Există o opinie generală formată, ce-i drept, după anul 1989, potrivit căreia primii ani după formarea statului unitar român au reprezentat o perioadă de aur, de mari realizări politice și naționale, de croire a unui drum comun în cele trei provincii istorice reunite, precum și afirmarea ca stat independent pe drumul noii Europe, configurată după prima conflagrație mondială. De altfel, putem considera anul 1918, drept anul dăruit de Dumnezeu românilor. Putem găsi într-o astfel de afirmație un sâmbure de adevăr, dar de aici şi până la extazul privind împlinirile colective, este o cale lungă şi posibilă doar în discursul istoric. Din acest motiv am ales să relatăm despre un eveniment mai puțin mediatizat, care a şocat opinia publică a vremii și a marcat istoria Bisericii noastre, eveniment cu conotații negative, trecut sub tăcere în manualele de istorie, sau uitat în mod intenționat după anul 1945: primul şi singurul atentat cu bombă din Parlamentul României, pus la cale de comuniștii-teroriști, staționați în România.
După revoluția bolșevică din Rusia, din anul 1917, mulți refugiați din zonele afectate de sovietici au ajuns în România, via Odesa-Chișinău. Unii dintre ei erau trimiși special de către Internaționala a III-a comunistă, în scop propagandistic sau pentru a obstrucționa parcursul firesc al societății, spre obținerea unui climat social confuz, pentru a putea mai ușor insera idei revoluționare, după același principiu vechi, antic, divide et impera. Majoritatea erau de etnie evreiască și manifestau un spirit revoluționar, considerând Basarabia pământ sovietic acaparat de români prin lovituri politice. Concomitent cu aceștia au pătruns și anarhiști, alungați din Ungaria, în urma eșuării loviturii de stat a comunistului Bela Kun. Erau rezidenți pe teritoriul României, fie legal sau ilegal, deși puțini la număr comuniștii erau bine pregătiți în promulgarea ideilor revoluționare bolșevice și receptivi la anumite sensibilități, pe care uneori reușeau să le instrumenteze în folosul propagandei venite de la Moscova. În demersurile lor erau asistați și sprijiniți de către comuniștii alogeni. Majoritatea elementelor anarhiste proveneau din rândul minoritățile care s-au trezit peste noapte arondate statul român, ucraineni, ruși, evrei, maghiari, elemente care la vreamea respectivă întreceau cu mult numărul comuniștilor români. Legătura între bolșevicii din Rusia și anarhiștii din Chișinău era asigurată de către Vladimir Ecin, zis Volodea, susținut de ucraineanul Pavel Tcacenko, sosit în România special pentru a coordona astfel de mișcări. Aceștia au dotat organizațiile de comuniști cu bani (în special ruble Romanoff), pietre prețioase, literatură propagandistică și cu materiale de război, în primul rând arme și explozibili colectate de pe frontul care abia se încheiase. Sumele primite erau destinate achiziționării de spații (case conspirative), pentru punerea în funcție a unor tipografii, materiale explozibile (ex. depozitul din Iași, strada Râpei nr. 2), precum și pentru deplasarea în țară sau în străinătate a unor lideri, în vederea instructajului necesar pentru agitarea maselor. Acolo unde propaganda nu dădea rezultatele scontate se recurgea la diverse intimidări, calomni la adresa oamenilor politici sau atentate. Principalele ținte erau oamenii politici, șefii de instituții sau cadre militare de rang înalt, precum și gardieni ai unor închisori unde erau încarcerați comuniști. Instruirea principalilor atentantori se făcea într-o școală specială, condusă de către de Abraham Grinstein, șeful serviciului de terorism din Odesa. Școala se afla în subordinea celei numite Zacordonu (Peste graniță), din Harcov, specializată în instruirea teroriștilor care urmau a fi trimiși în alte țări. Într-o astfel de tipologie se încadrează și evenimentul despre care vorbim.
Se împlinește anul acesta un centenar de la asasinatul care a vizat, în principal, unele personalități politice ale vremii, însă au căzut victime persoane nevinovate, între care episcopul greco-catolic, Demetriu Radu de la Oradea. După regulile vremii, episcopii erau senatori de drept, astfel că erau prezenți la ședințele parlamentului. Episcopul Demetriu Radu se afla la București, unde a fost prezent la o ședință a Senatului României, în ziua de 8 decembrie 1920. Dimineața, a avut loc o ședință iar după masă, de la ora 15:00, era programată o altă întâlnire a camerei Senatorilor, în sala de ședințe a Universității, unde în vremea aceea aveau loc întrunirile Parlamentului României. Senatorii, aflaţi pe culoare au fost chemaţi în sala de şedinţă. Din holul principal s-au desprins, îndreptându-se spre scaunele lor, episcopul Demetriu Radu, ministrul de justiție, Dimitrie Greceanu și ministrul lucrărilor publice şi comunicaţiilor, Spirea Gheorghiu. Spre scaunul principal se deplasa președintele senatului, generalul Constantin Coandă. Bomba a fost programată să explodeze la ora 15:00, în momentul întrunirii demnitarilor. Ceilalți parlamentari încă nu veniseră toți în sală când, la ora 14:40, s-a produs deflagrația, în urma căreia au murit trei demnitari, a spulberat câteva mese și a distrus geamurile clădirii. Materialul explozibil a fost aşezat cu o seară înainte sub scaunul prezidenţial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor, iar din cauza unei erori de calcul a explodat mai repede decât era programat. Explozibilul era un obuz de provenienţă germană procurat din fortul Jilava, înainte cu câteva săptămâni, obuz care a fost modificat prin atașarea unui ceas. Se pare că a explodat doar o treime din cantitatea pusă de atentator. În momentul exploziei s-a produs o panică de nedescris, s-au auzit ţipete şi strigăte de salvare, în vreme ce, într-o baltă de sânge zăceau episcopul Demetriu Radu, Dimitrie Greceanu și Spirea Gheorghiu. Ţinta atacul se pare că a fost Octavian Goga, vizat de către evrei pentru discursurile sale antisemite și anticomuniste. Episcopul Demetriu Radu a decedat pe loc, iar Dimitrie Greceanu în ziua următoare. Spirea Gheorghiu au decedat după câteva zile. Președintele senatului, Constantin Coandă deși a fost rănit grav, a rămas în viață. Alte persoane au fost rănite ușor, între care episcopul Nifon al Dunării de Jos (Galați), vicarul Roman Ciorogariu, viitor episcop ortodox de Oradea, care se îndrepta în acel moment spre episcopul Radu, să-l salute. Moartea episcopului Demetriu Radu a fost privită ca un adevărat martiriu, o jertfă pe altarul tinerei patrii, o viață oferită lui Dumnezeu și curmată la 59 de ani, o viață însă împlinită de slujirea semenilor atât la altarul Bisericii cât și în forul legislativ, având o contribuție majoră în conducerii Marea Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, și în desăvârșirea unității naționale.
Ancheta pornită de către autorități au găsit vinovați grupul condus de către anarhistul Max Goldstei. Acesta, împreună cu doi colaboratori, studentul Leon Lichtblau, de origine poloneză și un alt student, Saul Ozias, au pregătit acest asasinat, precum și alte atentate pe teritoriul României. Se bănuia că grupul lor nu a acționat singur, ci au avut complici pe alți comuniști, cum ar fi Alecu Constantinescu, conducătorul aripii de extremă stângă al Partidului Socialist. Scopul acțiunii a fost eliminarea unor politicieni, destabilizarea internă, anarhia pe fondul grevei muncitorilor din octombrie 1920, precum și intenția de a pierde granița de est, deoarece se credea că Basarabia putea reveni Rusiei. Max Goldstein, originar din Bârlad, în vârstă de 23 de ani, nu era la primul atentat împotriva unor reprezentanţi de rang înalt. Cu o lună înainte el încercase, fără succes, să arunce în aer trenul în care se afla ministrul Constantin Argetoianu. Într-un alt atentat produs la începutul anului 1920, el a fost condamnat la 10 ani de închisoare, însă a reușit să fugă din penitenciarul Văcărești, în Iugoslavia, iar de aici prin Bulgaria a ajuns la Odesa. S-a întors în toamna anului 1920, și a stat ascuns în familii de comuniști, din București. După atentatul din Senat a fugit la Iași, apoi a ajuns la Chișinău și de aici în Rusia. A fost arestat în luna noiembrie 1921, la Călugăreni, după ce trecuse granița și avea asupra lui 15 kg. de explozibil. A fost condamnat la data de 28 iunie 1922, la închisoare pe viață. La proces a relatat cu lux de amănunte modul cum a procedat în cazul atentatului din Senat. A decedat în închisoarea Doftana, în anul 1924, după mai multe zile de greva foamei. Saul Ozias a fost condamnat la 10 ani de muncă forțată iar Leon Lichtblau a fost condamnat în contumacie, deoarece între timp fugise la Moscova, de unde nu s-a mai întors. Atentatul din Senat, împreună cu alte acțiuni subversive ale anarhiștilor, au condus treptat la Procesul din Dealul Spirii, din anul 1922, un răspuns al autorităților la diferitele inițiative comuniste, în special afilierea la Internaționala a III-a, instigare a maselor, acte de terorism și sabotaj. În proces au fost probate acuzații împotriva a 271 de persoane, acuzate de acțiuni subversive la adresa statului român, proces încheiat cu condamnarea majorității celor arestați și interzicerea Partidului Comunist. Ulterior cei închiși pentru convingeri politice au fost grațiați de către rege, însă Max Goldstein și alți comuniști acuzați de terorism, au rămas în închisoare.
Pentru senatorii decedați în atentatul din 8 decembrie 1920, autoritățile statului au organizat zile de doliu și funeralii naționale. Trupurile neînsuflețite ale episcopului Demetriu Radu și al ministrului Greceanu au fost depuse în rotonda Ateneului Român, unde au fost omagiate de către Regele Ferdinand, însoțit de Regina Maria, precum și alți miniștrii, ierarhi și personalități ale vremii. Mitropolitul Vasile Suciu a rostit un cuvânt înduioșător, făcând aluzie la mucenicul al cărui nume îl poartă cele două personalități, al cărui sânge s-a vărsat pentru a întări Unirea. Au urmat alte opt discursuri, între care cele ale ministrului cultelor, Octavian Goga, ale președintelui camerei, Duiliu Zamfirescu, ale arhiepiscopulii romano-catolic, Raymund Netzhammer, discursuri în care a fost conturată jertfa demnitarilor și regretul pentru pierderea vieții lor. De aici, trupul episcopului a fost dus și înmormântat în satul natal, Uifalău, din județul Alba, sat care ulterior a fost denumit Rădești, după numele episcopului. Este considerat primul demnitar ucis în noua patrie, în primului atentat din istoria României Mari.
Pr. Vasile Iusco