Am aflat mai târziu că localitatea în care am fost invitat pentru liturghia de duminică era cea a poveștilor copilăriei de pe Valea Ariesului și că bogația minereului transportat în Rusia timp de zece ani putea acoperi necesarul cu uraniu, centrala de la Cernavodă, pentru electricitatea a toata Romania timp de 300 de ani.

Nu avea nimic informația cu învierea fiului văduvei din Naim, pasajul liturgic al zilei, dar erau amândouă relaționate cu sensibilitatea sufletului, cu ruginiul ce mușca mai întai partea de sus a pădurii, alegându-și acolo coroanele favorite, pentru a întregii și a da rimă pastelului toamnei ce coboara parcă din munți și acoperea încet, încet poalele dealurilor desăvarșidu-și lucrarea în câmpie.

M-am lăsat ispitit de amândouă și m-am găsit în drum spre Baia de Aramă, încercând să leg poveștile cu realitatea și taina unei învieri pe a cărei conținut stă toată identitatea noastră crestină. Am trecut pe lângă Naim de sute de ori si i-am numărat eucalipții ce străjuiesc azi poarta de intrare spre localitate, așa că în drum spre Băița mi-a venit în minte că aș putea transporta prin cuvinte mica adunare în ambientul împrejurimilor Naimului, în Câmpia Ezdrelomului, nu departe de rotunjimea Taborului și nu foarte departe de orizontul dealurilor între care se ascunde Nazaretul. Poveștile Arieșului s-au amestecat cu povestea celor două recolte pe an ale israelienilor de la poalele localității Naim și cu porțile care defapt nu erau acum două mii de ani, ele fiind doar drumuri de acces spre localități,  dinspre miazănoapte sau dinspre vânturi.
Detaliile locurilor Palestinei acelor vremuri le-au făcut ochii mari și strălucitori și privirea lor s-a amestecat cu uimirea privirii mele rămase așa în urma momentelor de infinită mareție pentru mine, din timpul liturgic, când o mână de oameni s-au întrecut, unii pe alții, în a răspunde preotului. Biserica toată s-a transformat în strană și fiecare om era un cântăreț. Răspunsurile cântate din toată inima se ridicau făcând ziduri protectoare înlăuntrul cărora îți găseai confortul și identitatea.

Cu adevărat Biserica care nu își cunoaște cântările pe de rost nu are viitor, aici cărțile au rămas închise pentru a lărgi porțile viitorului. Am plecat împăcat și împlinit și cu dorința de a mă întoarce în Băița Arieșului, atunci când vremurile și viforul lor mă vor clătina pentru a mă simți din nou protejat de cântările celor care duminică dimineața își împletesc glasurile cu sursurul râului lor și împreună curg spre cer.

Leon Cosma pentru Biroul de Presă