Noul stil pastoral al Amoris laetitia: a primi, a însoți, a discerne și a integra

Gabriella Gambino
Subsecretar al Dicasterului pentru Laici, Familie și Viață

Sunt foarte încântată să iau cuvântul în acest cadru prestigios, în prezența Excelenței Sale, Ambasadorul Franței pe lângă Sfântul Scaun, M.me Beton Delègue, căreia îi mulțumesc pentru invitația călduroasă. Salut și mulțumesc președintei UMOFC, Maria Lia Zervino, M.me Oranne de Mautort, pe care mă bucur să le revăd după mult timp, precum și pe toți cei prezenți.

Tema acestei reuniuni îmi este foarte dragă. Suntem deja la jumătatea anului pastoral dedicat „Familiei Amoris laetitia”, inaugurat în sărbătoarea Sfântului Iosif, la 19 martie a.c.. Suntem profund recunoscători Sfântului Părinte pentru această inițiativă, care are efecte extraordinare pentru Biserică.
În întreaga lume, pastorația familiei este animată într-un mod plin de bucurie și rodnic. Preocuparea Papei Francisc pentru familii, pentru viața nenăscută, pentru cei mai fragili și pentru tineri, se concretizează într-un angajament eclezial reînnoit, care fără a face neapărat ,,lucruri noi”, defapt face ,,toate lucrurile noi” . De fapt, nu numai că apar inițiative în multe dieceze, parohii și comunități care trăiesc această oportunitate ca pe o ,,chemare” de a deveni membre vii și active a Trupului lui Cristos, dar la 5 ani de la publicarea exortației Amoris laetitia înțelegem mai bine cum să ascultăm familiile.

A primi, a însoți, a discerne și a integra sunt concepte-cheie care, după inițierea unei ,,convertiri pastorale și misionare”, care nu pot lăsa lucrurile așa cum sunt, după cum spune Evangelii gaudium . Acum poate fi luminată și de o nouă perspectivă, pe care aș dori să o prezint aici și la care ne invită din nou Papa Francisc: viziunea ecleziologică a sinodalității.

Amoris laetitia este un program de angajament eclezial pentru familie, care să fie implementat împreună cu familiile. Aceasta este o noutate care ridică un semn de întrebare asupra stilului și a modului în care este planificat și implementat serviciul nostru pastoral. Astăzi mai mult ca niciodată, implementarea serviciului pastoral se încadrează în acest drum al Bisericii: comuniunea, participarea și misiunea fiecărui membru al poporului lui Dumnezeu, inclusiv familiile. Păstorii și familiile împreună, așa cum ne-a repetat recent Sfântul Părinte . Deoarece drumul sinodal pe care l-am început nu se vrea a fi un simplu moment de ,,democrație”, ci o perioadă de expresie a unei Biserici care știe cu adevărat să meargă împreună sub îndrumarea Duhului Sfânt. Se dorește a fi punctul culminant al unui proces de ascultare și discernământ, într-un spirit de comuniune autentică, în vederea misiunii comune a laicilor și a păstorilor.

În urma valorii programatice a Evangelii gaudium și a concretizării programului pastoral schițat de Amoris laetitia – și cu obiectivul de definire a cadrului în care se înțelege stilul de primire, însoțire, discernere și integrare – aș dori să mă opresc pe scurt asupra a două cuvinte: comuniune și discernământ.

Astăzi familiile au nevoie nu numai să redescopere că fac parte din Biserică, ci și să se simtă parte a Bisericii. În marile dificultăți în care se află astăzi, sentimentul de apartenență și experiența de comuniune salvează persoanele de individualism și singurătate. Acestea sunt cele mai puternice amenințări pe care le percep familiile . O pastorală rodnică și nu sporadică se naște tocmai din posibilitatea de a ne simți parte a unui trup eclezial în care să ne simțim un „noi”. Aceasta izvorăște dintr-o ascultare reală a familiilor, urmată de inițiative în conformitate cu ceea ce reiese din ascultare și din solidaritatea în situații dificile. De aceea avem nevoie să respirăm comuniunea și să o vedem în acțiune.

Avem nevoie de ,,comunități creștine care să trăiască comuniunea și să o exprime în gesturi de coresponsabilitate, participare și slujire”. „Numai o Biserică care trăiește și celebrează în ea însăși misterul de comuniune […] poate fi obiectul unei evanghelizări eficiente” .
Pentru a înțelege ce este comuniunea, putem încerca să observăm mai bine familia, calea Bisericii, o ,,comunitate de viață și de iubire” .

Stilul de iubire familială, bazat pe comuniunea și complementaritatea soților, poate deveni un stil eclezial și ne poate ajuta să redefinim pastorala familială. Poate inspira complementaritatea dintre soți – păstori, prin urmare, o mai concretă și mai eficientă participare efectivă a familiilor, la viața pastorală a comunităților, ca subiect de evanghelizare și cu mărturia familiilor conștiente de darul pe care l-au primit, acestea pot contagia alte familii, pot inspira tinerii și pot ajuta familiile aflate în dificultate. Să nu uităm, căsătoria este un sacrament pentru misiune (CBC 1534): în soți, impulsul apostolic își are originile în botez și harul căsătoriei și, în virtutea acestei identități, pot da mărturie, pot evangheliza și dărui un spirit de comuniune eclezială.

Dar comuniunea nu poate fi realizată decât dacă se bazează pe un discernământ continuu și constant: acea atitudine interioară – așa cum a definit-o Papa Francisc – înrădăcinată într-un act continuu de credință . Cuvântul a discerne este compus din prefixul dis-, adică a separa, și cernere, a alege; deci: ,,a alege prin separare”. ,,Ea se bazează pe convingerea că Dumnezeu lucrează în istoria lumii, în evenimentele vieții, în oamenii pe care îi întâlnesc” .

Această convingere ne cere să învățăm să gândim realitatea nu în funcție de oameni, ci în funcție de Dumnezeu . Discernământul nu se referă doar la cine se află în dificultăți, ci este un mod de viață personal și abia după aceea unul eclezial, dacă Biserica este un trup în care fiecare dintre noi este un membru al acestui trup, unde fiecare dintre noi contează și face diferența. În acest sens, cred că este important a începe din nou de la frumusețea cea mai autentică a ființei noastre creștine, din a ști că aparținem lui Cristos și că „trebuie să luăm decizia de a ne lăsa întâlniți de El” .

În situațiile dificile ale familiilor de astăzi, învățăturile, doctrina și principiile nu sunt ,,cauza” credinței noastre, ci o expresie a acesteia, ca atare ne ajută să înțelegem viața nouă în Cristos. Credința este acceptarea în mod concret a persoanei lui Cristos și, împreună cu el, acel Duh care umple cu prezența sa Biserica, care ne luminează calea vieții, care ne transformă planurile, ne schimbă viața, ne schimbă deciziile pentru a ne întoarce de fiecare dată la El . În suferința familiilor, Cristos nu înlătură suferința, ci îi dă un sens care îi transformă semnificația.
Repetând încă o dată cuvintele Papei Francisc din Evangelii gaudium, ,,stând în fața Lui cu inima deschisă, lăsându-L să ne privească, noi recunoaștem [ca indivizi și ca Biserică] această privire de iubire pe care Natanael a descoperit-o în ziua în care Isus s-a făcut prezent și i-a spus: „Te-am văzut când erai sub smochin” (Ioan 1,48). Cât e de dulce să stai în fața celui răstignit[…] și pur și simplu să fii în fața ochilor săi! Cât de bine ne face să-L lăsăm să se întoarcă și să ne atingă existența” .

Misiunea noastră trebuie să fie aceea de a însoți și de a primi oamenii, fără acea opoziție periculoasă dintre nevoile lor concrete, iminente, la care încercăm să le oferim ajutor și remediu, și cele transcendente, adică Cristos, care reînnoiește și schimbă totul. A satisface nevoile umane fără a aduce harul Duhului este filantropie. Pe de altă parte, golirea de sine pentru a face loc Duhului și a-l revărsa în lume este noutatea și privilegiul de a fi creștini.

Acesta este secretul pentru a învăța nu doar să întâmpinăm fragilitatea, ci și pentru a o integra cu adevărat în îngrijirea pastorală, ca o realitate. Pentru că obiectivul, ne îndeamnă Evangelii gaudium , este acela de a însoți umanitatea în procesele sale, pentru a-i însoți pe oameni în acea revoluție interioară pe care numai Dumnezeu o poate realiza.

Așadar, pentru a merge împreună, să ne deschidem la un discernământ, care să ne permită să adoptăm stilul de ascultare interioară, întrucât punctul de plecare al oricărui discernământ este detașarea de zgomotul propriei noastre voci, pentru a descoperi tăcerea inimii, tăcerea în care se maturizează vocea Duhului, adevăratul și singurul maestru spiritual al sufletului.

În acest sens, să existe în inimile noastre o singură dorință: să facem lumea permeabilă la har, să ne facem pe noi înșine permeabili la har, dar – așa cum spunea Ignațiu de Loyola – mereu în sentiment cu Biserica, mireasa lui Cristos și mama noastră.
Pentru că inima noastră are nevoie să fie docilă știind că îl avem pe Dumnezeu ca tată și Biserica ca mamă , pentru ca noi să nu ne simțim orfani și să ne putem trăi cu statornicie identitatea noastră creștină.