Leonardo da Vinci
1452-1519
500 de ani de la sfârșitul vieții pământești
,,Funcția picturii(a artei)e de a exprima alura aceea de titani susținând pe frunte și pe umeri speranța omului în momentul în care se prăbușește edificiul”.
Elie Faure
,,Io continuiero”(,,Voi dăinui”)
Leonardo da Vinci
,,Cu adevărat minunat și ceresc a fost Leonardo”, afirmă Giorgio Vasari, arhitect și istoric de artă, biograful și contemporanul celui mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene, considerat și cel mai de seamă geniu al omenirii.
Cartea sa, „Vite de piu excellente arhitectti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a’tempi nostri” (1550-1568) – ,,Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți”, oferă, peste timpuri, indiscutabile date despre viața și personalitatea lui Leonardo da Vinci, fiindu-i și prieten.
Cuvintele prin care îl evocă în lucrare sunt un elogiu, cum sunt și acestea pe care le reținem: ,,Natura fusese atât de binevoitoare cu el, încât oriunde își îndrepta gândul ori simțirea și în orice făcea se arăta atât de divin, încât nimeni nu l-a întrecut vreodată în ce privește desăvârșita spontaneitate, vioiciune, frumusețe, gingășie și grație” (Giorgio Vasari, ,,Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori, și arhitecți”, vol. II, Editura Meridiane, București, 1962, p. 7).
Leonardo da Vinci aparține Renașterii și o reprezintă împreună cu oamenii ei mari, stăpâni pe o rară energie spirituală, capabilă să cuprindă ,,tot ceea ce ideea creștină a putut zămisli mai conștient și mai nobil în minți și în inimi”.
Renașterea este o mișcare culturală, o înflorire spirituală, intelectuală și artistică „care nu are seamăn”. Se definește prin cultivarea valorilor Antichității greco-romane, prin descoperirea și afirmarea complexității personalității umane, a valorilor umane, din toate domeniile, de aici cunoscuta sintagmă „Omul Renașterii”.
Renașterea a apărut în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu, creierul și inima fiind Florența, și s-a manifestat în secolele al XIV-lea, al XV-lea și al XVI-lea, termenii italienești preferați de unii comentatori sunt „Trecento”, „Quattrocento” și „Cinquecento”, iar ca durată, o parte dintre istoricii artei o situează între Giotto (1267-1337) și Michelangelo Buonarrotti (1475-1564). Timp de două sute cinzeci de ani, cu mențiunea că nici nu există o altă epocă în istoria lumii cu așa oameni excepționali: „pictori, sculptori arhitecți, muzicieni, scriitori și umaniști se succed fără încetare, se sprijină reciproc, își comunică unii altora cunoștințele, cuceririle tehnice, cercetările filozofice sau religioase. Această solidaritate inteligentă explică, în mare parte răspândirea artei florentine” (Fred Berence, „Renașterea italiană”, vol. I, Editura Meridiane, p.20).
Pentru toți aceștia arta nu a fost „o simplă problemă tehnică”, ci o alchimie spirituală” – se știe că opera dezvăluie întotdeauna spiritul creatorului său. Și toți aceștia au pus accentul pe viața lor interioară, credința era pentru ei singura hrană și singurul fortifiant al sufletului și, totodată, sursă a înțelepciunii. Din Italia, Renașterea s-a răspândit în toată Europa.
Amintim câțiva dintre cei mai iluștri reprezentanți, Dante Alghieri se situează la frontiera dintre Evul Mediu și Renaștere. Ar fi bine, susțin unii critici, să se renunțe la prejudecăți, să se treacă peste această frontieră ce creează imaginea că „o ruptură brutală a despărțit o vreme a întunericului de o alta a luminii”, pentru că Evul Mediu a avut multe lumini … Dante este un precursor al Renașterii, căreia îi aparțin Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Filippo Brunelleschi, Andrea del Verrocchio, Giovanni Bellini, Donato Bramante – arhitectul care a creat planul Bazilicii San Pietro, a fost ales de Papa Iuliu al II-lea arhitect al Scaunului Papal -, Donato di Nicolo di Betto, cunoscut cu numele Donatello, Rafael Sanzio, Tiziano Vecellio, Benevutto Cellini, Antonio da Correggio, Michelangelo Buonarrotti și Leonardo da Vinci, căruia, la 500 de ani de la intrarea în Eternitate, îi aducem astăzi îndreptățitul omagiu.
Papii de la Roma au fost protectorii Renașterii. Pontificatul lui Nicolae la V-lea inaugurează devenirea Romei în capitală spirituală și artistică „a cărei strălucire durează și astăzi” – Nicolae al V-lea a început construcția Vaticanului. Pe patul de moarte a cerut Cardinalilor să-i continue opera: „Nu din trufie, nici din dragoste pentru strălucire, nici dintr-o dorință deșartă de glorie, pentru a-mi face numele nemuritor, am început construirea tuturor acestor palate, ci pentru a contribui la gloria Sfântului Scaun apostolic în ochii creștinătății și pentru ca pe viitor papii să nu mai fie asediați, alungați din reședința lor, sau luați în captivitate” (Op.cit., vol. II, p.16).
Roma devenise „capitala creștinismului, centrul tuturor ideilor înaintate; Roma, oraș de refugiu, unde evreii, marranii și toți cei persecutați găsiră o nouă patrie; Roma, ocrotitoarea savanților, a artiștilor, a umaniștilor, Roma, ale cărei pietre sculptate, mozaicuri și ziduri pictate slăveau gloria lui Cristos …” (Op.cit.,p.178).
Cel mai remarcabil om al Renașterii din perioada de apogeu a acestui spirit universalist, pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor, considerat arhetip al omului renascentist, este Leonardo da Vinci.
S-a născut în orășelul Vinci din Toscana, la 15 aprilie 1452, dată menționată în analele familiei de către Ser Antonio, bunicul patern. Este fiul nelegitim – în acea vreme nașterea nelegitimă era acceptată – al lui Messer Piero Fruosimo da Vinci, bogat notar florentin, și al Caterinei, o țărancă.
Nașterea copilului a fost întâmpinată cu mare bucurie de familie. Un timp copilul a fost crescut de bunici, apoi în familia tatălui său, care i-a dat o educație îngrijită și a observat devreme talentele fiului său, mai ales la desen. A arătat desenele lui Andrea del Verrocchio (1435-1488) care, uluit de ce vedea, l-a luat în atelierul său, atelier renumit, unde Leonardo a rămas paisprezece ani. Ucenici ai lui Verrocchio au fost și Domenico Ghirlandaio, Perugio, Botticeli și Lorenzo di Credi.
În atelierul lui Verrocchio a învățat tehnica picturii în ulei și tempera, tainele prelucrării metalelor, chimie, mecanică și tâmplărie.
Primele picturi sunt lucrate împreună cu Verrocchio, astfel este Botezul lui Cristos, creat după proiectul comun cu profesorul său. În prim-plan sunt Isus Cristos și Ioan Botezătorul, lucrarea lui Verrocchio, în stânga, Leonardo a pictat un înger îngenuncheat și tot el a pictat peisajul din fundal. Cu acest tablou începe să se contureze stilul său uimitor. Giorgio Vasari observă: „Leonardo a lucrat și el un înger care ține niște veșminte, și, cu toate că era doar un băiețandru, l-a executat astfel încât îngerul făcut de el arăta mult mai frumos decât restul pictat de Verrocchio”.
Tot din această perioadă este Buna Vestire, pictura în care redă evenimentul tainic, când Arhanghelul Gavril anunță Fecioarei Maria Întruparea Domnului. Fecioara este surprinsă citind din scripturi, Îngerul, îngenuncheat, are în mână un crin, simbolul purității, a neîntinării. În plan îndepărtat este conturată silueta unui munte, sunt arbori, chiparoși, pini și flori, cadrul cerut pentru dumnezeirea cuprinsă în pictură, dar dumnezeirea este și în sufletul artistului, un adevăr mărturisit de Leonardo da Vinci în Tratat despre pictură, fapt prezent în toate picturile cu subiect religios.
Spre deosebire de picturile cu aceeași temă ale altor pictori, care pun în evidență supunerea Fecioarei la voința Domnului, la Leonardo, Maria acceptă să fie Mamă, dar nu cu resemnare, ci cu deplină încredere.
Cina cea de Taină este o frescă ce se găsește în refectoriul călugărilor dominicani de la Biserica „Santa Maria delle Grazie” din Milano. Realizată între 1495-1498, este „una dintre cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor”. Pictura murală reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Isus Cristos, reflectând reacțiile Apostolilor, furtuna lor sufletească, după ce Isus le-a spus că unul dintre ei îl va trăda.
În realizarea picturii, Leonardo a folosit un procedeu propriu, care nu a asigurat însă rezistența în timp. Au fost necesare mai multe restaurări, ultima a început în 1948 și s-a terminat în 1999; s-a lucrat de la milimetru la milimetru, dar, în final, s-a atins valoarea originală, luminozitate și prospețime neașteptate.
Se mai poate spune că Cina cea de Taină a lui Leonardo a fost salvată printr-un miracol: în 1943, datorită bombardamentului, tavanul refectoriului s-a prăbușit, dar pictura a rămas intactă …
Tabloul Mona Lisa (La Gioconda) – Mona este prescurtare de la Madonna – este cel mai renumit tablou din lume, o înfățișează pe Lisa del Giocondo, soția lui Francesco del Giocondo, un negustor de mătăsuri, bogat, din Florența. Portretul a fost comandat de soț, dar niciodată nu a ajuns să-l aibă, pentru că Leonardo da Vinci și-a îndrăgit atât de mult opera, încât a păstrat-o. Târziu de tot a vândut tabloul Regelui Franței, astfel este astăzi la Luvru. Specialiștii au făcut din acest tablou un simbol al artei, Icoana Renașterii.
Surprinzător, nu este o pictură pe pânză, ci o pictură în ulei pe lemn de plop – la care Leonardo a lucrat vreme de patru ani -, în centru având imaginea unei femei tinere, virtuoase, cu o expresie gânditoare, îmbrăcată în ton cu moda vremii; în planul secundar, peisajul este imaginar. Caracteristica principală a tabloului este surâsul enigmatic al tinerei. Și nenumărate sunt interpretările acestui surâs … Cercetătorii și specialiștii contemporani pun surâsul pe seama maternității, Lisa Giocondo, la douăzeci și patru de ani, aștepta al doilea copil și, analizând expresia feței, se afirmă că Mona Lisa era o femeie fericită.
Tehnic, Leonardo a deschis căi noi în pictură, a folosit clarobscurul și sfumato-ul, suprapunere de multiple straturi translucide de culoare, aplicate cu tușă extrem de subțire, pentru a reda senzația de formă, volum și adâncime. Leonardo explică termenul astfel: „fără linii și delimitări, în maniera fumului”.
Dintre capodoperele lui Leonardo da Vinci, mai amintim Fecioara între stânci, două tablouri, primul realizat între 1483-1846 și aflat la Muzeul Luvru, al doilea, cel de la Muzeul Național Gallery din Londra, a fost lucrat între anii 1495 – 1508. Capodoperele înfățișează pe Sfânta Fecioară, Pruncul Isus care binecuvântează, Sfântul Ioan Botezătorul și un înger. Aduse personajele într-un grup, unifică, dau unitate, și de aici multiple sensuri și măreția lucrării. Natura din fundal este ca la începutul Creației: stânci și pământ parcă într-o devenire continuă, flori și plante, natură încărcată semnificații și simboluri religioase – apa este simbol al Botezului – al doilea tablou este mult mai canonic. În aceste capodopere Sfânta Fecioară este măreață, eternă prin timpul care trece.
Dacă mai amintim Sfânta Ana, Fecioara și Pruncul cu mielul, Madona Litta și Madona Benois, denumiri date după numele posesorilor tablourilor, este deja suficient pentru a vedea că Leonardo da Vinci, prin pictură, reflectă în cel mai înalt grad prezența Creatorului în lumea noastră, adevăr ce l-a îndemnat să afirme: „Pictura are un scop ce poate fi împărtășit tuturor generațiilor universului”, pentru că „la pittura e cosa mentale”, pictura este o problemă de ordin spiritual …
Arta lui Leonardo vine dintr-un un suflet însetat de frumusețea Dumnezeirii, dintr-un suflet conștient că această frumusețe poate ajunge la noi și prin pictură, care este atât de profundă, încât este „poezie, muzică, arhitectură și filozofie”.
Nu putem trece peste Omul Virtuvian, un desen al lui Leonardo, realizat în jurul anului 1490, însoțit de note bazate pe lucrările arhitectului roman Marcus Virtuvius Pollio (80/70în.Cr.-15/23 d.Cr.), autorul tratatului de arhitectură greco-romană „De arhitectura”. Desenul reprezintă imaginea corpului uman, cu brațele și picioarele deschise, într-un cadru pătrat și cerc, cu text deasupra și dedesubtul imaginii. Este un simbol al simetriei corpului uman și, prin extensie al simetriei Universului ca un întreg, omul fiind un microcosmos al Universului. Pentru Antichitate, omul era o lume în miniatură, iar proporțiile din arhitectură și artă aveau ca bază proporțiile corpului uman. Desenul mai reprezintă și „întâlnirea” dintre artă și matematică.
Pașii vieții l-au purtat pe Leonardo da Vinci de la Florența la Milano, Veneția și la Roma, unde, în jurul Papilor era creată „o cetate” în care domneau „dreptatea, artele și științele”. Activitatea publică a Papilor a fost „creștinească și binevoitoare”, subliniază Fred Berance în opera menționată, punând în lumină demnitatea adâncă a lui Nicolae al V-lea, Pius al II-lea, Clement al XII-lea și Leon al X-lea, cel care s-a silit să ridice nivelul clerului său, l-a prețuit pe Leonardo și l-a instalat la Vatican. Sunt anii în care Vaticanul și Roma erau locuri de concentrare a teologilor, poeților, filozofilor și artiștilor. La Vatican, Leonardo a lucrat „Tratatul despre pictură” și un „Tratat de anatomie”.
Istoria timpului l-a dus în ultimii ani ai vieții în Franța – Regele Francisc I, iubindu-l din tot sufletul și admirându-i lucrările, îi dorea picturile. Acolo l-a ajuns bătrânețea și sfârșitul. Giorgio Vasari spune că înainte de a muri „și-a mărturisit păcatele plângând și căindu-se; și cu toate că nu putea sta în picioare, a ținut să primească Sfintele Taine cu pioșenie, dându-se jos din pat și stând sprijinit de brațele prietenilor și slujitorilor săi” (Giorgio Vasari, Op.cit., p.18).
Tot de la Vasari aflăm că a murit în brațele Regelui Francisc I, venit să-l viziteze. Era la 2 mai 1519.
Potrivit dorinței sale, în cortegiul funerar care i-a însoțit sicriul au fost 60 de cerșetori, cărora, prin testament, le-a stabilit o sumă de bani ce urma să li se dăruiască.
„Numele și gloria sa nu se va stinge niciodată”, își încheie Vasari evocarea, adăugând cuvintele de laudă ale lui Giovan Battista Strozzi :
„Vince costui pur sola
Tutti altri, e vince Fidia e vince Apelle,
E tutto il lor vittorioso stuolo”.
(El singur i-a învins pe toți ceilalți/Pe Fidias, l-a învins și pe Apelles/Și-ntregul șir al lor biruitor).
Prin Leonardo da Vinci, Renașterea a adus un cânt nou în lume, cântul bucuriei sufletului care își recunoaște Creatorul și-i aduce laudă și mulțumire.
Profesor Otilia Bălaș
