La șapte secole de la terminarea (în 1321) de către Summo Poeta a „Comediei” sale, botezate de Giovanni Boccaccio, pentru veșnicie, La Divina Commedia, o nouă traducere în românește a acestei capodopere era de așteptat. Deși istoria traducerilor, integrale sau parțiale, ale „Divinei comedii” a lui Dante începe în cultura românească acum aproape un secol și jumătate, variatele sale „răsădiri” în românește, unele remarcabile, altele modeste – încercate de-a lungul vremii de Maria P. Chițu, Nicu Gane, George Coșbuc, Alexandru Marcu, Eta Boeriu, Giuseppe Ciffareli, George Pruteanu, Marian Papahagi, Alexandru Laszlo, Răzvan Codrescu – au rămas mereu perfectibile.

Noua traducere, făcută de eruditul teolog, literat și eseist Cristian Bădiliță, este prima (din lunga istorie evocată mai sus) care îndeplinește două condiții de bază, anume fidelitatea față de originalul italian și claritatea limbii române. Traducerea s-a făcut în proză ritmată, în total respect față de textul dantesc și cuprinde cel dintâi comentariu complex de la noi, deopotrivă teologic, lingvistic, literar și istoric. „Diortosirea” aceasta migăloasă, de o acribie ieșită cu totul din comun, nu o putea face, la înaltele exigențe fixate, decât un tălmăcitor rafinat al textelor creștine, familiarizat deopotrivă cu sacrul și profanul.

Cristian Bădiliță ne dezvelește în românește universul lui Dante din „Infern”, „Purgatoriu” și „Paradis”, explicându-ne lumea de la 1300, cu aspirația ei spre mântuire și cu atașamentul său nețărmurit față de credință și de biserică, zdruncinate deja ușor de amurgul Evului Mediu și de adierile umanismului Renașterii.

Opera dantescă a lui Cristian Bădiliță are nevoie de un public cultivat, capabil să aprecieze mesajul autorului de la 1300, conjugat cu învățătura înaltă a autorului din anii 2000. Acesta din urmă, exersat atât de spectaculos în teologie, poezie, proză, istorie, dar și în matematică, fizică (din anii liceului), adică în acele arte liberale care au făcut faima marilor intelectuali ai Europei și care îmbină imaginația și talentul literar cu proprietatea și corectitudinea stilului, poartă în sine harul creației originale și al recreării pentru contemporani a marilor opere de odinioară.

Ioan-Aurel Pop

 

Traducerea Infernului s-a realizat după clasica ediție a lui Giorgio Petrocchi. Am făcut apel la numeroase Comentarii, atât italiene, cât și neitaliene (engleze, franceze, românești), dar Comentariul de bază rămâne al lui Giovanni Fallani și Silvio Zennaro (Roma, 1999).Dedic acest volum bunilor mei prieteni, episcopul Virgil Bercea și inginerul polimat Constantin Erbiceanu, care mă însoțesc, de multă vreme, pe „cărarea din pădurea-ntunecoasă”. De asemenea, le mulțumesc lui Emanuel Conțac și Cosmin Ciotloș pentru lecturile preliminare și sugestiile foarte utile.

Cristian Bădiliță

https://edituravremea.ro/colectii/marile-texte-ale-crestinismului/divina-comedie-infernul