«Fratelli tutti», astfel își începea Papa Francisc cea de-a treia enciclică despre fraternitate și solidaritate. Eu, ca greco-catolică și de formație teolog, am trăit profund textul acestei enciclice, fără ca nici măcar să-mi imaginez că, într-un timp atât de scurt, aceste cuvinte o să aibă un răsunet deosebit.

Pe 24 februarie, ora 5,30 dimineața viața noastră s-a schimbat. Ne-am grăbit în zgomotul salvelor de tun și am văzut un videoclip lansat de Putin despre o ofensivă la scară largă asupra pământului nostru, de-a lungul tuturor granițelor. Am simțit o amenințare teribilă, am adunat minimul necesar și am urcat în mașină, neștiind încă încotro să mergem. România –  fiind aproape de Odessa natală, am decis să mergem în România.

În timpul călătoriei am primit un mesaj de la o cunoștință din România, greco-catolică, Codruța, pe care am cunoscut-o în urma cu doi ani la Odessa la Forumul Acțiunii Catolice de la Marea Neagra. Era îngrijorată și s-a oferit să ne ajute. Astfel a început prietenia noastră profundă cu Biserica Română.

Am fost primiți pentru cazare de Părinții Franciscani. Și imediat, în ziua următoare, Episcopul Virgil a venit la noi într-o vizită pastorală. S-a interesat cum ne simțim și ne-a propus ajutor. Și Episcopul, și Părinții Franciscani ne-au asigurat că putem să ne simțim ca acasă. Am fost tratați cu atenție și multă grijă. Timp de 10 zile ne-am găsit noi prieteni. Enoriașii bisericii de la mănăstire și toți cei pe care i-am întâlnit sunt foarte prietenoși, oameni deschiși. Evident, există și obstacole. Și aceasta este bariera lingvistică. Am fi dorit să comunicăm liber, să împărtășim emoții, știri, să vă mulțumim din suflet și să discutăm subiecte de actualitate.

În Liturghie, la ectenii și în predică auzim cuvântul Ucraina, neînțelegând contextul, dar știm că acestea sunt cuvintele de rugăciune pentru Ucraina. În acele momente eu plâng. Fără să ținem cont de grelele încercări, am fost norocoși să ne simțim în brațele blânde ale Bisericii. Și acest lucru este foarte important pentru noi, pentru că în Ucraina viața noastră era legată de Biserică.

În Epistola către Efeseni, apostolul Pavel scria : „Biserica este trupul lui Hristos, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1:23), iar în 1 Corinteni: „Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.” Și aici simt compasiune și dorință de a sprijini. Văd în oameni prezența blândă a lui Hristos, grija Lui, slujirea Lui.

A fi refugiat este o experiență înfricoșătoare și neașteptată. Într-o clipă, toată viața liniștită părea să se sfârșească. Trecutul pare un vis, viitorul este necunoscut. Fără planuri, fără speranță. Uneori plângem, alteori râdem, alteori intrăm în panică. Este foarte greu să te menții într-o stare emoțională bună. Doar încrederea în Domnul și nădejdea în mila Lui ne pot menține în această stare.

Am convingerea fermă că Dumnezeu are un plan pentru viața mea și că acel plan este cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla. Și sarcina mea este să rămân cu El, să nu refuz planul Său. Rugăciunea, Liturghia, gândurile constante despre mila lui Dumnezeu – aceasta este puterea noastră. Dorim să mulțumim sincer României, oamenilor săi frumoși, primitori și plini de compasiune. Ne închinăm înaintea Bisericii.

Situația noastră este cu totul biblică: de la pilda bunului samaritean (Luca 10:25-37) la pilda Judecății de Apoi (Matei 25:31-46), și cel mai important, în acestea văd prezența lui Hristos. În acest timp, am ajutat mulți refugiați din Ucraina să găsească un adăpost temporar. Vedem cum structurile bisericești, voluntarii și fondurile de la Caritas îi ajută pe toți cei care au nevoie. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acești oameni, pentru un asemenea sprijin și cer oportunitatea de a fi de folos conaționalilor mei ucraineni. Cer sprijin și rugăciune pentru Ucraina.

Aici am conștientizat că toți suntem în Biserica călătoare, că toți suntem poporul lui Dumnezeu și frați în Hristos. (Coloseni 3:11)

Olena