Papa Francisc, la Assisi, pentru a treia enciclică | Pr. Vătămănelu: „E posibil ca Papa să delimiteze lumea ‘în timpul’ şi ‘după’ coronavirus, având la bază fraternitatea umană

Pe 4 octombrie, calendarul religios îl pomeneşte pe Sfântul Francisc de Assisi. Sacrul convent din Umbria îl primeşte pe Sfântul Părinte cu o zi înaintea sărbătorii. O liturghie cu uşile închise, din cauza pandemiei, va preceda lansarea oficială a unui nou document magisterial. A treia enciclică, „Fratelli tutti”, vine să completeze armonios învăţătura papei Francisc. Pontificatul său aduce în prezent carisma seculară a Sfântului Francisc răspândită de altfel în lumea întreagă prin frăţiorii şi surioarele franciscane ce duc mai departe, în Biserică, vasta moştenire spirituală a patronului lor. Astfel, se poate intui mesajul pe care supremul pontif doreşte să-l transmită lumii întregi prin noul document a cărui dată de lansare va fi 3 octombrie 2020. În aşteptarea acestei duble sărbători, redacţia noastră l-a intervievat pe părintele Mihai Vătămănelu, vicar general al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea şi călugăr în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, despre actualitatea permanentă a carismei franciscane şi despre cum papa Francisc o impregnează în laboriosul său pontificat.

Egco: Care erau căutarile şi frământarile tânărului Francisc, care să îl conducă spre punctul în care săajungă să pună bazele unei spiritualităţi atât de profunde şi trainice în Biserică?

Mihai Vătămănelu: Mai mult chiar decât ceilalți oameni, Francisc a fost supus unui proces prelungit și treptat de transformare și cercetare de sine. Punctul de plecare se dezvăluie deja în caracterul său mai degrabă sub trăsăturile negative. De pildă, lipsa sa de măsură la folosirea banilor (el n-a avut niciodată o atitudine cu adevărat pozitivă față de proprietate și de bani). Existența sa va fi marcată de o spontaneitate fără probleme, de un angajament fără rezervă, de ideea de gratuitate. Până la urmă, el va renunța la orice proprietate pentru el și familia sa spirituală. Vanitatea constituia o altă trăsătură fundamentală a caracterului său. De nenumărate ori va lăsa să se înțeleagă că el este chemat pentru un destin mai înalt (acela al unui mare prinț, al unui cavaler sau erou) și că într-o zi lumea întreagă îl va venera. El va avea convingerea că a fost trimis și chemat să îndeplinească o misiune, că a fost ales ca profet de inspirație divină. Într-un mod cu totul paradoxal, această conștiință profetică se exprimă prin opoziție cu un sentiment la fel de puternic al micimii de sine: să fii adică micul frate, să fii micul servitor fără renume. Sensibilitatea sa vie pentru cei sărmani și atitudinea sa cavalerească față de toți oamenii, constituie o consecință directă a acțiuniii harului. Într-o zi, când tatăl său respinsese un cerșetor, după câteva clipe, având remușcări, a început să alerge după cel îndepărtat. Astfel sensibilitatea tânărului negustor față de cei sărmani va crește. Viața lui Francisc pare să urmeze o linie dreaptă. Două incidente îl vor îndepărta însă de calea trasată în prealabil. Primul, este boala contactată la întoarcerea din captivitate, care îl imobilizează pentru mai multe luni. Aspectele psihologice ale acestei maladii sunt descrise de biografii săi până la cel mai mic amănunt. O neliniște, pe care nu o putem numi, nici descrie, îi apăsa inima tânărului de douăzecișiunu de ani. Nu vede nicăieri în lume loc pentru el, un rol de jucat, o sarcină de îndeplinit. Dar, din momentul în care i se redeschide perspectiva de viitor, el își învinge deprimarea. Pe la douăzeci și trei de ani, survine cel de-al doilea incident: în adâncul inimii, în subconștientul său, în timpul unui vis, el aude o voce. Idealul de cavaler îi apare prea lejer. Alunecă astfel într-un dialog: „De la cine așteaptă Francisc mai mult? De la servitor sau de la stăpân? E limpede – își zice Francisc – toți oamenii sunt niște servitori (se gândea aici și la Papa, de care era convins că nu este nici el decât un biet servitor); nu există stăpâni. Unul singur e Stăpân și Domn, Unul singur veghează de sus asupra tuturor creaturilor. Numai acela poate pretinde să i se facă servicii. Dar ce fel de servicii? Care este în  mod mai concret misiunea sa? Deși era sufletul petrecerilor, dintr-o dată își schimbă comportamentul, se îndepărtează de viața publică. Vrea să rămână cu el însuși… Meditează, cugetă intens, se roagă și nu încetează să repete aceleași cuvintele: „Dumnezeule preaînalt și preamărit, risipește întunecimea sufletului și a inimii mele… Dăruiește-mi sensul supranatural de a Te cunoaște, pentru a îndeplini preasfânta voia ta care nu-mi dorește pierzarea! Și așteaptă, speră ca un răspuns să fie dat rugăciunii sale. Săracii și mizeria din lume exercită asupra lui o atracție din ce în ce mai puternică. Fiind în vizită la Roma, pentru a căuta o viață nouă, își schimbă discret, fără să atragă atenția, propriile veșminte, cu straiele unui cerșetor. Deghizat în cerșetor el petrece toată ziua cerșind împreună cu ceilalți cerșetori. Vede acolo oameni care, cugeta în sine, venerează Apostolii, dar nu știu să dăruiască nimănui nimic. El interpelează zgomotos asistența, aruncând apoi toți banii săi în mormântul Apostolilor și părăsind ostentativ biserica. Din acest moment viața sa va aparține cerșetorilor. Întâlnirea cu leproșii l-a trasformat total sufletește căci își zicea: „Ceea ce mi se părea amar, s-a preschimbat pentru mine în dulceață sufletească și trupească”. Din acel moment, gândind că „se putea întâmpla ca eu însumi să fiu lepros!”, el frecventează pe cei năpăstuiți, cu o preferință pronunțată, iar mai târziu își va trimite discipolii la această școală a umilinței. Am putea continua cu nenumărate exemple de căutări și frământări din viața Sfântului care pot fi însă pentru noi o provocare de a ne trezi curiozitatea și a-i aprofunda biografia. Amintesc printre multe altele, de viziunea Răstignitului de la San Damiano, de conflictele cu tatăl său, de descoperirea propriei vocații când se citea în biserică evanghelia trimiterii în misiune a ucenicilor… Nu mai vorbim de dificultățile apărute în cadrul primei fraternități formate în jurul său, de căutarea aprobării ecleziastice a primei familii religioase, de expedițiile misionare, de criza ordinului, și exemplele pot continua. O viață plină de frământări, provocări pentru a înțelege și a face voia Celui de Sus.

Egco: Prin toate acestea, cum putem conclude că îmbogăţeşte carisma sa Biserica din toate timpurile?

MV: S-a spus despre Francisc că reprezintă un alter Christus, că era cu adevărat o icoană vie a lui Cristos. El a fost numit chiar și „fratele lui Isus”.  De fapt, acesta era ideaul său: să fie ca Isus; să îl contemple pe Cristos din Evanghelie, să-l iubească în mod cât mai intens, să-i imite virtuțile. În particular el a voit să dea valoare fundamentală sărăciei interioare și exterioare, învățându-i și pe fiii săi spirituali să o trăiască. Prima fericire a Discursului de pe Munte – Fericiți cei săraci cu spiritul pentru că a lor este împărăția cerurilor (Mt 5,3) – a aflat o luminoasă înfăptuire în viața și în cuvintele Sf. Francisc. Mărturia lui Francisc, care a iubit sărăcia pentru a-l urma pe Cristos cu dăruire și libertate totală, continuă să fie pentru Biserică o invitație de a cultiva sărăcia interioară pentru a crește în încrederea în Dumnezeu, strâns legată și de un stil de viață sobră și o detașare de bunurile materiale. În Francisc iubirea pentru Cristos se manifestă în mod special în adorarea Preasfântului Sacrament al Euharistiei. În Izvoarele franciscane citim expresii mișcătoare despre devoțiunea sa față de Sfânta Euharistie. Din iubirea pentru Cristos se naște iubirea față de persoane și față de toate creaturile lui Dumnezeu. Iată o altă carismă caracteristică, din spiritualitatea lui Francisc, care îmbogățește biserica: sentimentul fraternității universale și iubirea față de creație, care a inspirat celebrul Cântec al creaturilor. Un mesaj foarte actual e amintit de Papa Benedict în Enciclica Caritas in veritate și într-unul dintre mesajele pentru Ziua Mondială a Păcii în care sublinia și faptul că construirea unei păci solide este strâns legată de respectul față de creație. Francisc ne amintește că în creație se manifestă înțelepciunea și bunăvoința Creatorului. Natura este de el înțeleasă tocmai ca un limbaj în care Dumnezeu vorbește cu noi, în care realitatea devine transparentă și de aceea putem vorbi de Dumnezeu și cu Dumnezeu. Francisc a fost un mare sfânt și un om plin de bucurie. Simplitatea sa, umilința sa, credința sa iubirea sa pentru Cristos, bunătatea sa față de orice om aduc bucurie în orice situație. Într-adevăr, între sfințenie și bucurie subzistă o relație intimă și indisolubilă. Un scriitor francez a spus că în lume există o singură tristețe: aceea de a nu fi sfinți, adică de a nu fi aproape de Dumnezeu. Privind la mărturia Sf. Francisc, noi toți, întreaga biserică, înțelegem că acesta este secretul adevăratei fericiri: de a deveni sfinți, aproape de Dumnezeu!

Egco: Încerc să mă apropiu de sâmburele evenimentului de azi. Papa lansează azi un document al cărui titlu e sugestiv: fraternitatea. Cu siguranţă, Francisc, care adună atâţia fraţi în jurul său, are o puternică carismă în acest sens, un magnetism extraordinar, fiind o imagine de referinţă în ceea ce priveşte multiplele dimensiuni ale fraternităţii în credinţă, dar şi între popoare. Mai mult, chiar şi între religii. Francisc are o experienţă foarte grăitoare în acest sens. Cunoaştem întâlnirea lui cu sultanul Al-Malik… 800 de ani s-au împlinit anul trecut…

MV: Sărăcuțul ne amintește că nu putem fi adevărați frați dacă nu ne recunoaștem ca fii ai unicului Tată. Francisc de Assisi continuă să îl inspire cu adevărat pe Papa Francisc. Dacă acum câțiva ani, lauda lui Dumnezeu pentru Creație, Cântecul Creaturilor, însuflețea Enciclica Laudato si, de această dată fraternitatea este în centrul atenției noului document magisterial, pe care îl va semna tocmai în localitatea Sărăcuțului, la data de 03 octombrie, însă despre asta vom vorbi mai jos. Dar ce sunt, sau mai bine zis cine sunt „frații” pentru Sf. Francisc și cum vedea el fraternitatea? Un răspuns intim și revelator îl găsim în Testamentul său, acolo unde, după ce relatase întâlnirea cu leproșii – care l-au condus la Cristos și față de care el avea la început mare dezgust – afirmă: „Și după ce Domnul mi-a dat frați, nimeni nu-mi mai arăta ce trebuie să fac, dar însuși Cel Preaînalt mi-a descoperit că trebuia să trăiesc după forma sf. Evanghelii”. Frații, apar deci, înaintea lui Francisc, ca dar al lui Dumnezeu. Un dar neașteptat și, ca să spunem adevărul, nu lipsit de durere pentru că îl pun într-o situație nouă care îl „constrânge” să ceară ajutorul Domnului, pentru că nimeni nu știe să-i spună ce trebuie să facă. Nu sunt o „cucerire” a noastră frații, nici nu sunt, cu atât mai puțin, așa cum noi îi dorim. Sunt lucrarea liberă a Creatorului dăruiți în mod liber fiecăruia dintre noi. Sunt dăruiți, întocmai, de aceea nu putem să-i alegem, nici să-i posedăm, ci doar să-i primim și să-i iubim așa cum sunt, cu slăbiciunile lor și diversitatea lor. Acele deosebiri (și uneori nepotriviri) pe care la urma urmei doar Domnul le restabilește, pentru că, cum ar spune actualul Sf. Părinte, armonia nu o realizăm noi, dar Spiritul Sfânt. Ceea ce regăsim în mod evident la Francisc de Assisi și găsim scris în Izvoarele franciscane, e că fraternitatea pentru el nu este o idee, o teorie abstractă, dar un fapt concret, o experiență care schimbă viața. Pe lângă aceste date de fapt, descoperim că pentru Francisc nu există fraternitate dacă nu se recunoaște (și acceptă) filiația comună cu Tatăl ceresc. Suntem frați cu toții întrucât suntem cu toții fii ai aceluiași Părinte. Nimeni, deci, nu este mai străin decât altul. O revoluție de perspectivă care, în viața lui Francisc, va duce la alegeri surprinzătoare recapitulate în celebra vizită la Sultanul Egiptului. Și aici e nucleul convertirii Sfântului din Assisi și cu el, am putea spune, al oricărui om care l-a întâlnit în mod autentic pe Isus Cristos. Dacă într-adevăr nu recunoaștem planul comun de iubire al Tatălui față de noi, nu va fi suficient să ne numim surori sau frați. Nici măcar din punct de vedere biologic. Un frate de sânge a fost cel care, într-adevăr, l-a ucis pe Abel. Și îl ucide pentru că ura a închis ochii lui Cain care nemaivăzând iubirea Tatălui, nu-l mai recunoaște nici măcar pe fratele său ca atare. Fraternitatea, pentru Francisc de Assisi, nu este însă un dar „static”, scop sieși. Se alimentează și crește hrănindu-se din caritate. Și aduce mereu pacea. Relația cu frații trasează un drum, începe un proces care se dezvoltă într-o dimensiune comunională. Și după întâlnirea cu frații săi, într-adevăr, Domnul îi descoperă că trebuie să trăiască Evanghelia literalmente, ba chiar mai mult: că trebuie să se conformeze ei, să ia forma însăși a „sfintei Evanghelii”. Să o trăiască de aceea în mod radical. Pentru Patronul Italiei, a avea grijă de alții ca de sine însuși devine calea și spațiul privilegiat de evanghelizare. Nu poate exista de aceea un frate care să se retragă într-o stare de viață izolată. Ar fi un non-sens, o contra-mărturie. Pentru Sfânt, într-adevăr, cu cât crește iubirea față de Tatăl cu atât mai mult se întărește iubirea față de fratele în al cărui chip se regăsesc trăsăturile Creatorului. O iubire care în Francisc se dilată până la a deveni cosmică pentru că fraternitatea îmbrățișează orice creatură: chiar și Soarele e numit frate iar Luna soră. Opt secole mai târziu, în ciuda înmulțirii egoismelor și a înălțării barierelor de orice tip, lumea are încă sete de fraternitate și de paternitate. E în căutare continuă. Mărturia Sărăcuțului din Assisi, care vrea să se facă „fratele tuturor oamenilor”, e cu atât mai mult actuală și ne îndeamnă împreună cu un alt Francisc, actualul Sf. Părinte Papa, să umblăm pe calea fraternității.

Egco: Cât de mult credeţi că e papa Francisc o imagine în prezent fidelă a ceea ce a fost sfântul Francisc în vremea lui; referirindu-ne la activitatea papei, discursurile, enciclicele lui…

MV: Papa Francisc și Sf. Francisc de Assisi, două nume, doi oameni, un Sfânt și un Sfânt Părinte, indisolubil legați între ei. Sunt nenumărate ocaziile în care Papa Francisc a vorbit public despre Sf. Francisc de Assisi. Chiar la câteva zile după alegerea pe Scaunul Pontifical, la 16 martie 2013, în timpul întâlnirii cu jurnaliștii în Aula Paul al VI-lea, Papa Francisc a povestit dialogul cu colegul cardinal, care l-a determinat să aleagă numele sf. Francisc de Assisi. „Francisc om al săracilor, Francisc om al păcii, omul care iubește și apără creația. Este omul care ne dă acest spirit de pace, omul sărac. Ah, cât aș vrea o Biserică săracă pentru săraci.”, se adresa Papa jurnaliștilor. În prima predică rostită de Papa Francisc ne îndemna să păstrăm întreaga creație, frumusețea creației, așa cum ne este relatat în Cartea Genezei și cum ne-a arătat Sf. Francisc de Assisi: să avem respect pentru orice creatură a lui Dumnezeu și pentru ambientul în care trăim. Într-o invitație la rugăciune a sugerat să ne rugăm cu cuvintele însăși ale Sf. Francisc: Preaînalte şi gloriosule Dumnezeu, luminează întunericul inimii mele, dăruieşte-mi credinţă dreaptă, speranţă convinsă, iubire perfectă, înţelepciune şi cunoaştere, Doamne, ca să îndeplinesc sfânta poruncă a ta. Amin. Și a rostit exclamația: O, Francisc de Assisi, mijlocește pentru pacea inimilor noastre! La încheierea primei vizite într-o parohie romană a primit cu bucurie rugăciunea unor copii care conținea binecuvântarea Sf. Francisc pentru fr. Leon: Benedicat tibi Dominus et custodiat te; ostendat faciem suam tibi et misereatur tui. Convertat vultum suum ad te et det tibi pacem. Dominus benedicat te.” (Domnul să te binecuvânteze și să te păzească, să-ți arate fața sa și să se îndure de tine. Să-și întrepte spre tine privirea sa și să-ți dăruiască pacea. Domnul să te binecuvânteze!). Cu prilejul vizitei la un spital, aflându-se la Ziua Mondială a Tinerilor la Rio, Papa le vorbește de convertirea tânărului Francisc care abandonează bogățiile și comoditățile pentru a se face sărac între săraci, care înțelege că nu lucrurile, averile, idolii lumii, bogățiile ne dau adevărata bucurie, dar a-l urma pe Cristos și a-i sluji pe alții. Amintește și de episodul în care Francisc a îmbrățișat un lepros și faptul că prin acest gest în orice frate și soră în suferință noi îmbrățișăm trupul suferind al lui Cristos. Tot la Rio, la ZMT în 2013, Papa a amintit tinerilor un episod din viața Sf. Francisc de Assisi „care înaintea Crucifixului aude vocea lui Isus ce îi spune: „Francisc, mergi și repară casa mea”. Și tânărul Francisc răspunde cu promptitudine și generozitate la această chemare a Domnului: a repara casa sa. Dar care casă? Încet, încet își va da seama că nu era vorba să devină zidar și să repare o construcție de piatră, dar să își ofere contribuția sa la viața Bisericii; era vorba de a se pune în slujirea Bisericii, iubind-o și lucrând pentru ca în ea să se reflecte tot mai mult Chipul lui Cristos”. Într-o audiență papală adresându-se cateheților afirma: „Sf. Francisc de Assisi spunea fraților săi: Predicați mereu Evanghelia și dacă este necesar și cu cuvintele. Dar mai întâi este mărturia: ca lumea să vadă în viața noastră Evanghelia, să poată citi Evanghelia. Și a fi cateheți presupune iubire, iubire tot mai puternică față de Cristos, iubire față de poporul său sfânt. Și această iubire nu se cumpără la magazin; nu se cumpără nici măcar aici, la Roma. Această iubire vine de la Cristos! E un cadou de la Cristos!”Și în exortația apostolică Evangelii Gaudium îl găsim citat pe Sf. Francisc de Assisi. La nr. 183: „Cine ar îndrăzni să închidă într-un templu și să facă neauzit mesajul Sf. Francisc de Assisi…? Și puțin mai înainte: „Mici dar puternici în iubirea lui Dumnezeu, ca Sf. Francisc de Assisi, toți creștinii suntem chemați să purtăm de grijă față de fragilitatea poporului și a lumii în care trăim”. În mesajul pentru cea de XXIX Zi Mondială a Tineretului scria: ”Sf. Francisc de Assisi a înțeles foarte bine secretul Fericirii săracilor în spirit. Într-adevăr, când Isus i-a vorbit în persoana leprosului și a Crucifixului, el a recunoscut măreția lui Dumnezeu și propria condiție umilă. În rugăciunea sa Sărăcuțul petrecea ore întregi întrebându-l pe Domnul: „Cine ești tu? Cine sunt eu?”. S-a despuiat de o viață confortabilă și fără griji pentru a se cununa cu „Domnița Sărăcie”, pentru a-l imita pe Isus și a urma Evanghelia literalmente. Francisc a trăit imitarea lui Cristos sărac și iubirea pentru săraci într-o manieră inseparabilă, ca două fațete ale aceleași medalii”. Papa Francisc vizitează orașul Assisi de mai multe ori și îl citează des pe Sf. Francisc în discursurile sale. Și exemplele în care Papa Francisc îl citează pe sfânt pot continua în zeci de discursuri și documente oficiale. Numai în Enciclica „Laudato si”, Papa îl citează pe Sf. Francisc de peste 12 ori. Asta arată clar, că Sf. Părinte nu numai că îl citează dar cu siguranță îl are la inimă pe Sf. Francisc.  Totodată prin simplitatea și modestia comportamentului său manifestă dorința vie de a trăi și a se identifica cu adevărat, cu Isus umil și sărac, asemenea Sf. Francisc.

Egco: Azi papa semnează o nouă enciclică despre fraternitatea umană. Încă nu putem ști conținutul documentului, dar ne putem face o idee despre temă, cunoscând spiritul Sfântului Francisc și deci și gândirea papei?

MV: Pentru a răspunde la această întrebare voi face referire la interviul dat de directorul agenției de comunicare din Vatican, Andrea Tornielli. Succesorul lui Petru a ales cuvintele sfântului din Assisi pentru a da curs unei reflecții la care ține mult cât privește fraternitatea și prietenia socială și deci intenționează să se adreseze tuturor surorilor și fraților, tuturor bărbaților și femeilor de bunăvoință care locuiesc pe pământ. Tuturor în mod inclusiv și niciodată exclusiv. Acest timp e marcat de războaie, sărăcie, migrații, schimbări climatice, crize economice, pandemie: a ne recunoaște ca frați și surori, a recunoaște în cel pe care îl întâlnim un frate și o soră; și pentru creștini, a recunoaște în celălalt care suferă chipul lui Isus, este o modalitate de a reafirma caracterul ireductibil al demnității fiecărei ființe umane creată după chipul lui Dumnezeu. Și este și o modalitate pentru a ne aminti că din dificultățile prezente nu vom putea niciodată să ieșim singuri, unul împotriva celuilalt, Nord contra Sud, bogați contra săraci; ori separați de orice altă deosebire exclusivă. Tema centrală a Scrisorii papale, va fi această „binecuvântată apartenență comună” care ne face să fim frați și surori. Fraternitate și prietenie socială, argumente care sunt arătate în subtitlu, arată ceea ce unește bărbății și femeile, o afecțiune care se instaurează între persoane care nu sunt rude de sânge și se exprimă prin fapte de bunătate, ca forme de ajutor și acțiuni generoase în situații de necesitate. O afecțiune dezinteresată față de celelalte ființe umane, indiferent de deosebire și apartenență. A vorbi de ecologia integrală înseamnă a se adresa persoanelor de astăzi, ca Sf. Francisc, cu imaginea prezepiului, care a vrut să facă înțeleasă Evanghelia oamenilor din timpul său. Ecologia integrală este, aproape cu siguranță una din temele enciclicei, temă pe care deja a dezbătut-o în „Laudato si”. E posibil ca Papa să delimiteze lumea „în timpul” și „după” coronavirus având la bază fraternitatea umană, solidaritatea și ecologia integrală, teme dezbătute în ultimile luni în catehezele audiențelor generale de miercuri. Două provocări derivă din pandemie: „A ne preocupa de un virus mic dar îngrozitor, care îngenunchează lumea întreagă” și „a ne preocupa de un mare virus, cel al nedreptății sociale, al inegalității șanselor, al marginalizării și a lipsei de protecție a celor mai vulnerabili”. E adevărat că trebuie să ne întoarcem la normalitate dar aceasta nu trebuie să includă nedreptățile sociale, care odată cu pandemia, s-au dezvoltat. Ca și ceilalți predecesori, Papa Francisc cere un nou model economic mai drept; mai ales ca vaccinul să nu fie accesibil doar bogaților, să nu fie proprietatea unei națiuni ci să fie destinat tuturor. Pandemia e o criză și dintr-o criză nu ieșim egali, ieșim mai buni sau mai răi. Ar trebui să ieșim mai buni… Opținea preferențială pentru cei săraci – tratată deja de Conciliu Vatican II – nu e politică nici ideologie dar vine din Evanghelie, pentru că Cristos s-a făcut unul dintre noi și în centrul Evangheliei există această opțiune. Dumnezeu s-a despuiat de sine însuși și a stat în mijlocul bolnavilor, al săracilor și al celor închiși, al celor excluși și uitați, al celor lipsiți de hrană și îmbrăcăminte. Opțiunea preferențială pentru săraci implică a umbla împreună; a ne lăsa evanghelizați de aceștia, care îl cunosc cel mai bine pe Cristos suferind; a ne lăsa contagiați de experiența lor, înțelepciunea și creativitatea lor. Ne invită să schimbăm structurile sociale bolnave: a aduce periferia la centru înseamnă a ne centra viața noastră pe Cristos, care s-a făcut sărac. Normalitate nu înseamnă a ne întoarce la nedreptățile sociale și la degradarea ambientului: „Nu vreau să condamn asistența economică – ne gândim la voluntariat, care este una din structurile de asistență ale bisericii. Dar trebuie să trecem dincolo de asistența economică. Ar fi un scandal trist dacă asistența economică – mare parte a banului public – s-ar concentra să salveze industrii care nu contribuie la incluziunea celor escluși, la promovarea celor din urmă, la binele comun sau la ocrotirea creației”. Dacă virusul ar trebui să se intensifice din nou într-un mod nedrept asupra celor mai săraci și vulnerabili, trebuie să schimbăm această lume. Trebuie să vindecăm epidemiile provocate de micul virus și cele provocate de marile nedreptăți sociale atât de vizibile.