităti, în munca, opera și caracterul lor; Timotei Cipariu este unul dintre aceștia, unul din cei mai mari învățați români. Dotat cu inteligență rară, cu o putere de muncă uluitoare, disciplinat și perseverent, vorbea 12 limbi vechi și moderne, a fost unul dintre întemeietorii Societății Academice Române, viitoarea Academie Română. Ioan Bianu, plecat de la Blaj, a organizat, la București, „Biblioteca Academiei”, el, modestul teolog crescut cu pâinea datăgratuit elevilor săraci.

Dintre coordonatele alcătuirii sufletești formate de Biserica Româna Unită cu Roma, Greco-Catolică, cărora le-a dat viață personalitățile Școlii Ardelene, amintim credința în Dumnezeu, iubirea și fidelitatea față de Biserica Sa, Biserica Romei, puterea de munca, erudiția, adevăratul patriotism, dăruirea până la jertfa de sine și sfințenia.

Persecuția din anii comunismului a adus pentru urmasii Școlii Ardelene martiriul. Episcopii Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu l-au trăit. L-au trăi, preoții și credinciosii.

După anii întunecați ai comunismului, s-au distrus conștiintele la noi, s-a pierdut sensul Adevărului sșal Binelui și raul continuă prin incorectitudinea față de istoria Bisericii Unite cu Roma. La adevăr se poate ajunge prin cunoaștere, trebuie stiut ce este Biserica Greco-Catolică și ce este „Școala Ardeleană”, apoi vorbit și scris. Dar pentru aceasta este nevoie de inteligență și curaj în efortul de a căuta Adevărul. Acestea le dorim cititorilor.

Înainte de a încheia, ne amintim ceva ce ne pune pe gânduri: prima carte editată cu litere latine, de Samuil Micu Clain, este „Carte de rogacioni”, îndemn de credință și rugaciune, iar prima carte întocmită si tiparită de „Școala Ardeleană” este ,,Floarea Adevărului”, Blaj, 1750, o carte a „cuvioșilor ieromânași” de la Blaj, în frunte cu viitorul Episcop Petru Pavel Aron, carte în care se explică rațional cele patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700 – Biserica Greco-Catolică se apara de lovituri și nedreptăți… Credința, rugăciunea și apărarea Bisericii, chiar prin jertfă, în timp, s-au definit a fi un TESTAMENT.

[1] Studiu introductiv, Laura Stanciu , în Petru Maior, „Prediche” , Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017, p.16.

[2]Istoria literaturii române 1”, Editura Științifică, București,1969, p.306.