Cateheza 25 – Cardinal Matteo Zuppi

25

MĂRTURISESC LUI DUMNEZEU ATOTPUTERNICUL

ȘI ȚIE, PĂRINTE

Este oare, taina mărturisirii, o convorbire? Da, însă nu numai atât. E un sacrament, un semn al nostru, unit cu umanitatea noastră dar și mai presus de ea. Nu trebuie să ne temem de forma lui, ci să ne preocupăm ca aceasta să nu fie golită de sens. Uneori, forma ne înspăimântă, considerăm că e un accident căruia nu trebuie să i se dea importanță, pentru unii trebuie evitată pentru că în lipsa formei întâlnirea pare mai reală și personală. Însă nu cumva tocmai temerile noastre fac mai dificil ceea ce de fapt nu e? Nu cumva, în realitate, tocmai forma e cea care ne ajută să ne înfruntăm cu seriozitate viața, ne ajută să ieșim din noi înșine și să ne venim în fire, fără ocolișuri?

La maturitate simțim o rușine banală pentru ceva meschin și umilitor care reapare în viața noastră. Nu căutăm o acceptare binevoitoare. Suntem iubiți așa cum suntem și, în același timp sau poate tocmai de aceea, ni se cere să fim altfel, mai buni. De fapt, păcatul se prezintă adesea la fel chiar și atunci când creștem mari. Desigur, ne schimbăm atât de puțin, lipsiți de convingere, dar cu toții experimentăm faptul că păcatul se manifestă în mod identic în vremuri și etape diferite ale vieții noastre. De ce, atunci, să ne mărturisim, dacă oricum păcătuim din nou?

Papa Benedict a răspuns cu o deosebită simplitate: «E adevărat, de obicei, că păcatele noastre sunt mereu aceleași, dar facem curățenie în locuințele noastre, în camerele noastre, cel puțin săptămânal, cu toate că murdăria e mereu aceeași; ca să trăim în curățenie, ca s-o luăm de la capăt. De altfel, poate că murdăria nu se vede, dar se adună. Același lucru e valabil și pentru suflet, pentru mine însumi: dacă nu mă spovedesc niciodată, sufletul e neglijat și, drept urmare, sunt tot mai mulțumit de mine și nu mai înțeleg că trebuie să mă străduiesc să devin mai bun, să merg înainte. Isus ne oferă această curățenie a sufletului prin taina mărturisirii, ne ajută să avem o conștiință mai trează, mai deschisă și în felul acesta să ne maturizăm din punct de vedere spiritual și uman».

Psalmul 32(31) ne ajută să înțelegem lucrul acesta. «Eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu, nu ţi-am ascuns fărădelegea mea», exclamă psalmistul. «Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”. Şi tu ai iertat vinovăţia păcatului meu». În taina mărturisirii putem să ne dezvăluim păcatul, să vorbim despre orice, să ne deschidem cu deplină încredere, în ciuda îndoielilor ce ne frământă, care ne reapar, vin pe neprevăzute și spulberă atâtea convingeri. «Cum e posibil să mă gândesc la asemenea lucruri la vârsta aceasta?». «Ani de zile am crezut fără să mă îndoiesc iar acum sunt confuz…». Câtă amărăciune și câtă tulburare atunci când ne asaltează îndoielile ce vor să ne facă să rătăcim de la certitudinile noastre! Faptul de a vorbi înseamnă întotdeauna a trăi sau retrăi ceea ce descriem. În taina mărturisirii redescoperim diferitele episoade ale vieții noastre. Într-un mediu marcat adesea de singurătate și individualism, e important să avem pe cineva care să ne asculte. Ne putem deschide, fără înfumurarea omului sigur pe sine, ce trebuie să se îndârjească pentru a-și învinge jena sau care vrea să fie acceptat așa cum e.

Asemenea fiului risipitor, ar trebui să ne temem mai degrabă de lipsuri, de a rămâne fără un viitor, fără siguranță, fără dragostea tatălui decât de rușinea noastră, de coerența ce ne-ar lăsa departe și disperați peste măsură. Avem nevoie să ascultăm cuvintele mereu noi ale milostivirii, ce ne ajută să înțelegem și ne smulg din legăturile nevăzute dar extrem de rezistente ale răului.

Uneori ne prezentăm înaintea confesorului de parcă am vrea să-i evităm judecata care, însă, e tocmai ceea ce avem nevoie, vorbind mai mult despre lucrurile bune pe care le-am făcut, ca și cum am vrea să-l convingem pe Dumnezeu că nu stăm atât de rău sau că nu ne confundăm cu păcatul nostru. Mărturisirea păcatului nu înseamnă să disprețuim ceea ce avem mai bun ci, dimpotrivă, e un mod de a apăra ce avem mai bun în noi. Ar trebui să constatăm mai degrabă că facem prea puțin. Domnul ne cunoaște și nu se teme de ceea ce suntem, ci de faptul că vrem să fugim de noi înșine, să devenim morminte văruite. El nu ne identifică niciodată cu păcatul nostru.

Milostivirea lui Isus nu e garantată și aceasta, să nu uităm, are o singură limită: noi înșine. Cum să înțelegem iertarea dacă nu ne recunoaștem păcatul, iar bârna nu ne permite să deschidem ochii? Dumnezeu nu ne poate da ceea ce nu cerem sau ceea ce refuzăm de-a dreptul. Aceasta e suferința lui Isus în privința fariseilor. Rămânem singuri cu onorurile noastre și cu mândria deșartă. Bogatul nu înțelege, nu simte nevoia de milostivire și nu are parte de ea (cf. Luca 16,19-31). Abisul ce-l separă de Avram este indiferența aceea permisă în mod de necrezut să se formeze între el și omul de aproape, de foarte aproape, din pragul ușii sale. Îl întâlnea de fiecare dată când intra sau ieșea și, cu toate acestea, nu a făcut nimic pentru el. Sărăcia lui Lazăr nu era responsabilitatea lui. Vinovăția lui stă „doar” în faptul că nu a făcut nimic pentru el. Nouă ni s-ar părea absurd să fim condamnați pentru ceva ce nu am făcut, dar iubirea nu se poate mulțumi să nu facă nimic. Bogatul e vinovat față de sărac pentru că nu îl ajută, nu îl bagă în seamă, nu se gândește la consecințele atitudinilor sale, ale alegerilor sau ezitărilor sale, și astfel se condamnă la singurătate. E bogat, crede că totul începe și se termină cu el. Lazăr putea să fie pentru el poarta vieții, în schimb bogatul rămâne singur, pentru că bogația se sfârșește, devine o sclavie teribilă.

Cum a fost posibil ca bogatul să nu împlinească gesturi normale precum să întindă o mână, să ofere ceva, să fie mișcat de un om aflat în starea aceea? Cum e posibil ca cineva să fie lipsit de milă, zgârcit chiar în cele de prisos, atât de captiv în purpură și vison și în cele de-ale gurii încât să nu-și dea seama? Totuși, nu trebuie să-l considerăm pe bogat numai prin prisma faptului că e prins în plăceri. Putem să-l considerăm și rafinat, sensibil, poate frământat de întrebări, neliniști, dar care, și aici e diferența, nu se gândește câtuși de puțin că viața lui ar fi legată de cea a săracului și nu are milă față de un om atât de părăsit, încât un câine îi lingea rănile. Există un păcat de care nu reușim să ne dăm seama, atât suntem de capturați de viața și de preocupările noastre, convinși de siguranțele noastre, motiv pentru care nu ne venim în fire, nu reușim să ne îndreptăm. Trăim pentru noi înșine.

Evanghelia ne ajută să înțelegem judecata asupra vieții noastre, să o simțim, pentru a experimenta amărăciunea și a alege să ne schimbăm. E o judecată plină de milostivire pentru cei ce își vin în fire, pentru cei care-i ascultă pe prooroci, între care însuși Lazăr, care e prooroc pentru că anticipează viața noastră viitoare dacă ne unim cu el. «Să ai parte de odihna veșnică împreună cu Lazăr cel sărac» se roagă celebrantul adresând ultimul salut defunctului. E o judecată ce ne surprinde. Mulți vor spune: «Doamne, dar cum, nu mă cunoști?». «Nu, nu te cunosc! Nu te-ai făcut cunoscut. Ai rămas vorbind de unul singur. Nu ai avut timp. Stăteai înaintea oglinzii, nu mă priveai pe Mine, ci numai pe tine». Dar se va întâmpla și opusul: Lazăr ne va recunoaște. Va fi bucuria celor sărmani și umili care se regăsesc în unica iubire.

Taina mărturisirii reprezintă ocazia de a ne pune în fața judecății lui Dumnezeu și a ne abandona cu încredere. Putem experimenta mysterium amoris, insistența incredibilă a Tatălui, a memoriei sale infinit mai mari decât sufletul nostru. Concretețea prezenței și cuvintelor confesorului ne amintește că Domnul nu vorbește în mod abstract, ci ți se adresează ție, vieții tale, astăzi.

E nevoie de timp și de pregătire. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu înainte de spovadă, grija de a formula anumite idei, exercițiul memoriei ne ajută să nu ne prezentăm cu un suflet distras, superficial sau agitat, lipsit de profunzime. Cât de necesară e cercetarea cugetului! Sufletul nostru nu e numai spontaneitate. Adesea, lăsându-ne purtați «unde ne duce inima» riscăm să ne trezim unde, în realitate, nu am vrea, și ajungem mai degrabă să rătăcim. Domnul ne ajută să ne regăsim sufletul, sfâșiind răul și unindu-se cu el, pentru ca să poată merge cu adevărat unde voiește, unde are nevoie. Să ne pregătim, confruntându-ne viața, simțurile, alegerile sau omisiunile cu evanghelia și cu ceea ce Domnul ne cere. Întrebările sale directe, simple, personale, ne eliberează de ipocrizie și de scuze și ne ajută să înțelegem păcatul.

De unde să începem? De la ceea ce îmi stârnește mai multă rușine, de la poverile pe care le simt și le port asupra mea, însă nu e de ajuns. Conștiința noastră e importantă, dar uneori e încețoșată, distorsionată, are nevoie să se confrunte cu Cuvântul. Iată, citirea Evangheliei e ca și cum ne-am privi în ochii lui Isus, ne-am lăsa sufletul scrutat de el, pentru a ne putea înțelege mai bine.

Putem, de exemplu, să recitim predica de pe munte, cu descrierea sa atât de clară a dragostei creștine, și să o citim la persoana întâi, cu eu, ca să învățăm să spunem iarăși noi. Am aplicat eu ceea ce ne cere Domnul? I-am iubit pe dușmanii mei? I-am salutat pe cei pe care nu-i cunosc? Am făcut ceva ieșit din comun? Dreptatea mea a depășit-o pe cea a fariseilor și a cărturarilor? Adică m-am mulțumit pur și simplu să nu fac rău? Am căutat paiul din ochiul fratelui? Am murmurat, am vorbit de rău, i-am rănit pe ceilalți cu judecăți lipsite de milostivire? Am căutat răsplata? Am pășit doi kilometri cu cei ce m-au obligat să pășesc alături de ei unul? I-am spus fratelui meu „prostule”? Am împrumutat fără dobândă? M-am rugat pentru vrăjmașii mei? Am întors celălalt obraz? Am făcut lucruri pentru a fi admirat de oameni? Am judecat? Cum l-am privit pe fratele meu? Le-am făcut celorlalți ceea ce aș vrea să mi se facă mie? M-am îngrijorat pentru mine însumi? Am căutat să-l împac pe Dumnezeu și bogăția? Am iertat din suflet? Am căutat împăcarea cu fratele meu și cu vrăjmașul? Am avut gânduri rele, zadarnice? Am omis să fac binele?

Vom fi judecați în funcție de caritate, adică de iubire. De aceea, imnul carității (cf. 1Corinteni 13) ne ajută în mod concret să ne cercetăm conștiința. Îl iubesc pe Domnul? Mă rog? Îl iubesc pe aproapele? Rostesc cuvinte violente, reci, urâcioase? Îmi ies din fire? Dăruiesc din timpul meu? Sunt bănuitor? Sunt neîncrezător? Vorbesc urât despre ceilalți? Sunt exemplu rău? Țin ură? Fac binele pe care îl pot face? Sunt răutăcios, caut răul altora pentru a mă simți eu mai bun, pentru a mă răzbuna sau din obișnuință? Valorific talanții ce mi-au fost încredințați? Particip la conversații, lecturi sau spectacole care sugerează patimi ce-mi condiționează sufletul și-l umplu de idoli? Sunt fidel în dragoste? Sunt sobru în cuvinte? Caut interesul propriu? Sunt disponibil? Generos? Blestem? Mă încred în milostivire? Îl consider pe celălalt superior mie? Slujesc sau pun să mi se slujească? Nu noi suntem regula, așa cum ne înșală individualismul, ci El e regula și nu trebuie să ne comparăm cu limitele noastre, simțindu-ne în siguranță în acest sens, ci cu ceea ce ne cere El.

Avem întotdeauna nevoie de ajutorul confesorului pentru a înțelege, mai ales dacă acesta cunoaște ce avem mai uman în noi. Să nu ne rușinăm, deci, să cerem ajutor, pentru a ne înțelege păcatele ascunse, patimile profunde, cele de care nu ne dăm seama și pe care nu le înțelegem. Penitența nu e o pedeapsă, ci remediul, îndreptarea concretă ce ne poate ajuta să ne tămăduim, să fim altfel, să ne întărim credința.