M-am bucurat la aflarea veștii că cineva și-a amintit de existența unui cărturar, exponențial cândva în ansamblul acțiunilor menite să contribuie la promovarea spiritului național și la îndrumarea morală a neamului românesc; un cărturar de la trecerea căruia la cele veșnice s-au împlinit în urmă cu vreo câteva zile 200 de ani. Un mare om, un personaj de copleșitoare statură intelectuală, pe numele său Petru Maior, ale cărui merite ar trebui mereu amintite și reamintite, cu atât mai mult evidențiate în momente memorabile, precum acest bicentenar. Singura manifestare omagială despre care am aflat este una specifică vremurilor speciale pe care le trăim, o „videoconferință” organizată în ziua comemorării, duminică 14 februarie de oficialitățile Arhiepiscopiei Greco-Catolice de la Blaj, susținută de conferențiarul universitar dr. Laura Stanciu (de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia și de preotul dr. Florin Gheorghiu (director al Muzeului Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Greco-Catolice din România). Nu știu dacă la Sibiu s-a desfășurat vreo acțiune omagială, căci în condițiile actuale totul pare cuprins de un somn letargic, iar dacă se organizează ceva, nimic nu răzbate în afara unui cerc restrâns, ceea ce pe mine mă trimite cu gândul la clandestinitatea unor timpuri triste, amintite în cărțile de istorie.

Mă folosesc de bunăvoința conducerii acestui ziar, pentru a mă adresa sibienilor cu rugămintea de a nu-i uita cu totul pe înaintașii care au lucrat în cursul veacurilor pentru neamul românilor transilvăneni. Unul dintre ei este Petru Maior (1760-1821). Pentru oricine este relativ ușor să afle amănunte despre personalitatea acestui mare român care a dominat viața intelectuală a Transilvaniei românești de la începutul veacului al XIX-lea într-o astfrl de manieră încât marele istoric Nicolae Iorga a numit perioada „Epoca Petru Maior”. În consecință, am socotit potrivit să nu copiez date din dicționare, din enciclopedii ori de pe internet, ci să leg numele acestui cărturar de numele altuia, trecut și el în lumea drepților în același an: Vasile Aaron (1780-1821). Voi face acest lucru reproducând o scrisoare pe care mai vârstnicul cleric-cărturar i-a trimis-o de la Reghin literatului așezat cu slujba în burgul sibian.

„Preadorite frate,

După vestea cea preatristă ce mi-au venit despre moartea deapururea pomenitului Părintelui nostru Samuil Clain, curând îmi sosi altă veste, cum că și tu ești beteag de moarte, care cu totul îmi curma viața; ci mă mângâie o sibiancă de-a noastre, anume cocoana Sâia, că-ți iaste mai binișor. Milostivul Dumnezeu să-ți dea întreaga sănătate, ca să poți sluji binelui celui de obște. Pentru viersurile cele pline de înțelepciune și de vână poeticească întru cinstea Exțelenției Sale D[omnului] Vlădica Ioann Bobb întocmite, cu care m-ai dăruit, îți foarte mulțămesc și cu cea mai mare fierbințală mă rog ca, precum însuți ești Arhipoeta românilor, așea, după vâna cea poeticească, cu care fără cruțare te-au împodobit maica noastră firea, să te nevoiești, cât vei putea, mai multe lucruri poeticești a isca și a scrie, ca să aibă cei viitori de unde a să pricopsi și a-ți urma ție, și noi, toți, a ne desfăta. Însă, ca să fii Poetă desăvârșit în neamul nostru cel românesc, una îți lipsește: să înveți și limba cea italienească, dintre care cetind Poetele cei italienești, nu numai vei suge aer deosebit poeticesc, ci și limba noastră minunat o vei îmbogăți. De-ți iaste voia dară ca să dobânziști întregimea sănătății și aceea statornică să-ți fie, fă votum cu îndrăzneală cum că te vei apuca de limba cea italienească și nu te vei lăsa până nu o vei învăța desăvârșit. Îndrăznește, că fire ai destoinică într-aceea; dascăl nu-ți lipsește, fără să cauți o gramatică, care în limba cea italienească este foarte ușoară, și un lexicon pentru înțălesul cuvintelor; lângă acestea, să-ți câștigi novelele cele italienești și Poete italienești, atât de cei vechi, cât și de cești noi. În scurtă vreme, însuți te vei mira cât te vei pricopsi, ba, cu această pildă, și pre alți români vei trage la învățătura acelei limbi desfătate, fără de care nici unul nu poate fi român desăvârșit.

Mă rog să nu pregeți a-mi scrie ce cărți sânt tipărite pe românie la Buda, fieștecare ce preț are și de unde s-ar putea căpăta mai de aproape. Nu știu, mai merge-va, oare, cineva în locul răposatului Clain la Buda? Eu, de m-ar duce cineva, bucuros aș merge și mă amăgesc că n- aș fi spre scădere neamului nostru, de aș fi în pâinea aceea”.

Datată Sas-Reghin 23 mai 1806 și semnată protopop Petru Maior al Gurghiului, cu numele precedat de o formulă specifică epocii, preaumilit șerb, scrisoarea conține elemente prețioase care merită să fie comentate pentru cei interesați de parcursul existenței celor doi „luminători” din epoca Școlii ardelene.

Un lucru care ar putea să atragă atenția cititorului, așa cum l-am perceput și eu când soția mi-a arătat transcrierea textului chirilic, a fost deferența demonstrată de experimentatul protopop al Gurghiului mult mai tânărului literat sibian. Între cei doi era o diferență de douăzeci de ani, pe care nu o simțim din scrisoare decât în pasajul care cuprinde câteva sfaturi pe care Maior, cu studii de câțiva ani în școlile Romei i le dă literatului de abia 26 de ani. Pentru cercetători, acest pasaj este deosebit de important, întrucât anulează o afirmație existentă în majoritatea lucrărilor de specialitate, pornită din presupuneri fără susținere documentare, afirmația că Vasile Aaron era cunoscător al limbii italiene. Există în respectivul paragraf și o anticipare a ideii prezente în scrierile lingvistice de mai târziu ale lui Petru Maior, aceea că îmbogățirea limbii literare a românilor trebuie făcută nu doar prin apelare la elementele ei de bază, din limba latină, ci și prin împrumuturi din celelalte limbi romanice, în primul rând din limba italiană, cea mai apropiată structural de română; este o idee pe care o vom regăsi afirmată și în prefața la una dintre ultimele tipărituri ale lui Aaron. Expresia folosită de Maior că tânărul literat sibian era „arhipoeta al românilor” nu este o laudă circumstanțială; ea exprima admirația unui cărturar care scrisese mult, dar împiedicat de împrejurări rămăsese cu vrafurile de manuscrise pe masă, admirația pentru fiul popii din Glogoveț care se făcuse cunoscut prin versurile diferite care erau cunoscute în rândurile intelectualilor clerici greco-catolici încă din perioada studiilor lui Aaron de la Blaj și de la Cluj, dar mai ales prin acea urieșească epopee moral-religioasă despre patimile Mântuitorului, tipărită la Brașov în anul 1805; era o scriere care, prin structură și prin dimensiuni (peste 10000 de versuri), nu avea corespondent în câmpul poeziei de pe plaiurile românești. Nu trebuie să trecem cu vederea o realitate a acelei perioade când energiile intelectuale ale românilor transilvăneni erau cuprinse într-un demers din care cei tineri, veniți din școlile Apusului nu erau nicidecum excluși. De exemplu, Petru Maior, care studiase la Roma din 1774 până la începutul lui 1779, apoi la Viena până în vara anului 1780, când a revenit la Blaj a fost „rânduit” profesor de logică, metafizică și drept natural la seminarul din Blaj, la vârsta de 20 de ani, penru ca, în septembrie 1785, la 25 de ani, să fie investit de episcopul Bob în funcția de importantă responsabilitate a coordonării protopopiatelor Reghinului și Gurghiului, având în plus și răspunderea pentru alte parohii de pe Valea Mureșului, ca inspector al Abafăii (Apalina). Este de înțeles de ce îl tratează cu atâta considerație pe versuitorul aflat la Sibiu.

În anul 1806, Petru Maior părea a se afla într-un impas instituțional și psihologic, încătușat de îndatoririle funcției acaparante și de conflictul mocnit cu episcopul Bob și cu apropiații acestuia. Vestea decesului lui lui Samuil Micu, în mai 1806, i-a trezit speranța trecerii la o muncă mai potrivită înzestrării sale intelectuale, aceea de cenzor al cărților românești la Tipografia de la Buda, lucru despre care îi scrie lui Aaron în finalul epistolei. Oare cum poate fi interpretată mențiunea din final, „eu, de m-ar duce cineva, bucuros aș merge”. La prima vedere, o simplă punere în temă. Nu este exclusă nici dorința de a i se acorda un ajutor. Nu de către Vasile Aaron direct, ci poate printr-o sugestie pornită de la acesta. La Sibiu existau atunci măcar două persoane apropiate avocatului, doi români cu trecere la autorită țile vremii, care ar fi putut sugera în diferite medii oficiale oportunitatea numirii unui om ca Maior în acel post: medicul oculist Ioan Piuariu-Molnar, puternic implicat în viața culturală a românilor din Transilvania, bine văzut chiar și la Curtea Imperială, și funcționarul de la Tezaurariat Aaron Budai, un greco-catolic implicat în coordonarea activității Consistoriului Ortodox de la Sibiu, în calitate de secretar. Până la urmă s-a găsit omul care să-l propună pe protopopul unit din eparhia Blajului pentru a ocupa funcția atât de importantă pentru români și să insiste cu tenacitate pentru a înlătura opreliștile. Cel care a reușit să-l ducă la Buda a fost episcopul greco-catolic de Oradea Mare, instalat în înalta demnitate eclesiastică în vara anului 1806, posibil și la sugestia lui Molnar (care îl propusese pe Maior și conducerii tipografiei pentru a ocupa funcția de cenzor). Numit cenzor și corector prin decret imperial în septembrie 1808, a ajuns la Buda abia în martie 1809, când a început pentru el perioada cea mai fertilă a activității puse în slujba conaționalilor săi. Dacă ne reamintim un pasaj din ultima parte a scrisorii timise lui Aaron în mai 1806, nu putem să nu afirmăm, fără cea mai vagă umbră de rezervă că prin ceea ce a săvârșit, până la sfârșitul vieții, nu a pricinuit nicio „scădere neamului”, ci i-a oferit, cu prisosință, tot ceea ce acumulase în minte și în suflet pe parcursul vieții. Beneficiind de beneficiile modestei slujbe de cenzor, la Buda și-a tipărit cărțile prin care a rămas în istoria culturii românești, de la scrierile oratorice, la cele filologice și istorice, care au influențat modul de gândire și de acțiune al generațiilor următoare, nu doar în Transilvania, ci în toate provinciile românești. Datorită lor a fost ridicat pe înaltul postament al recunoașterii și al recunoștinței naționale. Pe deplin meritat!

Există două elemente similare ale biografiei celor doi cărturari iluminiști pe care îi sărbătorim în acest an al bicentenarului căderii lor din această viață. Primul: pentru niciunul nu există un document care să certifice data nașterii. Al doilea: nici unuia nu i se poate pune o floare, nu i se poate rosti o rugăciune la mormânt. Petru Maior a fost înmormântat la Buda, în cimitirul din suburbia sârbească unde locuise vreme de 11 ani. În timp, a dispărut orice semn al mormântului. Vasile Aaron a trecut spre cele veșnice în cetatea Sibiului, dar nu există nicio informație despre locul unde i se odihnesc osemintele. Cu totul întristător, între zidurile burgului nu există nici măcar o placă memorială care să amintească trecătorului că în acest oraș a trudit, vreme de vreo 17 ani, unul dintre oamenii de seamă ai românilor transilvăneni de acum două veacuri.

I. N. Popa