Cateheza 4 – Cardinal Matteo Zuppi

4

ÎN INTERIOR SAU ÎN AFARĂ

«Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur» (Marcu 7,15). Fariseul cel drept consideră că răul vine din afară și că interiorul e bun. În realitate, trebuie să se acopere cu multă ipocrizie. Isus ne explică exact invers. Ne îngrijim prea puțin de schimbarea sufletului și suntem, în schimb, deosebit de atenți să ne apărăm de ceilalți ori să-i acuzăm. Avem impresia că intențiile noastre sunt întotdeauna bune, astfel încât ajungem să justificăm acțiuni vădit greșite doar pentru faptul că ne aparțin. Nu toate predispozițiile sunt bune și nu trebuie păstrate numai pentru că sunt ale noastre! Cu câtă ușurință avem impresia că nu suntem responsabili sau că altcineva ne-a îndemnat la păcat, cultivând, de exemplu, amintirea unor nedreptăți închipuite sau reale, a unor lipsuri suferite, ca și cum acestea ar putea justifica lipsa de iubire sau acele «rele intenții» despre care vorbește Isus. Fariseul scrutează împrejurările pentru a se apăra, se teme de milostivirea ce-i pare o slăbiciune; știe să vadă paiul celorlalți și într-un fel e atras de acesta, pentru că nu știe să vadă altceva. Oare nu reușește să-și vadă bârna? Așadar, până la urmă, nu e problema lui? Trebuie să ne temem atunci când, din cauza împietririi inimii noastre, nu mai putem să ne recunoaștem bârna. Faptul că avem ochi și nu vedem nu ne scuză, nici nu ne scutește, ci ne condamnă să rămânem noi înșine, iar lucrul acesta reprezintă însuși Iadul. De câte ori nu considerăm în mod absurd că suntem în regulă, chiar dacă în realitate nu mai avem ochi să vedem și urechi să auzim! Dar un suflet împietrit nu ne scapă de rău ci doar face ca eliberarea să fie mai dificilă.

Observarea paiului din ochii celorlalți nu e niciodată lipsită de consecințe. Ajungem să nu ne mai amintim culoarea ochilor, ci doar paiul, pentru că ochiul nostru e ca vrăjit de acesta. Paiul justifică ezitarea, reținerea, pentru că realitatea celuilalt e una negativă. Îndemnul de a scoate bârna din propriul ochi nu înseamnă numai să încetăm să-i judecăm pe ceilalți și să începem să privim la noi înșine, ci are și rolul de a ne ajuta să-l vedem pe aproapele, să-l recunoaștem ca frate sau ca soră, să nu vedem doar paiul. Îndepărtarea bârnei are rolul de a ne face sufletul să fie curat și în același timp capabil să caute chiar și cel mai mic aspect bun în ceilalți, pentru a-i prețui, a-i iubi și a ne atașa de ei. Altfel, rămânem singuri, cu categorisirile și judecățile noastre, incapabili să vedem și să gustăm iubirea din ceilalți.

Cel drept se manifestă prin judecățile ce-l fac să se creadă inteligent, șmecher, diferit de aproapele. Câtă aroganță și cât efort depunem dorind să ieșim în evidență, și cât de puțin căutăm ceea ce ne unește! Cel drept se bucură de răul altuia pentru că se crede mai bun și consideră că răul celuilalt nu-l privește. Tocmai de aceea însă e obligat să caute încontinuu «dovezi» ale dreptății sale în ceea ce Isus numește «recompense», precum plecăciunile prin piețe, aprecierea altora, laudele, locurile dintâi în sinagogi. E asemenea unui consumism material și spiritual, obsesiv, asemenea căutării de considerații, de dovezi și verificări ale propriei capacități de a fi drepți, smulgând din partea aproapelui apreciere și respect pentru a ne simți importanți. Cel drept nu se abandonează iubirii și atunci se agață de meritele sale, își înmulțește «activitățile» pentru a se simți în regulă, le controlează încontinuu. Ce fericire tristă și amară!

Spre deosebire de oameni, Dumnezeu nu se ocupă cu căutarea paielor. Cine e lipsit de ele? Însăși viața ne umple de paie. Isus nu-i privește pe oameni cu satisfacția de a-i umili. Cât de puțin luăm în serios imperativul evanghelic de a nu judeca! În fond, nu credem că Isus este liber. El a venit să mântuiască. Nu legile îl schimbă pe om, ci iubirea.

Isus nu se uită la păcatul nostru cu atitudinea unui examinator; nu-și ia măsuri de siguranță ieșind în evidență asemeni fariseilor; nu se scandalizează asemeni ucenicilor. Nu se teme de rău, ci se teme să nu facă nimic împotriva lui. Isus li se adresează tuturor și nu exclude pe nimeni, așa cum se întâmplă atunci când judecăm. Nu le vorbește celor care oferă garanții, ci tocmai celor care au greșit, care au rătăcit și astfel au fost condamnați și marginalizați de către ceilalți. E de ajuns o judecată, o privire superioară, un cuvânt aspru, chiar și numai o compătimire, pentru a-l condamna pe celălalt, iar condamnarea izolează, creează disconfort, împietrește, provoacă altă împietrire. Isus nu procedează în felul acesta. Nu așteaptă dovezi solide pentru a putea iubi, ci se încrede în cel care își deschide sufletul, cu toate că e rănit. De aceea, nu obosește în a iubi și ne învață să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte. A venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoși. Iată, aceasta e taina iubirii lui Dumnezeu, care dorește să-i scape pe oameni de rău. Nimeni nu se schimbă pe sine de dragul unei legi, ci pentru că întâlnește pe cineva care îl iubește, care dorește ca el să se schimbe, care îi acordă încredere, care îl motivează, care îi spune «am încredere că te vei schimba»; «viața ta nu e păcatul tău», «tu nu te confunzi cu greșelile tale, chiar dacă sunt repetate, evidente, groaznice».

Fariseul dinlăuntrul nostru ne creează dificultate și antipatie față de cererea iertării. Lucrul acesta însă, chiar și atunci când nu ne vine cu ușurință, se poate învăța, și o putem face în diferitele etape ale vieții noastre, marcate de diferitele boli spirituale și temeri, de numeroasele nevoi de eliberare și întotdeauna de o conștiință schimbătoare. Este un exercițiu ce îndulcește ceea ce la început poate părea amar, și ne ajută să descoperim, în diferitele etape și situații, bucuria de a fi iubiți ca fii. Cererea iertării nu are măsură, nici măcar atunci când noi înșine ne facem probleme, sub rezerva faptului că am face acest lucru numai din interes, din disperare, profitând într-un fel de milostivire în ultima clipă. «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția ta!», așa îl imploră un muribund pe un alt muribund. Iată, răspunsul încurajator al lui Isus, atârnat pe cruce tocmai pentru a ne scăpa de cruce, ne eliberează din scrupulele oportunismului ce ne fac să rămânem în tăcere și să nu cerem ajutor. Isus nu disprețuiește nimic din viața noastră care dorește dăinuire, iubire, care nu vrea să se sfârșească ci să fie veșnică. Răul ne induce în eroare făcându-ne să ne credem puternici atunci când de fapt nu suntem și ne face să ne apărăm tocmai de ceea ce ne eliberează și ne tămăduiește; sugerează numeroase îndoieli ce nutresc spaima de a ne încredința cuiva.

În sacramentul spovezii, la fel ca în parabolă, descoperim dovada răspunsului lui Dumnezeu, sacramentul iubirii, care ne eliberează, ne răscumpără, ne reabilitează, ne justifică, grațiază viața noastră, eliberându-ne de legătura răului. Poate că nu totul ne e clar, poate bâjbâim, așa cum, până la urmă, se întâmplă de cele mai multe ori, însă dacă ne încredințăm Lui înțelegem totul, pentru că simțim iubirea ce ne înconjoară.