16 decembrie 1904 – 20 mai 1990
30 de ani de la întoarcerea în casa Tatălui
Sunt perioade istorice marcate de mari și nedrepte suferințe, perioade de întuneric și dureri, când răul pe care oamenii l-au făcut și îl fac semenilor nu obosește.
În secolul al XX-lea, persecuția și martiriul Bisericii Române Unite cu Roma – scoasă în afara legii în 1948 de regimul comunist, bunurile ei fiind împărțite între Stat și Biserica Ortodoxă -, întemnițarea Episcopilor, a preoților și a multor credincioși înscrie în istorie cele mai întunecate pagini …
Peste acest întuneric, greco-catolicii au suprapus paginile luminoase ale rezistenței lor, prin forța spirituală și jertfa Episcopilor martiri, a Episcopilor din clandestinitate, a preoților și a multor credincioși rămași fideli Bisericii lor prigonite. Se spune că în acel timp „Cerul s-a umplut de sfinți” … Sau de martiri, oameni de mare demnitate și rară ținută morală, care s-au jertfit în numele Crezului lor creștin și al iubirii pentru Biserica lui Cristos. Nu-i știm pe toți, nu-i vom ști niciodată … Unii dintre ei sunt însă între uitare și neuitare, cum este Canonicul Coriolan Tămâian.
La 20 mai sunt treizeci de ani de la intrarea Canonicului în Eternitate … Este momentul să-l aducem, prin amintire, între noi.
S-a născut în comuna Fărcașa, județul Maramureș, comună situată pe valea Someșului, la 23km de Baia Mare. Comunei îi aparțin patru sate, dintre care unul se numește Tămaia, localitate veche, menționată în documente din anul 1231.
Părintele Tămâian a venit în lume într-o familie cu multă credință, în familia preotului Paul și al Iulianei, mai târziu, Părintele Paul a fost preot în comuna Sâmbăta din Bihor.
Pe raza comunei Fărcașa sunt biserici greco-catolice vechi, cum este „Adormirea Preacuratei” din Tămaia, construită în 1889, dar și altele, impunătoare prin pictura baroc de rară frumusețe, azi în stare de degradare.
Coriolan Tămâian a studiat la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde s-a remarcat printre elevii de elită. Mediul de familie și școală explică vocația de preot și studiile înalte urmate la „Colegiul de Propaganda Fide” din Roma, unde tânărul absolvent Tămâian obține doctoratul în teologie și filozofie. Tot atunci, la sfârșitul studiilor, a fost hirotonit preot celib.
În absența unei monografii, pe care personalitatea Părintelui Coriolan Tămâian o impune, ne vom opri doar la acele perioade din viața sa, care sunt susținute de documente și mărturii vereficabile.
La înapoierea de la Roma, în 1929, este numit în Dieceza de Oradea, unde, la început, face parte din „oficiul diecezan”, cu funcția de exactor diecezan (registrator) și profesor de religie la „Școala Normală Greco-Catolică” din localitate.
A reținut atenția Înalt Preasfinției Sale Valeriu Traian Frențiu prin felul de a gândi și de a trăi preoția, prin iubirea Bisericii, la care adăugând dimensiunea culturii umaniste, l-a numit profesor și Rector la „Academia Teologică”, vicar general, iar în anul 1939, Canonic.
Pentru incontestabila competență, la anumite evenimente din Eparhie, era destinat să reprezinte „Episcopia” sau „Academia Teologică”.
În anii Dictatului de la Viena Părintele Tămâian era la Beiuș cu Episcopia și cu Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frențiu, mereu în preajma Preasfinției Sale. Dacă unii preoți erau și confesori sau conduceau „Exercițiile spirituale” ale elevilor, cum era Părintele Iuliu Hirțea, confesor la „Internatul Pavelian de Fete”, Părintele Tămâian nu era printre aceștia, nu cunoaștem însă situația „Internatului Pavelian de Băieți”.
Revenirea Ardealului de Nord Patriei, readuce Episcopia de la Beiuș la Oradea, se reia mersul firesc al vieții Bisericii, renasc, dar și se prăbușesc speranțele, pentru că regimul comunist instalat devine o amenințare pentru Biserica Română Unită cu Roma.
Fără-ndoială, în calitate de Rector al „Academiei Teologice Greco-Catolice” din Oradea și de preot aflat întotdeauna în apropierea Înalt Preasfinției Sale Valeriu Traian Frențiu, Canonicul Tămâian cunoștea hotărârile „Conferinței Episcopale” de la Oradea, din vara anului 1948, când Biserica Unită era în fața iminentei persecuții, cunoștea și Scrisoarea pastorală către clerul și credincioșii Bisericii Române Unite, Cuvânt de mărturie pentru ceasul de față din Conferința Episcopală Oradea, 24 iulie 1948.
Scrisoarea pastorală a fost redactată în „ceas de cutremurătoare încordări”. În paginile Scrisorii, Episcopii explică actul Unirii de la 1700 și binefacerile Unirii pentru întreg poporul român, dar și „pătimirile pentru Sfânta Unire”, și încheie cu „Chemarea Crucii”, „ca nimeni dintre noi să nu se clatine în turburările de față: Să stați alături, voi frați, preoți ai Domnului, de Episcopii voștri, iar voi, fii iubiți, să stați alături de preoții Bisericii voastre Române Unite, Una, Sfântă,Catolică și Apostolică Biserică”.
Știind că va fi arestat, Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frențiu l-a propus Episcop auxiliar pe Canonicul Coriolan Tămâian, dar acesta nu a primit confirmarea, fiind în fața arestării, astfel, l-a numit Episcop pe Canonicul Iuliu Hirțea care era mai puțin cunoscut.
Se știe sigur că la ultima Sfântă Liturghie celebrată de Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frențiu în Catedrala „Sfântul Nicolae”, la Liturghia din 10 octombrie 1948, cu Preasfinția Sa au fost Canonicii Augustin Maghiar și Coriolan Tămâian. Mulțimea credincioșilor simțea amenințarea, trăia o durere necunoscută, dar să creadă în desființarea Bisericii Greco-Catolice era cu neputință …
Episcopul și Canonicii știau, le era cunoscută tragedia Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, ceea ce nu avea însă cum să știe Canonicul Tămâian era că în închisoarea din Sighet, unde urma să fie întemnițat, în brațele lui aveau să se stingă cei doi Episcopi ai Oradiei: Înalt Preasfințitul Valeriu Traian Frențiu și Preasfințitul Ioan Suciu …
În zilele care au urmat, nu au încetat presiunile autorităților pentru a-i forța pe preoți să treacă la ortodoxie. În aceste împrejurări, din amvonul Catedralei „Sfântul Nicolae”, Părintele Tămâian a rostit Crezul și jurământul de fidelitate pentru Biserica Catolică.
În noaptea de 28/29 octombrie au fost arestați toți Episcopii, din Palatul Episcopal, noaptea, a fost luat Episcopul Frențiu și în aceeași zi a fost arestat Canonicul Tămăian.
Deși în primele zile după arestare Episcopul și Canonicul au avut destinații diferite, Părintele Tămâian și preoții au fost închiși la Mănăstirea Neamț, nu după mult timp au fost iarăși împreună, arestați și închiși în Mănăstirea Căldărușani, și din mai 1950, ocnași în aceeași celulă din temuta închisoare din Sighet.
Părintele Tămâian a fost întemnițat din octombrie 1948 până în 1955 și din 1958 până în 1964, condamnat la 25 de ani de temniță grea pentru neacceptarea desființării Bisericii Greco-Catolice și a obligației credincioșilor greco-catolici de a trece la ortodoxie; a trecut prin închisorile de la Oradea, Sighet, Jilava, Galați, Botoșani și Gherla.
La Sighet, Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frențiu fiind bolnav „Cori îl îngrijea ca un fiu iubit în tot ce putea”, mărturisește Cardinalul Iuliu Hossu în Credința noastră este viața noastră – Memorii. Pe Preasfinția Sa Ioan Suciu, când coborau la „plimbare” și era lipsit de putere, împreună cu Părintele Cherteș îl purtau pe brațe. Și în celulă, tot Părintele Tămâian era cel care îl ducea în brațe, în orice situații, lângă Preasfinția Sa fiind ziua și noaptea Episcopul Tit Liviu Chinezu, coleg de liceu și universitate.
În 1978, Părintele Coriolan a fost numit Ordinarius (substitut de Episcop) al Diecezei de Oradea, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1989, au fost ani în care a desfășurat un apostolat greu și primejdios.
Canonicul Tâmâian este una dintre cele mai frumoase personalități ale Bisericii noastre. A urmat în viață o neabătută linie morală dreaptă, a fost o forță morală care a rezistat incredibilelor suferințe. Chipul însuși al Canonicului, privirea directă lăsa să se întrevadă o înaltă viață spirituală și, spontan, îi acordai toată încrederea. Curajul, tenacitatea, devotamentul, rezistența în fața răului și tăria jertfei, simțeai că toate acestea sunt ale omului pe care îl aveai în față și îl priveai. Și dacă o împrejurare te aducea în apropierea Părintelui, îi descopereai o sensibilitate sufletească tulburătoare. Și ținuta, chiar fără reverendă, doar cu vechea vestă preoțească, era de o remarcabilă demnitate.
Părintele Tămâian și-a contopit ființa cu Biserica. Era imaginea Bisericii …
Și acestă contopire cu Biserica a trăit-o viața întreagă, la Roma, la Oradea, prin închisori, oriunde, cu smerenie, simplitate, soldaritate și încredere în Dumnezeu.
În 1983 Părintele Tămâian a obținut de la Episcopia Romano-Catolică de Oradea „Biserica Capucinilor”, locaș de cult pentru credincioșii greco-catolici, dar în ritul latin. Mulți greco-catolici frecventam bisericile romano-catolice, pentru că „Ubi Petrus, ibi Ecclesia” (Unde este Petru, acolo este Biserica).
Odată, la ieșirea din „Biserica Romano-Catolică Baratok” din Oradea, Părintele Coriolan Tămâian ne aștepta pe noi, pe români, să ne cheme la Biserica Capucinilor, unde Sfânta Liturghie este în limba română și sunt predici excepționale. Erau în adevăr excepționale, gândite și alcătuite de Părintele D. Mureșan. În felul acesta, după ani de risipire, s-a alcătuit comunitatea greco- catolică, preoții erau greco-catolici birituali. Părintele venea seară de seară, era iubit și prețuit de credincioși, dar nu oficia Sfânta Liturghie, venea și Părintele Vasile Hossu, pe care l-a numit Episcop al Diecezei de Oradea.
În Biserică Capucinilor s-a oficiat, la Crăciunul anului 1989, în libertate, prima Sfântă Liturghie greco-catolică … Cu amintiri dureroase ce deveneau trecut, cu speranțe și lacrimi de bucurie, care învăluiau mulțumirile ridicate spre Dumnezeu …
Biserica Greco-Catolică, ieșită din clandestinitate, și-a început drumul greu al împlinirii misiunii sale, unii dintre credincioși am urmat-o, alții au rămas în biserica dăruită.
Se pare că pentru Părintele Coriolan Tămâian venise însă ceasul când toate suferințele trăite s-au lăsat peste inimă și au grăbit „plecarea”. Credem că a închis ochii cu conștiința că și-a făcut întreaga datorie.
„Cu sfinții odihnește,Cristoase, sufletul servului Tău, Coriolan Tămâian unde nu este durere …”, se ruga Cardinalul Alexandru Todea, în cimitirul orădean, lângă sicriul celui ce „pleca”. Se simțea o anumită durere în rugăciunea Cardinalului, o durere peste durere, care venea din acel timp în care cel pentru care se ruga și el au trăit într-un „spațiu fără repere geografice, cu sârmă ghimpată între ei și lume, cu zornăit de lanțuri, de zăvoare și chei” …
La 12 mai 2007 osemintele Părintelui Coriolan Tămâian, Ordinarius de Oradea, au fost exhumate și depuse în Cripta Catedralei „Sfântul Nicolae”, lângă Episcopii Eparhiei.
La treizeci de ani de la intrarea în Eternitate a Părintelui Coriolan Tămâian, zi de aducere – aminte, ne plecăm genunchii spre rugăciune: „Binecuvântează, Doamne, sufletul Apostolului Tău și-l ține împreună cu Îngerii și Sfinții Tăi!”
Profesor Otilia Bălaș
