Invidia

Invidia un vierme prezent în mulți dintre noi, care mănâncă partea bună a omului. Este o auto-otrăvire. Oamenii onești sunt conștienți de propria valoare, sunt capabili de acte curajoase și chiar riscante, iubesc lumea și viața și nu se coboară la competiții neloiale, să se confrunte sau să sufere de complexe. Oamenii de calitate sunt imuni în fața invidiei.

Cain îl ucide pe Abel din invidie, fii lui Iacob își umilesc și persecută fratele mai mic, pe Iosif, Saul dorește să îl ucidă pe David din invidie, fariseii și saducheii din invidie complotează împotriva lui Iisus. Filosoful Bertrand Russell, consideră invidia una dintre cele mai puternice cauze ale nefericirii”. Persoana care invidiază-continuă filosoful britanic- pe lângă faptul că dorește nefericirea altora, se face nefericită și neîmplinită pe sine pentru că în loc să afle satisfacție pentru ceea ce are, este nemulțumit pentru ceea ce alții nu au.

Invidia se naște din aceeași întrebare pe care și-a pus-o și Cain: ”De ce el da și eu nu?”. Invidia este legată de competiție. Invidia este dorința de a avea sau de a fi ceea ce unul nu are sau nu este spre deosebire de gelozie care este frica de a pierde ceea ce unul are/deține. Episodul pe care îl discutăm relatat în geneză capitolul 4 este paradigma invidiei. Invidia provoacă ura, ura duce la crimă.

Sf. Vasile cel Mare îi definește pe invidioși ca ” destoinici în a calomnia virtutea, pe cei care sunt chibzuiți îi numesc zgârciți, pe cel curajos îl numesc obraznic, pe cel mărinimos calomniatorul îl grăiește ca și risipitor”. Invidiosul găsește repede defectul în locul virtuții. Invidiosul acționează pentru a schimba mintea interlocutorului, astfel încât să găsească ceva neplăcut despre cel calomniat.

Atenție! Invidia slăbește puterea sufletească, te împiedică să te bucuri de bucuria aproapelui tău. Cine invidiază în general nu are nicio soluție, mai mult, dacă sunt invidios pe cineva admit, declar mie sau celor cu care îl bârfesc că sunt inferior acelei persoane, nu sunt mai bun. Invidiosul pierde energii, înveninează, intoxică, sădește neîncredere între prieteni, între parteneri, în sinele aproapelui său.

Freud vorbește despre inconștientul criminal, eliminarea celuilalt, excluderea acestuia. Am văzut cum instrumentele de comunicare în masă, rețelele online pot fi instrumente ale invidiei. De multe ori invidia este ascunsă, nu se observă, însă se simt efectele.  Și Nietszche subliniază cum invidia este o greșeală a cunoștinței și a naturii care îl duce pe individ departe de adevărata fericire.

Unde apare invidia? Aristotel menționează că nu există invidie între necunoscuți. Invidia apare în același cerc de interes profesional, în același cerc de relații.

Psihanalistul Jaque Lacan susține că se invidiază viața adevărată a celuilalt, pentru că eu mă mint. Se invidiază vigurozitatea din viața celuilalt.

Literatura, teatrul și cinematografia sunt pline de exemple arhetipale, doar ca să citez câteva, Iago în Ottello a lui Shakespeare, Salieri în filmul Amadeus în regia lui Miloș Fridman. În Cappella degli Scrovegni de la Padova, construcție emblematică pentru cultura europeană din secolului XIV, Giotto pictează invidia folosind un personaj feminin cu picioarele în flăcări și un șarpe ieșind din gura acesteia care îi mușcă ochii (invidia având și semnificația de a privi urât cu pismă pe cineva).

Omul care nu are nicio virtute îi invidiază pe ceilalți, invidiază viața, vigoarea vieții. Invidia face ca sufletul să devină mic și vulgar.

Cum putem să scăpăm de sindromul lui Cain?

Omul în acțiunile sale este împins de dorință. Avem dorința pentru a trăi alături de cineva, de mai mulți oameni de bine, dar unii au și dorința de a dobândi bunul aproapelui. Dacă ne-am activa autocenzura și nu am dori poziția lui X, Y, dacă nu am dori bunurile aproapelui nu am deveni vinovați nici de crimă fizică sau calomnie, nici de mărturie strâmbă, adică dacă am respecta porunca a zecea. Trebuie să fim conștienți că suntem egali în demnitate ca fii ai lui Dumnezeu, este o egalitate de substanță, fără a gândi că dacă materia este aceeași, este aceeași consistența de cele mai multe ori este absolut diferită de la un caz la altul. Este vorba de acceptarea propriilor limite.

Cine este dezonest în general se întristează pentru binele meritat de către o persoană și se bucură de necazul acelei persoane. Invidia este o plăcere sadică pentru invidios dar care nu poate să transforme nimic în bucurie, este o pasiune tristă. Pentru Aristotel virtutea este lipsită de invidie (opera Retorica). Omul virtuos are simțurile de a recunoaște valoarea celuilalt ca și complementaritate la valoarea sa. Virtuțile și viața spirituală autentică alimentează relațiile umane sincere și trăite în mod autentic în respect reciproc.

Reparcurgând opera Frații Karamazov, vedem cum diavolul se luptă cu Dumnezeu, câmpul de bătălie fiind inima omului. Când omul nu își pune nicio problemă etică totul este permis, Dumnezeu este înlocuit de supraom. Așa cum vedem în dialogul dintre Ivan și Aleșa, omul fără Dumnezeu riscă să se piardă și să intre în spirala morții. Răul poate transforma omul în monstru, răul nu este o idee abstractă, cel care se îndepărtează de Dumnezeu cedează răului. Aceasta este filosofia centrală a lui Dostoevskj. Infecția răului nu iartă pe nimeni, doar dragostea poate să te scoată din puterea umbrelor așa cum se întâmplă în Crimă și Pedeapsă, când personajul principal este scos din depresie de dragostea iubitei sale.

Pentru a depăși starea coruptă de sindromul lui Cain avem nevoie de implicarea inteligenței, emoției și mai ales a spiritului sau în termeni tehnici de conlucrarea omului cu grația divină. Același Bertrand Russel susține că pentru a evita invidia avem nevoie să ne dovedim nouă înșine că ne putem deschide inima și mintea și să neutralizăm invidia.

Când simțim tentația invidiei să apelăm la ideea salvatoare: Celălalt este ceea ce eu nu sunt și celălalt nu poate fi ce sunt eu. Să intrăm în sinele nostru, să ne retragem proiecțiile negative, malițioase să ieșim din logica confruntării.

Să acceptăm alteritatea, la fel cum și noi avem pretenția să fim acceptați. Paradigma înlăturării asperităților este:

  • Simpatia – ține de dimensiunea afectivă
  • Respectul – în alte cuvine o voință este limitată prin impunerea unei alte voințe. Uneori respectul ne protejează de curiozitatea inutilă pentru sfera intimă a vieții personale a celui de lângă noi.
  • Empatia- în empatie eu-l nu este anulat, este o formă de comunicare analogică, de transpunere a eului în celălalt, în TU, să înțeleg sensul pe care celălalt îl oferă lucrurilor. În Noul Testament avem două citate care ne îndeamnă la empatie. Primul: Matei 7,12 ”Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor”; al doilea din scrisoarea către Romani a Sf. Pavel, cap. 12, 15-16 ” Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii”.

Epictet ne repeta constant ”între lucrurile care sunt în lume unele sunt în puterea noastră să le schimbăm, altele nu”. Cele care sunt în măsură să schimbe lumea în care ne aflăm țin de convingerile, de credințele și de gândurile noastre. Să ne controlăm emoțiile înainte ca acestea să ne controleze pe noi. Să încercăm să rămânem calmi sub presiunea invidiei, să ne folosim energia pentru lucrurile pe care putem să le influențăm în pozitiv. Să evităm rechemarea negativității în inima relațiilor interpersonale. Printre efectele nocive ale invidiei este și incapacitatea de a admira calitățile, valorile celuilalt. Un popor care nu știe să recunoască valoarea, nu poate avea o societate care să funcționeze normal.

Paradoxul invidiei este că invidiosului îi lipsește deseori obiectul pentru care este răuvoitor, deseori de fapt nu obține nimic sau nu este satisfăcut după, dacă totuși obține ceva. De cele mai multe ori invidiosul rămâne în aceeași situație fără să se schimbe ceva fenomenal în viața sa decât eventual remușcări și neliniști, neîmpliniri la pătrat.  Nu odată putem constata că cel care invidiază rămâne încătușat în propria angoasă, neîmplinire și răutate, mai mult decât obiectul invidiat.

”Libertatea mea se termină unde începe libertatea celuilalt” era unul din citatele celebre ale lui Martin Luther King, deși este o frază sentimentală pentru că nu știm unde se termină și începe libertatea cuiva, ne îndeamnă la o reflecție și la o cultură care respinge atitudinile de prepotență. Fraza atribuită lui Luther King de fapt, în crezul liberalismului clasic este unul de tipul: trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască, promovând toleranța și libertatea, moderația și evitarea/combaterea fanatismului.

Să ne asumăm valoarea smereniei, să învățăm să ascultăm, să avem discernământ în deciziile pe care le luăm. Nu este vorba de a aplica învățătura fatidică ”capul plecat sabia nu îl taie” era o practică de supușenie în Europa de est.

Soluția problemelor noastre este de a crea oameni cu minți și suflete sănătoase și aici intervine măiestria dascălilor și vocația preoților/pastorilor. Oamenii trebuie să fie educați sănătos pentru a avea judecăți echilibrate, pentru a ieși din mlaștina în care se împotmolește omenirea. Încordarea lumii și încărcarea acesteia de ură, stări care amplifica sentimentul nefericirii nu pot fi reașezate pe făgașul normalității fără educație.

Bârfa, este șarpele care iese din gura celor clevetitori. Este o imagine dură, dar dacă nu doriți să vă iasă șarpele din gură și să vă muște ochii faceți alegerea bună și optați pentru încercarea de a paria pe reușita trăirii virtuților, pe o încercare, oferiți-vă această șansă. Înțelepciunea lui Solomon în cap. 1, v. 11 subliniază în termeni clari efectul vorbirii malițioase și fără discernământ: ”Păziţi-vă deci de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba voastră de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă şi gura mincinoasă aduce sufletului moarte”. Bârfa este ca o prăjitură cu salmonella.

Papa Francisc cerea la începutul postului mare din acest an abstinența de la bârfă. Cei care bârfesc sublinia papa se dezonorează, iar pe 6 septembrie 2020 asemăna bârfa cu ciuma, iar în mai 2018 îi numea pe bârfitori ”teroriști” care distrug imaginea și prestigiul altuia continuându-și mai apoi liniștiți viața fără remușcări.

Răul este spectaculos, ademenitor, contaminează ușor prin narcisism. Nu vedem, nu vedem nici virusul Covid-19 însă îi simțim efectele. Tot fiind o temă a zilei, să ne vaccinăm cu asumarea virtuților, să ne întărim natura morală și spirituală, alegând ceea ce este firesc.

Urmașii lui Cain ce fac? Vor să dispară orice formă de conștiință din lume. Aici intervine rolul Bisericii și nu doar. Bisericile sunt și pentru a-l ajuta pe om să reînceapă o viață împăcată cu sine și cu Creatorul. În creștinism prin sfintele taine voința ne este îndreptată spre scopuri noi.  Aici intervine și rolul preoților care în scaunul spovedaniei trebuie să dovedească că sunt pregătiți multidisciplinar și oferă înțelegere celor care sunt în căutarea păcii lăuntrice. După cum vedem bolile psihosomatice se înmulțesc, aici rolul preoților poate fi important, dar pregătirea este esențială, însoțirea celui care dorește să reînceapă o nouă viață are nevoie de încredere nu de atitudini inchizitorii. Oamenii vor să știe că sunt doriți de biserică nu respinși.

Să fim atenți la cei care zâmbesc drăguț și fals, care sunt chiar amabili însă mereu în discursul lor strecoară câte o adiere de răutate față de o persoană, uneori chiar fără să fie suspecți în gestul lor malign. În loc să devenim victime ale calomniatorului să identificăm mereu calitățile celuilalt. Nu ne ajută să punem la inimă toxine, riscul este să adunăm atâta răutate încât să murim de inimă rea cum se spune în popor.

Când dorim ceva să-i cerem Domnului, dar să nu invidiem pe nimeni. Micimea sufletului, meschinăriile, intriga, răutățile, toate vin din invidie. Evitați-o! Să ne vedem fiecare de treaba noastră și să ne împlinim cât mai bine și conștiincios menirea.

Să nu uităm niciodată că dialogul și empatia pot preveni și rezolva multe situații conflictuale: să încerci să înțelegi unde e dauna mai mare când decid să fac ceva care poate are o altă însemnătate pentru cei din jur.

Asemenea lui Pierre Hadot, nu că aș fi obsedat de gândul morții, dar întotdeauna am considerat că gândul morții ne ajută să trăim mai bine. Să trăim ca și cum ar fi ultima noastră zi, ultima noastră oră, o astfel de atitudine implică o completă conversie a atitudinii. Ne permite să devenim conștienți de gravitatea și de șansa fiecărui moment al vieții. Prezentul este singurul moment în care putem acționa și este important să știm cum.

Să ne recuperăm așadar orizontul de speranță, încrederea că depinde de noi cum putem schimba omenirea. Crizele umanității se pot rezolva de generațiile care locuiesc lumea într-un anumit moment. Avem toate conceptele și învățăturile eticii creștine în firea noastră de  face bine și de a evita răul, pentru a ne redobândi prestigiul de fii ai lui Dumnezeu, de a dobândi fericirea asumându-ne simbolurile de fii ai lumini și de fi sarea pământului făcându-i și pe alții să descopere și mai ales să practice valorile credinței, să fim făcători de pace. Criteriile de bine și rău nu au fost niciodată anulate, în acest dualism bine-rău, prezent în fiecare religie, în viața de zi cu zi, depinde de fiecare dintre noi unde alege să se situeze.