REUNIUNEA MARIANĂ

 

Dacă este mare calitatea teologică a canonizării, cu atât mai mult este la fel de solicitantă invitația de a profesa adevărul crezut de către cel în cauză. Acesta se obligă la a-și trăi consimțământul ferm și fondat pe credința în asistența Spiritului Sfânt, al Magisteriului Bisericii cât și a doctrinei catolice ce privește infailibilitatea papală în anumite domenii.

Prin urmare, canonizarea nu este un simplu act de devotament sau de evlavie populară, ci este atestarea formală și solemnă a sfințeniei unor credincioși, propusă ca modele pentru întreaga Biserică spre înălțarea credinței catolice și creșterea vieții spirituale. Răspunzând acum la titlul articolului nostru – despre semnificația sfințeniei în viața Bisericii de astăzi – putem afirma cu cuvintele Conciliului Vatican II că toți credincioșii sunt chemați la sfințenie, de fapt, sfințenia este vocația fiecărui botezat. În consecință, putem afirma că sfințenia face parte de identitatea Bisericii: Una, Sfântă, Universală și Apostolică (misionară).

De aici și perena sa actualitate, izvorul prim al sfințeniei Bisericii și a celor din Biserică este Preasfânta Treime: „Fiți așadar desăvârșiți – spune Isus – precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Matei, 5, 48). Plinătatea vieții creștine și perfecțiunea iubirii trebuie să fie scopul vieții tuturor creștinilor, a căror sfințenie nu este doar un ornament spiritual al Bisericii, ci și un dar pentru promovarea și afirmarea unei societăți umane pașnice și drepte. Afirmând că „o astfel de sfințenie promovează un nivel de viață și civilizație mai uman în societatea umană”, Conciliul recunoaște implicațiile sociale ale sfințeniei trăite și de către creștini. Din acest motiv, sfinții sunt adesea numiți binefăcătorii umanității, deoarece, la fel ca Isus, și ei au trecut pe acest pământ „bine făcând și vindecând” (Faptele Apostolilor, 10, 38).

La fel ca în primele secole când sângele martirilor era seva sfințeniei Bisericii, astăzi nu numai sfinții mucenici, ci și sfinții mărturisitori ai credinței continuă să fie martorii extraordinari ai Evangheliei lui Cristos, ilustrând Biserica, mamă al sfinților. Este interesant de observat că în apologetica post-tridentină unii teologi au evidențiat o semnificație neobișnuită a sfințeniei Bisericii. Calificarea „Sfântă” derivă – potrivit lor – din „sancțiune” – „stabilire” și din punct de vedere etimologic ar indica stabilitate, indefectibilitate, inviolabilitate. Biserica, astfel, este Sfântă pentru că ea este stânca de care se sparg valurile dușmanilor ei. Sfințenia Sa ar indica indefectibilitatea, stabilitatea sa, pe scurt, Biserica este Sfântă pentru că sfințește. Iar sfințenia fiilor ei, subordonată celei lui Cristos, o apără de dușman și o face să strălucească cu har.

Biserica de ieri ca și cea de astăzi a fost întotdeauna zidită pe prezența martirilor și a sfinților. În procesele de canonizare, întrebarea de bază este următoarea: servul lui Dumnezeu a practicat virtuțile teologice și cardinale într-un mod eroic? Astfel, sfântul nu este un produs al evoluției cosmice, ci un dar al harului divin, model pentru umanitatea însetată de un mod de viață care poate oferi împlinirea.

Dar ce înseamnă practica eroică a virtuții în termeni concreți? Se pare că Aristotel a fost cel care a vorbit despre virtutea eroică în Etica sa Nicomacheică când citează un pasaj din Iliada în care Priam deplânge moartea lui Hector, fiul său preferat, care era „atât de virtuos, încât nu ai putea crede că a fost generat de un tată muritor, ci că era mai degrabă de aceeași natură cu zeii”. În Comentariul său despre etica Nicomacheică, Sfântul Toma de Aquino consideră virtutea eroică drept perfecțiunea extraordinară a părții raționale a sufletului. Toma însuși, în redactarea Summei sale, ilustrează relația dintre darurile Spiritului Sfânt și virtute, afirmând că Darurile sunt indispensabile pentru ca botezatul să-și atingă țelul supranatural. În acest context, el vorbește despre comportamentul eroic sau divin, care indică o dispoziție față de binele mult mai înalt decât cel comun. Astfel, virtutea eroică devine practicarea binelui și al adevărului la un nivel de maximă elevație. În practicarea virtuții eroice nivelul moral prezent se ridică deasupra nivelului moral al contemporanilor. Acest lucru stârnește admirație, care este, de asemenea, un element al definiției virtuții eroice.

Prin practicarea virtuții eroice, Cristos se face din nou vizibil în mijlocul nostru, iar servul în cauză devine oglinda lui Cristos. Ba mai mult, servii sunt adevărații operatori ai inculturării Evangheliei, nu prin teoriile elaborate în scris ci prin trăirea și imitarea lui Cristos în propria cultură. Putem afirma că sfinții arată adevărul evanghelic prin modul lor de a trăi, realizând astfel metamorfoza fericirilor creștine în societatea din care fac parte. Ei devin personificarea Evangheliei în ambientul cultural și social contemporan.

Astfel, în România, începând cu anii 1940 o noapte sângeroasă și lungă de aproape o jumătate de secol se așează peste Biserica Greco-Catolică. Regimul comunist încercase să elimine complet această Biserică, și odată cu anihilarea celor ce nu își renegau credința continuau să sfâșie tot mai tare din Însuși Trupul lui Cristos, adică din Biserica Universală.

În acest context au fost încarcerați nenumărați creștini, elite și lumini ale unei societăți în curs de maturizare umană și morală, punând frâu unei idei de libertate și unitate națională.

Doisprezece Înalți Prelați ai Bisericii Greco-Catolice, asemănați cu noul model de Apostoli, nu au trădat, iar prin exemplul lor ceilalți s-au întărit în credință, urmându-le modul eroic de a-L urma pe Cristos în timpuri de inumană persecuție și privare a libertății.

Șapte dintre ei au fost arestați și reținuți în mănăstiri transformate în închisori, ca mai apoi să fie transferați în închisorile comuniste caracterizate de violența sălbatică practicată.

Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu sunt cei care și-au spălat hainele în Sângele Mielului prin martiriul primit între anii 1950 și 1970.

Prin sloganul care a răsunat peste veacuri ”Credința noastră este viața noastră” au rescris o pagină de istorie care îi dezonorează pe cei care au făcut posibilă întoarcerea de la evoluție a societății române. Ba mai mult, au sporit eroismul multora, prin exemplul lor de a practica virtuțile în mod deplin eroic, suferind, fără să se abată de la credință, atrocități și chinuri sălbatice care caracterizau temnițele comuniste din Românie.

Începerea cauzei comune de beatificare și canonizare a început pe 28 ianuarie 1997. La 19 martie 2019, primindu-l în audiență pe cardinalul Giovanni Angelo Becciu, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului prin care cei șapte episcopi au fost declarați oficial martiri. Beatificarea lor a fost celebrată la data de 2 iunie 2019, în timpul aceleiași călătorii apostolice a Papei Francisc în România. Memoria liturgică comună a celor șapte martiri fiind stabilită pentru 2 iunie, aniversarea beatificării.

„Mergeți în întreaga lume și predicați Evanghelia fiecărei făpturi” (Marcu 16, 15). Ieri și astăzi, această sarcină este încredințată fiilor lui Dumnezeu, întregii Biserici. Aceasta este și dimensiunea misionară a Fericiților noștri Martiri care răsună peste veacuri și care constituie o încarnare exemplară a Evangheliei, pagini vii ale sfințeniei Bisericii lui Cristos care ne cheamă la fidelitate de-a lungul vieții noastre și a secolelor ce vor urma.

Doamne Isuse Cristoase, Tu ne-ai cerut să ne mărturisim credința în fața lumii întregi, pentru ca și Tu să dai mãrturie pentru noi în fața Tatălui Ceresc. Privește mărturia ce Ți-au dat-o Episcopii greco-catolici, prin fidelitatea lor eroică până la moarte față de Biserica Ta și față de Sfântul Părinte Papa. Te rugăm deci, pentru mărirea Ta și binele Bisericii, să arăți pe pământ vrednicia acestor servi ai Tăi, iar nouă să ne dai, prin mijlocirea lor, harurile de care avem nevoie, pentru ca toată viața noastră Ție să Ți-o dăm.

Pr.Traian Dobrată