Vernisăm această expoziție, intitulată Stâlpii cerului, iată, exact în ziua în care încep cele 40 de zile ale postului Paștilor. Sunt cele 40 de zile ale postului ținut de Mântuitor, sunt cele 40 de zile petrecute de Moise pe munte dar sunt și cele 40 de zile ale Potopului și ale pribegiei prin pustie înainte de atingerea Țării Făgăduinței.
E emoționant acest amestec al simbolisticii, mai cu seamă în vremurile pe care le trăim. Ar trebui să urmeze o perioadă a regăsirii de sine, a împăcării, a liniștii și așezării lăuntrice. Purificare sufletească prin rețineri trupești, dar și o așezare în condiție christică cu toate limitările noastre trupești. Un mod de a rămâne singuri cu noi înșine dar în permanentă legătură cu Christos.
Cei 16 stâlpi ai cerului expuși de sculptorul Horia Sabău (absolvent al Facultății de Arte Vizuale din Oradea) nu au cum să nu ne trimită cu gândul – prin nume și realizare plastică, prin cromatică și motive populare de veche existență în lumea românească creștină – la semnificația biblică a sintagmei dar și la acel axis mundi care urmărește spiritualitatea umană încă de la începuturi. În orice altă împrejurare am fi privit figurile emaciate dar luminate de credință sculptate pe acești stâlpi ca pe o individualizare a Unului, adevăratul stâlp al cerului. Acel Unu care s-a împărțit fără să se dividă (folosind o expresie a unui gânditor român) în cei 12 apostoli și cei 4 evangheliști. Stâlpi ai cerului și stâlpi ai pământului totodată, modele de existență și de credință creștină. Legătura desăvârșită între umanitate și dumnezeire, punți de trecere și drumuri prin pădure pe care dacă le urmezi nu te poți rătăci.
Însă trăim ceasuri pe care nu credeam nici unul dintre noi că le vom mai trăi vreodată. A posti nu înseamnă doar a alege deliberat un mod de viață, a renunța de bună voie la ceva ci și, dincolo de propria voință, a duce lipsa de ceva. A duce lipsă de mâncare, de apă, de casă, de liniște, de pace. Ca să citez din Cartea lui Iov: Sunt unii care mută hotarele, fură turmele și le pasc; iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei.
Măcar așa, ca o palidă boare, să ne lăsăm atinși cu toții de modelul christic. Și nu doar pentru următoarele 40 de zile. Tot ce se întâmplă în apropierea noastră – și nu doar aici, ci și în alte colțuri din lume – ar trebui să fie semnalul că, până la urmă, stâlpii cerului trebuie să fim fiecare dintre noi. Fiecare în parte dar și împreună, ca umanitate. Ca e vremea să revenim la valorile care ne-au ajutat să trecem peste veacuri, care ne-au fost sprijin în cele mai întunecate perioade ale istoriei. Avându-i mereu în suflet și în gânduri pe apostoli și pe evangheliști, pe martiri și pe sfinți, e vremea să pricepem că fiecare dintre noi suntem stâlpi ai cerului dar și stâlpi ai pământului. E rostul nostru pe pământ. În puținătatea noastră individuală stă forța credinței și a iubirii.
Să nu uităm că în Cartea lui Iov se spune cu aleasă înțelepciune:
Suflarea Lui înseninează cerul,
mâna Lui străpunge șarpele fugar.
Și acestea sunt doar marginile căilor Sale,
și numai adierea lor ușoară ajunge până la noi!
Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?
Vremurile tulburi, hăbăuce și de neînțeles, războiul și oamenii plecați în bejenie, foamea și frica sunt, cred, semne nu doar că toți trebuie să devenim lăuntric legături între pământ și cer ci că e vremea să auzim, până nu e prea târziu, tunetul lucrărilor Lui puternice. E rostul acestei expoziții, e rostul acestor zile, e sensul adânc al vieților noastre…
Oradea, 7 februarie 2022 Prof. univ. dr. Aurel Chiriac
