După tristul pelerinaj în Infern, cei doi poeți, Vergiliu și Dante, revăd, în sfârșit, stelele. „Zvârlea de sus luceafărul betele/ și zâmbet anina spre răsărit,/ învăluind alaiul lui de stele”, când cei doi ajung la insula în mijlocul căreia se ridică muntele Purgatoriului, ale cărui porți sunt păzite de bătrânul Cato.
Acesta le îngăduie să-și urmeze drumul, după ce Vergiliu avea să-i spele fața lui Date de „negurile Infernului” și să-i reamintească nevoia umilinței.
Lăsând în urmă „marea de otravă”, Dante e hotărât să cânte „împărăția-n care/ se spală omul de păcate, să fie/ de Ceruri vrednic și de-a lor chemare…”. Unii comentatori ai „Divinei Comedii” consideră „Purgatoriul” a fi de inspirație strict creștină, deoarece întregul conținut cuprinde adevărul afirmat de Biserică: „Purgatoriul este starea celor care mor în prietenia lui Dumnezeu, însă, deși sunt siguri de mântuirea lor veșnică, încă mai au nevoie de purificare pentru a intra în fericirea cerească” (,,Catehismul Bisericii Catolice”, Compendiu, Ed. Presa Bună, Iași, 2006, p. 66).
În viziunea lui Dante „Purgatoriul” este un munte în formă conică, încercuit de vaste bârne paralele, cu țărmuri de mare și coaste, în vârf cu o minunată pajiște plină de verdeață – grădina Paradisului pământesc. În Purgatoriu se urcă, nu se coboară ca în Infern. Sufletele din Purgatoriu suferă pentru cele șapte păcate capitale făcute în viață: trufia, invidia, mânia, lenea, zgârcenia, risipa, lăcomia și desfătarea. Nu fizic ca cele din Infern, ele trăiesc dureros regretul pentru păcatele făcute, știu că sunt pe drept pedepsite, dar au certitudinea mântuirii.
Spre deosebire de Infern, în Purgatoriu domină pacea, calmul, amintirile, melancolia și sentimentele alese: modestia, resemnarea și iertarea. În Purgatoriu culorile și și nuanțele sunt calde, este mult verde, albastru, trandafiriu, vioriu și alb.
Când „măritul soare” stăpânește zarea, cu o luntre, un înger duce sufletele în Purgatoriu. La vederea lui, cei doi poeți nu pot „slobozi” un cuvânt… Abia șoptit, Vergiliu îi vorbește prietenului său despre înger: „…Dumnezeu îl făuri străjer,/ și-i dete aripi, să zboare când îl cheamă./ Privește cum le înalță către Cer,/ brăzdând văzduhul cu sclipiri de nea”. Și imediat urmă îndemnul: „Îngenunche și te-ndoaie-n spete;/ e înger el: să nu-l privești cu teamă/ căci și alții-i scris din Cer să ți se-arate”.
În lumina Cerului, în linii picturale, e zugrăvit îngerul, apariția lui intensifică lumina și-i dă strălucire: „Și pe măsură ce spre noi venea/ mai limpede sclipirea de cristal/ i-o deslușeam”. În acest timp, sufletele îi înconjoară dorind să afle vești de pe pământ. O ceată de suflete vine în întâmpinarea lor și lui Dante îi este dat să întâlnească și în Purgatoriu persoane cunoscute. Astfel, îl revede pe compozitorul Casella și-i cere să-i cânte „cântecul de dragoste ce-i ușura toate suferințele”. Tot acolo, la poalele Purgatoriului, îl întâlnește pe Manfred, regele Neapolului și al Siciliei, excomunicat de Biserică și mort în luptă pentru apărarea regatului. Peste mormântul lui s-au aruncat bolovani și pietre… În timp, procesul a fost revizuit, dar condamnarea a rămas neclară. Întâlnirea neașteptată cu Dante a fost un prilej pentru rege să-i trimită Constanței, soția „dragă și bună”, vești despre soarta lui.
Înaintând în drum, poeții întâlnesc sufletele celor care au murit prin violență, dar în ultima clipă au regăsit credința și rugăciunea iertării. Străbătând Purgatoriul, Dante rămânea adânc impresionat ori de câte ori vedea sufletele în rugăciune. Când le vedea „rugându-se rugare ca să-și aline-n Cer nevolnicia”, încredințate deplin că ,,dreptatea sfântă-n Cer nu se clintește/ fiindcă iubirea într-o clipă spală/ ce-aici mulțimea așteptând plătește”, mila din suflet devenea rugăciune.
Întâlnirile cu compatrioții săi îi dă ocazie să facă un aspru rechezitor Italiei și Florenței timpului, luptelor politice care i-au cauzat exilul: Italia? ,,Corabie-n vânt cutreierând zăludă…/pustie-n flori, mănoasă-n bălării”, în lupte, dezbinări și ură… Și totuși, la gândul Florenței, iubirea șterge răul „Cuvântul meu/ pe tine nu te ceartă…/ Tresaltă dar, și-așterne-ți bucurie,/ Florența mea, bogată și cuminte !”
Și pașii i-au adus pe cei doi poeți la porțile Purgatoriului, unde străjuia un înger strălucitor care le deschise lăsând să ajungă până departe, din interior, cântecul binecuvântat: „Te Deum-ul ”.
Primii întâlniți în Purgatoriu au fost trufașii, creștini ce „s-au încredințat cărărilor greșite”, acum, sub povara păcatului, cu ochii plecați și cu inima în rugăciune, urcau cărarea grea, spălându-se de „neguri și de zgură ”și, umiliți, cereau iertare, iar „căpățâna ce se vru trufașă/”, pe acest greu urcuș, își pleca umil obrazul.
În apropierea lor erau invidioșii, aveau pleoapele cusute cu fir de oțel și se rugau Preacuratei și sfinților să le vină în ajutor; „Te roagă-n Ceruri pentru noi, Marie,/ Mihai și Petru și voi sfinți…” repetau cu mare speranță. Sufletele întâlnite pe cale îi cereau să se roage pentru ele, ceea ce Dante, oricum, o făcea. În același timp, priveau cu reproș lumea celor vii și nu ezitau să o spună: „Frate, e oarbă lumea și tu vii din ea”, și continuau să înșire păcatele lumii: slăbirea credinței și a valorilor morale.
Cu îngăduința Îngerului Păzitor, poeții urcă în al patrulea brâu, unde Vergiliu îi expune prietenului său doctrina iubirii. Iubirea a fost sădită de Creator în firea omenească, spune Vergiliu, este legătura dintre El și omul pe care l-a zidit, este și sămânță virtuților și a faptelor bune. Este legea vieții.
Nu bine își termină Vergiliu expunerea și, din urmă, sufletele grăbite ale nepăsătorilor îi ajung, dornice să nu întârzie iertarea, cum au pierdut, din nepăsare, pe pământ, harul. Zgârciții doar în Purgatoriu își dau seama de păcatul lor prin care s-au îndepărtat de Dumnezeu și de semenii lor. Aici, în genunchi și plâns cerșeau îndurarea. Și încrederea în Sfânta Fecioară devine un strigăt de ajutor care începe cu invocarea: „Săracă ai fost…/ precum vădește ieslea sfântă-n care/ dăduși luminii dulcea ta povară”.
Și în cântecul „Mărire întru cei de Sus, cum scrie în Scriptură”, cei doi poeți și-au continuat urcarea, Dante pășind tăcut, sfios și gânditor.Cu Vergiliu și cu sufletele întâlnite, mai ales ale cunoscuților, schimbă păreri ce privesc rostul vieții și felul cum ar trebui trăită, se fac trimiteri la Sfânta Scriptură, la filozofia și literatura greco-latină, la experiențele personale, adesea la pilde sau, uneori, drumul însuși le oferă o învățătură morală.Astfel, la bucuria de a fi întâlnit un pom cu crengile încărcate de fructe, peste care apa rece țâșnită dintre stânci cădea nîntrerupt, un glas din copac le aminti de cumpătare.
Și nu după mult drum, la un alt pom asemănător primului, ,, cu belșug de rod și floare/un alt copac înfipt în drum, străjer,/ de-ndată ce cotirăm pe cărare/și pe sub el cu brațele la Cer, strigau mulțimi către coroana deasă ”, dar un glas din copac le aminti cuvântul lăcomie. E momentul când este amintit păcatul Evei… Cu dragoste, maestrul său și îndoitul părinte adăuga din bogăția înțelepciunii sale. Adunate toate acestea, și din Purgatoriu se poate desprinde un adevărat cod moral.
În brâul al șaptelea, la rugămintea lui Vergiliu, Stațiu, fostul său învățăcel, îi expune lui Dante doctrina zămislirii ființei omenești:,,Culege adevăr din ce ți-oi spune/și află că-ntr-un făt, când e-mplinit al creierilor cheag, cu repejune/ și bucurie Cel din veci slăvit/se-ntoarce către-a firii măiestrie/ și suflă-ntr-însa duh, învrednicit/s-atragă-n el, în propria lui tărie, puterile găsite-n plăsmuiri/ făcând un suflet ce-a trăit să știe ”. Străbătând al șaptelea cerc, peisajul apare într-o neașteptată frumusețe, o anticiparea a Paradisului: ,,copaci și iarbă, crini și stânjenei/ ce fără sad pe-acest pământ prind viață ”, și cugetul ți-e liber, drept și bun.
Continuându-și drumul, cei trei poeți, Dante, Vergiliu și Stațiu, întâlnesc sufletele bătrânilor înțelepți și ale feciorelor, într-o procesiune, în rugăciune la Sfânta Fecioară:,,Fii pururi preamărită/ între femei pentru ale tale daruri,/Fecioară Sfântă-n veci slăvită !” Este lauda ce se repetă cu iubire și devotament.
Neașteptat, dispare Vergiliu și apare Beatrice înconjurată de îngeri care îi aruncă în cale flori, și tot neașteptat ea îi înșiră lui Dante greșelile făcute după moartea ei. Căit, Dante le recunoaște și le mărturisește, Beatrice îi ascultă căința și intervine: ,,alungă plânsul și-ai să auzi de-ndată/ ce căi să bați s-ar fi căzut anume”. Ca urzica îl înțepa atunci căința și mustrările cumplite nu încetau și se amplificau în conștiință. Doar apa cu vârtejurile ei, în care s-a scufundat, l-a spălat de greșeli și cu Beatrice, cu fecioarele, Matelda și Stațiu, privesc o procesiune sfântă, cu suflete multe, mergând pe jos și cu un car, în rugăciune și cânt de laudă lui Dumnezeu. Sub ochii lor a avut loc un miracol: un copac lipsit de viață și de rod, își recăpătă puterea pierdută și se încărcă de flori și fructe. Și gândul lui Dante devine mai proaspăt în adâncul ființei ,,decât un mugur ce-a-nfrunzit sub soare,/curat și dornic de-a urca la stele”. Noua urcare avea să-l ducă la porțile Paradisului,
Lui Dante i se pot spune aceleași cuvinte ca geniului Leonardo da Vinci: ,,Un copil voind să îmbrățișeze razele soarelui, nu le putea strânge în brațe. Se obosea zadarnic să le țină în mâinile sale. Umbra îi spuse: Truda ta este o nebunie, căci nu le e dat muritorilor să închidă lucrurile divine”.
Și totuși, Dante a rămas până în zilele noastre și va rămâne peste veacuri, creatorul unei opere care oferă imaginea artistică a concepției teologice a vieții de Dincolo, în Purgatoriul pledând pentru o viață moral-creștină, cale de mântuire.
Dante a mărturisit că scriind Purgatoriul a avut în gând și propria mântuire, de aceea este o lucrare-rugăciune… Acest înțelept care a propovăduit adevărurile de credință și le-a practicat, acest creștin care a iubit-o pe Sfânta Fecioară Maria, a trăit modestia până la umilință și a pus accentul pe viața interioară, dându-i întâietate asupra celei active, ne este astăzi, la șapte sute de ani de la sfârșit, recomandat de Papa Francisc să-l citim și să-l studiem.
Otilia Bălaș
