La omilia slujbei, papa Francisc a făcut un comentariu la lecturile biblice proclamate în italiană (1 Corinteni 15, 9-10 și Isaia 1,12-18), remarcând că acestea au caracterizat Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor. ”Sunt cuvinte grele”, a spus papa Francisc, ”atât de puternice încât ar putea să pară inoportune în timp ce avem bucuria de a ne întâlni ca frați și surori în Cristos pentru a celebra o solemnă liturgie de preamărire. Deja nu lipsesc astăzi știrile triste și îngrijorătoare, drept care am fi preferat să ne lipsim de dojenile sociale ale Scripturii, dar cu toate acestea, dacă ascultăm cu atenție frământările timpului pe care îl trăim, cu atât mai mult ar trebui să ne interesăm de ceea ce îl face să sufere pe Domnul pentru care trăim. Și dacă ne-am adunat în numele său, nu putem decât să punem în centru Cuvântul său. Acesta este profetic: într-adevăr, prin glasul lui Isaia, Dumnezeu ne avertizează și ne invită la schimbare. Avertismentul și schimbarea sunt cele două cuvinte despre care aș vrea să vă propun câteva reflecții în această seară.
Avertismentul. Să ascultăm din nou câteva cuvinte dumnezeiești: ”Când veniţi să vă prezentaţi în faţa mea, cine cere acestea din mâinile voastre călcând în picioare curţile mele? Nu mai aduceţi ofrande zadarnice! Tămâia este abominabilă pentru mine, luna nouă, sabatul şi chemarea la adunare! Nu suport nedreptatea şi solemnitatea. Când vă întindeţi mâinile, îmi voi întoarce ochii de la voi; chiar dacă veţi înmulţi rugăciunile, nu vă voi asculta: mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is 1,12.13.15). Ce trezește atât de mult indignarea Domnului încât îl dojenește pe un ton atât de mânios pe poporul pe care îl iubește atât de mult? Textul ne dezvăluie două motive. Mai întâi de toate, El reproșează faptul că în templul său, în numele său, nu se împlinește ceea ce El vrea: nu tămâie și jertfe, ci să fie ajutat cel asuprit, să se facă dreptate celui orfan, să fie apărată cauza văduvei (cf. v.17). În societatea din timpul profetului era răspândită tendința – din nefericire mereu actuală – de a-i considera binecuvântați de Dumnezeu pe cei bogați și pe cei care făceau multe oferte și a-i disprețui pe cei săraci. Dar aceasta înseamnă a-L înțelege cu totul greșit pe Domnul. Isus îi proclamă fericiți pe cei săraci (cfr. Lc 6,20) și, în parabola judecății de pe urmă, se identifică cu cei flămânzi, însetați, străini, nevoiași, bolnavi, de la închisoare (cf. Mt 25,35-36). Iată, deci, primul motiv de indignare: Dumnezeu suferă când noi, care ne numim credincioșii săi, punem modul nostru de a vedea mai presus de modul său de a vedea realitatea, când noi urmăm judecățile pământești în locul celor cerești, mulțumindu-ne cu forme rituale exterioare și rămânând indiferenți față de cei la care El ține mai mult. Dumnezeu, așadar, este îndurerat, am putea spune, din cauza neînțelegerii noastre indiferente.
Pe lângă aceasta, este un al doilea și mai grav motiv care îl jignește pe Cel preaînalt: violența sacrilegă. El spune: ”Nu suport nedreptatea şi solemnitatea, mâinile voastre sunt pline de sânge, îndepărtaţi răul faptelor voastre dinaintea ochilor mei!” (Is 1,13.15.16). Domnul este ”iritat” în fața violenței comisă față de templul lui Dumnezeu care este omul, în timp ce este cinstit în templele construite de om! Ne putem închipui cu câtă suferință trebuie să asiste la războaiele și violențele întreprinse de cel care se declară creștin. Vine în minte acel episod în care un sfânt a protestat împotriva cruzimii regelui mergând la el în Postul Mare ca să-i ofere carne; când suveranul, în numele religiozității lui, a refuzat mâniat, omul lui Dumnezeu l-a întrebat de ce îi este greu să mănânce carnea animalelor în timp ce nu are ezitări să-i dea la moarte pe fiii lui Dumnezeu.
Frați și surori, acest avertisment al Domnului ne pune mult pe gânduri, ca creștini și Confesiuni creștine. Aș vrea să subliniez că ”astăzi, cu dezvoltarea spiritualității și a teologiei, nu avem scuze. Cu toate acestea, încă mai există cei care se consideră încurajați sau cel puțin autorizați de credința lor în a susține diferite forme de naționalism închis și violent, atitudini xenofobe, dispreț și chiar rele tratamentele față de cei care sunt diferiți. Credința, cu umanismul pe care îl inspiră, trebuie să mențină viu un simț critic în fața acestor tendințe și să ajute la a reacționa rapid atunci când încep să se insinueze” (enc. Fratelli tutti, 86). Dacă vrem, după exemplul apostolului Paul, ca harul lui Dumnezeu în noi să nu fie în zadar (cf. 1 Corinteni 15,10), trebuie să ne opunem războiului, violenței și injustiției oriunde se infiltrează. Tema acestei Săptămâni de rugăciune a fost aleasă de un grup de credincioși din Minnesota, conștienți de injustițiile comise în trecut față de populațiile indigene și împotriva afroamericanilor din zilele noastre. În fața diferitelor forme de dispreț și rasism, în fața neînțelegerii indiferente și a violenței sacrilege, Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează: ”Învățați să faceți binele, căutați judecata” (Is 1,17). Nu este suficient, într-adevăr, a denunța: e necesar, de asemenea, a renunța la rău, a trece de la rău la bine. Iată că avertismentul este îndreptat către schimbarea noastră.
Schimbarea. Odată diagnosticate erorile, Domnul cere să li se aducă un remediu și, prin intermediul profetului, spune: ”Spălați-vă, curățați-vă… încetați să faceți răul” (v.16). Știind, apoi, că suntem asupriți și ca și paralizați de o prea mare vinovăție, promite că El însuși va spăla păcatele noastre. ”Veniţi să discutăm!”, zice Domnul. „Dacă păcatele voastre vor fi [roşii] ca [pânza] stacojie, ca zăpada le voi albi şi, dacă vor fi roşii ca purpura, vor deveni [albe] ca lâna” (v. 18). Preaiubiților, de neînțelegerile noastre cu privire la Dumnezeu și de violența care se cuibărește în noi nu suntem în măsură să ne eliberăm singuri. Fără Dumnezeu, fără harul său, nu ne vom vindeca de păcatul nostru. Harul său este izvorul schimbării noastre. Ne amintește aceasta viața apostolului Paul, pe care îl comemorăm liturgic în această zi. Singuri nu reușim, dar împreună cu Dumnezeu totul este cu putință; singuri nu reușim, dar împreună este cu putință. Împreună, într-adevăr, Domnul cere celor care sunt ai săi să se convertească. Convertirea – acest cuvânt atât de repetat și nu întotdeauna ușor de înțeles – este cerută poporului, are o dinamică comunitară, eclezială. Credem, de aceea, că și convertirea noastră ecumenică înaintează în măsura în care ne recunoaștem nevoiași de harul său, nevoiași de aceeași milostivire: recunoscându-ne cu toții dependenți în toate de Dumnezeu, ne vom simți și, cu ajutorul său, vom fi cu adevărat una (Ioan 17,21), frați la modul serios.
Ce frumos este să ne deschidem împreună, sub semnul harului Spiritului Sfânt, la această schimbare de perspectivă, redescoperind că ”toți credincioșii risipiți în lume sunt în comuniune cu ceilalți în Spiritul Sfânt și astfel, după cum scria Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care stă la Roma știe că cei din Indii sunt mădularele sale” (Lumen gentium, 13; In Io.hom. 65,1). Pe această cale de comuniune, sunt recunoscător pentru faptul că atât de mulți creștini de diferite comunități și tradiții însoțesc cu participare și interes parcursul sinodal al Bisericii catolice, care îmi doresc să fie din ce în ce mai ecumenic. Dar să nu uităm că a merge împreună și a se recunoaște în comuniune unii cu ceilalți în Spiritul Sfânt comportă o schimbare, o creștere care, după cum scria Benedict al XVI-lea, poate veni numai ”pornind de la intima întâlnire cu Dumnezeu, o întâlnire care a devenit comuniune de voință ajungând până la a atinge simțirea. Atunci învăț să o văd pe cealaltă persoană nu doar cu ochii mei și cu sentimentele mele, dar potrivit perspectivei lui Isus Cristos. Prietenul său este prietenul meu” (enc. Deus caritas est, 18). Apostolul Paul să ne ajute să ne schimbăm, să ne convertim; să ne dobândească un pic din curajul său neînfricat. Pentru că, pe drumul nostru, este ușor a lucra pentru grupul propriu în loc să lucrăm pentru Împărăția lui Dumnezeu, este ușor să ne pierdem răbdarea, să ne risipim speranța în acea zi în care ”toți creștinii, în unica celebrare a Euharistiei, se vor regăsi uniți în acea unitate a unicei Biserici pe care Cristos a dăruit-o încă de la început Bisericii sale” (decr. Unitatis redintegratio, 4). Dar tocmai în vederea acelei zile, ne punem din nou încrederea în Isus, Paștele nostru și pacea noastră: în timp ce îl rugăm și îl adorăm, El lucrează și ne consolează cele pe care i le spunea lui Paul și pe care le putem auzi adresate fiecăruia dintre noi: Harul meu îți este suficient (2 Corinteni 12,9).
Preaiubiților, am vrut să împart în spirit fratern aceste gânduri pe care Cuvântul mi le-a inspirat pentru ca, fiind avertizați de Dumnezeu, prin harul său să ne schimbăm și să creștem în rugăciune, în slujire, în dialog și în lucrarea împreună către acea unitate deplină pe care Cristos o dorește”.
La finalul omiliei, papa a mulțumit delegațiilor celorlalte Biserici și confesiuni creștine, și-a exprimat solidaritatea față de membrii Consiliului ucrainean al Bisericilor și Organizațiilor religioase, a salutat prezența studenților ortodocși, precum și a Fratelui Alois, din partea Comunității din Taizé. ”Cu toții împreună”, a fost îndemnul papei, ”să mergem pe calea pe care Domnul a pus-o înaintea noastră: calea unității”.
Sursa: vaticannews.va
Sursa foto: Vatican Media