La o scurtă privire aruncată pe internet vom putea constata cu ușurință o penurie a explicațiilor teologice referitoare la obiceiul de „sfințire” sau de „binecuvântare” a Paștilor, de către preot, și în situații excepționale, de către orice credincios. Fără a aduce o minimă argumentare în ceea ce privește preluarea acestui obicei de la reformați, diverși autori se mulțumesc prin a anatemiza atât aceasta practica cât și pe cei care o pun în aplicare.

Chestiunea nu e deloc nouă, doar actorii implicați. A fost de actualitate şi la înaintaşii noștri dar într-un alt context: – **„Pastile”, atât de obişnuite în Ardeal, şi chiar şi în unele părţi ale Vechiului Regat, dl. Bogdan-Duică le numeşte „Cuminecătură”, de şi este deosebire, pe care i-o ar putea spune ori şi care preot de la sate, fie catolic (sau român renegat, cum îi place d-sale să ne numească),  fie ortodox (bulgar, sârb, rus, grec, sau român nerenegat).  „Pastile” nu sunt decât o pâine şi un vin binecuvântat, prin rugăciunea din Molitfelnic, rostită de preot asupra pâinii, vinului, ouălor şi caşului, în Joia ori în Sâmbăta mare, dar nu cu formula consacrării de la liturgie** (Unirea, nr 16-17, pag. 7, Anul XLIII, Blaj, 29 Aprilie 1933). Atât atunci cât şi acum discuţiile sunt marginale fără a ajunge la miezul problemei.

Întâmplarea face că, după sărbătoarea Învierii, am avut o discuţie amicală cu un confrate preot. În respectiva discuţie, amicul meu îmi relatează cum exasperat fiind de solicitările privind sfinţirea paştilor a fost destul de ferm în a le aminti că paștele nostru cel adevărat este Cristos. Reacţia mea l-a făcut să mă întrebe ce părere am eu despre această chestiune. În cele ce urmează voi încerca să dau o explicaţie, cât îmi stă în putinţă, pe înţelesul tuturor.

Punctul de plecare ar trebui să îl reprezinte tocmai rugăciunea de sfinţire a paştilor. În articolul din Unirea, autorul menţionează rugăciunea de sfinţire rostită de către preot Joia ori Sâmbăta Mare. De fapt întrebarea care așteaptă un răspuns este de ce ori – ori? Sunt două rugăciuni sau două acțiuni distincte ce ulterior s-au contopit într-una singură?

Desigur, ştim cu toţii că începând cu 14 Nissan evreii îşi sărbătoreau Paştile. În forma ei restrânsă ştim că ei binecuvântau mâncarea şi vinul. Între cele ce se mâncau, ştim la fel de bine că se găsea şi pâine (dospită sau nedospită este o altă discuţie) deoarece Mântuitorul a luat Pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând …apoi luând Paharul, l-a binecuvântat, l-a dat Ucenicilor zicând…aici avem, aşadar, instituirea Euharistiei care are loc la o cină de paşte evreiesc. Pentru evrei o amintire a eliberării din robia egipteană, iar pentru creştini devine un sacrament. De aici am putea spune că poate apărea şi confuzia legată de „cuminecătură” şi amintirea trecerii de la sclavie la libertate.

Întrebarea este dacă majoritatea neofiţilor (fără a ne referi la cei proveniți din păgânism) au renunțat în mod automat la comemorarea eliberării din Egipt şi au celebrat doar Euharistia sau le-au făcut pe ambele? Răspunsul o să îl aflăm în cele ce urmează:

Dumnezeule cel atotputernic şi Doamne atotţiitorule, care ai poruncit robului tău Moise, la ieşirea lui Israel din Egipt şi la eliberarea poporului Tău din robia cea amară a lui faraon, să junghie mielul, care închipuia mai dinainte pe Mielul, cel ce de bunăvoie pentru noi s-a junghiat pe Cruce, luând asupra sa păcatele întregii lumi, pe iubitul Tău Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, pe Tine şi acum cu smerenie Te rugăm, caută spre pâinea aceasta şi o binecuvântează şi o sfinţeşte. Căci şi noi, servii Tăi, pe aceasta am pus-o acum înaintea măririi Tale în această preastrălucită, preamărită şi mântuitoare zi, spre cinstea şi mărirea şi spre aducerea aminte de mărita înviere a aceluiași Fiu al Tău, a Domnului nostru Isus Cristos, prin care din veşnica robie a dușmanului şi din legăturile nedezlegate ale iadului am aflat dezlegare, eliberare şi ieşire. Deci şi pe noi, care am adus-o şi o sărutăm şi din ea vom gusta, fă-ne a fi părtaşi binecuvântării Tale celei cereşti şi alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala şi neputinţa, dându-ne tuturor sănătate. Că Tu eşti izvorul binecuvântării şi dătătorul vindecărilor, şi Ție, Părintelui celui fără de început, mărire înălţăm, împreună şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Deoarece noi creștinii înainte de Paşte tăiem Mielul în amintirea poruncii date de Dumnezeu lui Moise ne putem oare întreba de ce nu am putea în continuare binecuvânta pâinea şi vinul fără a celebra Euharistia? Sau poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva şi tăierea mielului e de provenienţă reformată?

Pâinea sau pasca o aducem: spre cinstea şi mărirea şi spre aducerea aminte de mărita înviere a aceluiași Fiu al Tău, a Domnului nostru Isus Cristos, prin care din veşnica robie a dușmanului şi din legăturile nedezlegate ale iadului am aflat dezlegare, eliberare şi ieşire. Aici accentul trece de la eliberarea din robia faraonului la eliberarea din veşnica robie a duşmanului şi din legăturile nedezlegate ale iadului prin învierea lui Hristos.

Este necesară această pască? Răspunsul ar putea veni tocmai de la tipicul Mănăstirii Sf. Sava în care pâinea şi vinul se binecuvântează prin rugăciunea obișnuită de la Priveghere. Pâinea înmuiată în vin se consumă apoi în biserică pentru întărirea trupească. Am putea adăuga, spre a da o nouă nuanţă acestei practici, că este pasca (pâinea binecuvântată) ce face trecerea mai uşoară a postului trupesc. Dacă monahii ce petreceau foarte mult timp în rugăciune şi post aveau nevoie la Privegherea de noapte de această pâine binecuvântată atunci cu atât mai mult credincioşii care ţineau chiar post negru din Joia mare până la Înviere putem bănui că aveau nevoie de aceeași pâine binecuvântată (pască-paște) pentru a face mai uşoară trecere de la paștele evreiesc (început Joi) la Paştele cel adevărat – Hristos (Duminica). Ieşirea din robie şi trecerea Mării Roşii s-a făcut cu hrană trupeasca binecuvântată de Dumnezeu iar acum trecerea prin cele trei zile de post aspru se face cu pâinea binecuvântată şi cu vin ce amintesc de istoria străbunilor noștri în credință pentru a ne putea apoi bucura de Învierea lui Hristos şi prezența lui reală în sacramentul Euharistiei. As spune ca pasca este medicamentul-întărirea trupului iar euharistia este medicamentul-întărirea sufletului. În felul acesta putem foarte ușor să explicăm binecuvântarea pâinii şi vinului (la origine paștele evreiesc) la Priveghere sau la orice moment de trecere a Mării Roşii…

Întâmplător, sau nu, din această rugăciune de binecuvântare din Joia Mare lipsește rugăciunea de binecuvântare a paharului cu vin. Nu pot decât să presupun că astfel s-a dorit, de-a lungul timpului, eliminarea oricărei asemănări cu instituirea Euharistiei. Vorba evanghelistului: cine are urechi de auzit să audă … şi să nu mai confunde paştele cu Euharistia.

O altă chestiune este momentul împărțirii paştilor. Acum în obicei ele se împart după înviere deşi stau şi mă întreb cum de monahii aveau dezlegare pentru Sâmbăta Mare iar mirenii nu? Se poate discuta mult şi bine pe acest subiect dar să nu uităm că rugăciunea de binecuvântare are loc în Joia Mare deci şi consumarea lor ca întărire a trupului slăbit de postul de până atunci şi hrană pentru a putea trece mai uşor peste cele trei zile de post aspru ce urmează, se recomandă deja a se face în Joia mare. Problema împărțirii lor după slujba Învierii ar trebui văzută ca împărțirea surplusului a ceea ce s-a binecuvântat pentru a se duce şi celor ce nu au putut lua parte la Înviere. Evident, din nou, că nu e vorba de Euharistie. Iar de binecuvântat după Înviere nu se recomandă în nici un caz deoarece avem deja binecuvântarea bucatelor la al căror consum am renunțat pe perioada postului. Deci nu mai e necesară o altă binecuvântare după Înviere și de fapt nici distribuire decât în cazul unui surplus care trebuie distribuit și nu aruncat.

Un alt aspect, probabil greu digerabil, este acela că unii credincioși au primit dezlegarea să binecuvânteze paştile. Oare chiar e posibil așa ceva? Mai degrabă de neconceput sau poate chiar blasfemie ar putea gândi sau zice unii.

Răspunsul e chiar mai simplu de dat decât ne-am închipui deoarece e vorba de un sacramentaliu. Ce o mai fi şi aceasta aflăm tocmai din Catehismul Bisericii Catolice (1667-1671):

„Sfânta Maică Biserică a înființat și sacramentaliile. Acestea sunt semne sacre, prin care, datorită unei asemănări cu sacramentele, sunt semnificate și, prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obținute efecte, mai ales, spirituale. Prin ele, oamenii sunt pregătiți să primească efectul principal al sacramentelor și sunt sfințite diferitele împrejurări ale vieții”[1].

Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor

Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfințirii anumitor slujiri ale Bisericii, a anumitor stări de viață, a feluritelor împrejurări ale vieții creștine, precum și a lucrurilor folositoare omului. În funcție de hotărârile pastorale ale episcopilor, ele pot și să răspundă necesităților, culturii și istoriei proprii poporului creștin dintr-o anumită regiune sau epocă. Ele comportă întotdeauna o rugăciune, adesea însoțită de un anumit semn, ca impunerea mâinii, semnul Crucii, stropirea cu apă sfințită (care amintește Botezul).

Ele izvorăsc din preoția baptismală: toți cei botezați sunt chemați să fie o „binecuvântare” și să binecuvânteze. De aceea, și laicii pot prezida anumite binecuvântări; cu cât o binecuvântare privește mai mult viața bisericească și sacramentală, cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri (episcopi, preoți sau diaconi).

Sacramentaliile nu acordă harul Spiritului Sfânt în felul sacramentelor, dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului și dispun la cooperarea cu el. „Pentru credincioșii cu dispoziții sufletești bune, aproape toate evenimentele vieții sunt sfințite prin harul divin, care izvorăște din Misterul Pascal al Patimii, Morții și Învierii lui Cristos, mister din care își trag puterea toate sacramentele și sacramentaliile. Și astfel, nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfințirea omului și preamărirea lui Dumnezeu”.

Diferitele forme de sacramentalii:

Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane, a mesei, a unor obiecte sau locuri). Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu și o rugăciune pentru a obține darurile lui. În Cristos, creștinii sunt binecuvântați de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1, 3). De aceea, Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus și făcând, de obicei, semnul sfânt al Crucii lui Cristos.

Din cele ce enunță Catehismul Bisericii Catolice, orice credincios creştin în virtutea preoţiei baptismale are facultatea de a binecuvânta şi a stropi cu apă sfinţită pâinea şi vinul (binecuvântarea de la cina pascală evreiască) dar fără a avea pretenţia că celebrează un sacrament.

Sper ca aceste Crâmpeie de „Paşti” să fie atât spre zidirea confraţilor întru preoţie cât şi a tuturor credincioșilor .

Pr. Florin Budău                       03.05.2020 dumineca a treia după Paşti