Dante Alighieri

700 de ani de la stingerea din viață

 

                                                            „Vorbesc de Dante, ce necunoscut e

                                                              Acestei lumi nedrepte, intrigante,

                                                              Ce doar pe drepți refuză să-i salute”.

Michelangelo

 

 

Dante Alighieri a fost, „cea mai puternică personalitate literară a vremii sale, una dintre cele mai  pătrunzătoare și mai  luminoase inteligențe”.

Cu toate acestea, nu știm date precise nici despre venirea lui pe lume, nici despre sfârșitul vieții. Totuși, la nașterea sa o cometă a străbătut cerul…

S-a născut la Florența în familia unui modest om de legi, Alighiero, care a trecut ,,tăcut” prin istorie, ,,parcă singura lui misiune, unica menire, a fost de a-l aduce pe lume pe cel mai mare poet al Italiei”.

Dante însuși își cunoștea înălțimea valorii operei sale, de aceea a spus contemporanilor și ne-o spune și nouă ,,Eu am așternut masa, rămâne acum ca tu să te hrănești”. Și o va spune „atâta vreme cât oamenii vor avea ochi și urechi care nu înțeleg limbajul sufletului, artistul în exil va oferi posterității un dar regesc, opera sa”.

Viața lui Dante Alighieri poate fi reconstruită din mărturisirile  care străbat din loc în loc  capodoperele sale, ,,Vita Nuova ”și ,,Divina Comedie”, dar cele mai multe informații istorice le avem de la  Giovanni Boccaccio(1313-1375), care l-a prețuit și admirat pe poet și în lucrarea ,,Trattatello în laude di Dante” (1357), îl prezintă  în figura unui înalt și perfect intelectual și creator. Pentru documentare Boccaccio a căutat pe cei care l-au cunoscut pe Dante și a adunat mărturii care l-au îndreptățit să-i laude virtuțile și  angajamentul civic.

Astfel, aflăm că era de  proveniență nobilă, unii din  străbunii familiei au împărțit pâine poporului înfometat în anii de profundă criză și foamete, alții au luat parte la Cruciade, oricum, în timp, s-a  risipit   mult din bogăția avută.

Și-a pierdut mama când era copil și a fost crescut de o mamă vitregă rea, ceea ce nu a prea putut ierta tatălui său, de aceea, în opera sa e rar amintit  și adesea ,,tată” este cuvântul dat   profesorilor săi, mai ales lui Brunetto Latini și lui Vergiliu, ,,imaginea Tatălui Divin ce-și deschide brațele fiului risipitor”. În schimb, mama, Bella, probabil Gabriela, este prezentă în ,,Divina Comedie”, adusă din amintiri, plină de dragoste, duioșie și mângâieri.

La  nouă ani, Dante și Beatrice Portinari s-au văzut  pentru prima oară—Beatrice, ,,cea mai extraordinară figură feminină a literaturii lumii”. Amintea frumusețea îngerilor și bătăile inimii lui nu mai conteneau… A revăzut-o după  nouă ani, căsătorită… Dar a fost ,,steaua fermă, călăuzitoare pe asprul drum al artei”.

Dante a studiat retorica cu Brunetto Latini, a studiat filozofia, literatura și cultura greco-latină, a învățat franceza și provensala și îi era familiară literatura franceză. Se afirmă că a studiat la Bologna, la prima universitate a  lumii, vestită pentru medicină și drept. S-a înscris în corporația medicilor, dar nu s-a afirmat  în  nici o profesiune. A fost un autodidact desăvârșit, cunoștea perfect Biblia—în ,,Divina Comedie” sunt peste cinci sute de referiri și citate din cartea fundamentală a religiei creștine.

A fost prieten cu poetul Guido Cavalcanti (1258-1300), figură majoră  între poeții florentini, creatorul cunoscutului,, Dolce stil nuovo” (Dulcele stil nou), contemporan cu Giotto di Bondoni (1267-1337) și nu departe ca ani de Boccaccio și de Petrarca (1304-1375), cel cu care se începe a doua generație de mari artiști.

 În viață a avut două iubiri: Beatrice și politica. Nu i-au fost străine plăcerile lumești, dar gândirea i-a fost influențată de  dominicanul  Remigio Girolami, prin care a cunoscut ,,Summa” Sfântului Toma d’Aquino, și de franciscanul Pierre-Jean Olieu. În ,,Paradisul” operei sale sunt împreună Sfântul Dominic, ,,cel neîndurător cu dușmanii săi”, și blândul Francisc de Assisi…

Dante a fost partizan al papalității și a făcut  parte din partidul guelfilor, împotriva ghibelinilor care susțineau politica împăratului Germaniei. Guelfii erau împărțiți în două fracțiuni, a ,,negrilor”, total devotați politicii papale, și a ,,albilor”, fracțiune căreia îi aparținea Dante, care nu admiteau amestecul Papei în  administrarea orașelor. Când guelfii ,,negri” ajung la putere, îl exilează pe Dante (1302), mai întâi pe doi ani, apoi pe viață.A rătăcit pe drumurile Italiei cu imaginea Florenței  în suflet și cu speranța că se va înapoia în orașul lui atât de drag și nerecunoscător. Orice speranță s-a dovedit zadarnică. După un timp, poetul, filozoful, teologul, muzicianul și iubitorul de  pictură, Dante, avea să descoprere că,, poți privi cerul și stelele din orice loc de pe pământ ”și a cutezat să strige: ,,Lumea este patria mea!” (Fred Berence, ,,Renașterea italiană”, Editura Meridiane, București, 1969, p.74).

În pribegie, purta cu sine manuscrisul ,,Comediei”, a reluat scrisul, având trimise de la soție primele șapte cânturi. Istoria literaturii laudă gestul soției, Gemma Donati, care  nu l-a urmat ,,pe amara cale a exilului”, a rămas la Florența ca să-i crească pe cei patru copii ai lor, dar a salvat manuscrisul neterminat al ,,Divinei Comedii”.

Dante Alighieri a murit la Ravena în 1321. I-au fost alături unul dintre fii și  ultima fiică, Beatrice, călugăriță,  părintele fiindu-i un ideal,,pentru care a trăit și în al cărui cult a murit”.

Din proza lui Dante, amintim ,,Despre elocința în limba vulgară”, ,,Despre monarhie”și ,,Banchetul”, în versuri și  proză, opera lirică  ,,Vita  Nuova”(Vita Nova),  primul mare poem al literaturii italiene și primul mare poem modern  de dragoste din literatura Europei occidentale creat potrivit curentului numit ,,Dolce Stil Novo” (Dulcele Stil Nou). Este și primul roman autobiografic din literatura universală.

Opera este  axată pe dragostea ideală pentru Beatrice Portinari, simbol al frumuseții și perfecțiunii sufletești, al unei iubiri curate care apropie sufletul de Dumnezeu și face să coboare binecuvântarea Lui peste această iubire, care, simbolic, reflectă dorul sufletului de splendoarea divină. Iubirea pentru Beatrice îl va face să spună: ,,Dacă Stăpânul tuturor lucrurilor însuflețite  mă va lăsa să mai trăiesc câțiva ani, nădăjduiesc să pot spune despre ea  ceea ce niciodată n-a fost spus despre vreo femeie”. Și primind darul de la Dumnezeu, își împlinește dorința în  ,,Divina Comedie”, unde străbate Paradisul condus de Beatrice.

Cercetătorii vieții și operei  lui Dante susțin că dacă nu ar fi  fost poet, ar fi fost sfânt, filozof sau  martir. Și ideea trebuie reținută, autorul însuși, vorbind despre ,,Divina Comedie”, mărturisește  că ,,vrea să fie o cale a sufletului către Dumnezeu”. Și este.

Poemul descrie călătoria lui Dante, cea mai puternică personalitate artistică a acelui timp, în lumea de dincolo, potrivit credinței  catolice, în Infern, Purgatoriu și Paradis. Poetul străbate această lume  ca om viu, care  ,,trage  după el tot pământul”, întreaga dramă a umanității, înfățișând-o în imagini   realiste. La întâlnirea cu sufletele  de pe celălalt  tărâm, acestea redevin oameni vii care trăiesc din nou ca pe pământ pasiuni și sentimente puternice.

Poemul aceasta desăvârșit a fost scris în ,,volgare”, în limba poporului, nu în latină, ca să fie înțeles de un cerc cât mai larg de cititori.

Dante și-a intitulat opera ,,Comedia”, operă opusă tragediei,  a fost citită public pentru prima dată de către Giovanni Boccaccio– primul biograf al poetului–, care, adânc  impresionat, a adăugat epitetul ,,Divină”.

,,Divina  Comedie” este ,,o vastă sinteză  filozofico-artistică a gândirii medievale, anunțând în același timp gândirea Renașterii, schițând de pe acum liniile de dezvoltare a literaturii și culturii  italiene și vest-europene” (Alexandru Balaci, ,,Dante Alghieri”, Editura pentru literature,1969,p.169).

Înainte de a intra în comentariul poemului, aducem în atenție  o explicație a poetului privind sensurile suprapuse ale capodoperei: sensul literal, sensul moral , sensul figurat și sensul anagogic, ceea ce duce la diferite interpretări, uneori chiar contradictorii. Privită din punct de vedere al morale creștine, ,,Divina Comedie” îi avertizează  pe creștini despre ,,cât de ușor se poate  intra pe drumul păcatelor și cât de greu te poți îndrepta și ieși pe calea virtuții, fără o profundă meditație asupra destinului și fără conținutul și lungul studiu al lucrurilor divine și umane”.

Dante, rătăcit într-o pădure întunecoasă, este urmărit de trei fiare sălbatice, de o panteră, un leu și o lupoaică, simboluri ale monștrilor adormiți ,,în gândirea, sentimentul și  voința  oricărei ființe omenești”, adevăr pus în lumina la deschiderea operei: ,,Spre-amiaza vieții ajuns, fără de veste/ mă pomenii într-o pădure deasă, căci rătăcisem calea către creste”.

Când fruntea-i era mai ,,înfierbântată”, trimis de către Beatrice pentru  a-l salva, apare Vergiliu care-i propune să străbată împreună lumea de dincolo.Astfel, ajung amândoi la  poarta ,,Infernului” deasupra căuia erau  înscrise cuvintele: ,,Lasciate ogni Speranza, voi ch’intrate! ”— Lăsați orice speranță, voi care intrați aici!

Dante preia concepția despre Univers a lui Ptolomeu, de altfel și cea a Bisericii și a Evului Mediu, potrivit  căreia Pământul este în centrul Universului și toate astrele rotesc în jurul lui.

În capodopera sa, Infernul este o prăpastie conică în Pământ, creată atunci când răzvrătitul Lucifer a fost aruncat din Empireul cel deasupra cerurilor,  și, de orarea atingerii  cu Lucifer, Pământul s-a retras.În cele nouă cercuri din jurul Infernului, Dante și Vergiliu întâlnesc diferite categorii de condamnați, aproape toți bine cunoscuți din viață, fiecare îndurând felurite pedepse pentru păcatele făcute : lacomii, zgărciții, risipitorii, mânioșii, ereticii, sodomiții, ipocriții, răii și, în ultimul cerc, cu cele mai aspre pedepse,  trădătorii.

Tonul fundamental este întunecat, amestec de  roșu și negru, diavolii sunt  peste tot  și  sinistrul Lucifer tronează peste spațiul și lumea lui. Emoțiile celor doi călători sunt profunde, ei trăiesc într-o stare continua de  neliniște și de durere.

În Purgatoriu, ,,împărăție-n care se spală omul de păcat, să fie de Ceruri vrednic și de-a lor chemare”, sufletele sunt grupate în ordinea celor  șapte păcate capitale: mândria, lăcomia, desfrânarea, invidia, descurajarea spirituală, mânia și lenea, păcate revizuite de Papa Grigore I cel Mare, care duc la alte păcate și sunt opuse celor șapte virtuți.Totuși, culorile sunt mai palide, cenușii, verzi sau albastre, reapare natura, reapar stelele, lumina și speranța. În vârful muntelui  Purgatoriului este  Paradisul, unde Dante ajunge călăuzit de Beatrice care vine însoțită de îngeri.

Dacă în Infern domnește Ura, care îi aruncă pe osândiți unii împotriva altora, dacă în Purgatoriu este o mișcătoare Unire între penitenți, care se bucură și îl  laudă în imnuri pe Dumnezeu când muntele se clatină anunțând ridicarea unui suflet la El,   în  Paradis se intră ca într-un ocean de lumina și strălucire în care domnește Iubirea- ,,l’amor  move il sole e l’altre stelle”- ,,Iubirea ce rotește sori și stele”, și fericirea.

În cele nouă cercuri ale Paradisului, fiecare ființă își are locul rânduit de măsura desăvârșirii spirituale. Sunt spiritele active sau contemplative, cele care au iubit pe Dumnezeu și pe oameni și au  luptat pentru credință și dreptate, sunt  ființele bune și blânde, chipul omului creat de Dumnezeu.

Dacă Infernul e imaginea răului, a păcatului și a durerii,Purgatoriul, imaginea  trecerii de la o stare la alta prin căință, Paradisul înseamnă atingerea sfințeniei și a fericirii prin viziunea  lui Dumnezeu.

Privită din punctul de vedere al artei, ,,nici înainte, nici după trecerea lui Dante prin viață, nu a mai creat cineva o operă  mai armonioasă, a cărei construcție de catedrală dă impresia că a fost calculată și măsurată de un perfect arhitect”.

Capodopera impresionează prin ,,marea  bogăție și varietate de sentimente și imagini”. Arhitectonica este cea a concepției medievale, fondată pe mistica cifrelor 3 ( cu multiplul 9 sau 33), 7 și 10 (cu pătratul său 100),ce reprezintă perfecțiunea, iar valoarea umană și artistică e unică și se datorează geniului lui Dante.

George Coșbuc a tradus în limba română ,,Divina Comedie”, realizând una dintre  cele mai bune traduceri din literatura  universală.

La 700 de ani de la întrarea în Eternitate a lui Dante Alighieri, să ne amintim îndemnul de a-i citi capodopera : ,,Eu am așternut masa, rămâne acum ca tu să te hrănești”…Prea multe valori s-au pierdut în cei 700 de ani, de aceea Dante Alighieri rămâne actual pentru multe, pentru a regăsi credința, pentru a regăsi demnitatea și umanismul.

                                                               Otilia Bălaș

Foto: bloccostudentesco.org