Luni, 21 octombrie 2019, în cimitirul municipal din Oradea a avut loc Slujba Înmormântării doamnei Maria Hetco, oficiată de către Preasfinția Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, părintele Mihai Vătămănelu, vicarul general al Episcopiei și un sobor de preoți. Doamna Maria Hetco a fost nora protopopului greco-catolic de Beiuș, Valeriu Hetco, aceasta căsătorindu-se cu unul dintre fii părintelui.

În toamna anului 1918, Valeriu Hetco a pus primul drapel românesc pe o clădire publică din Beiuș. Apoi, deși avea nouă copii, cu riscul vieții, el a acceptat să fie desemnat drept delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participarea sa la Marea Unire l-a expus represiunilor. În 5 februarie 1919, Beiușul a fost ocupat de armata Ungariei sovietice, iar mai mulți lideri ai românilor au fost asasinați. Valeriu Hetco a scăpat cu viață pentru că a fost prevenit de prietenii săi maghiari și s-a ascuns. În Sâmbăta Paștelui din 1919, Beiușul a fost eliberat de Armata Regală Română. După eliberare, Valeriu Hetco s-a implicat în reorganizarea școlilor și a Bisericii Greco-Catolice.

A fost decorat de rege pentru activitatea sa, iar din partea noului episcop unit de Oradea, Valeriu Traian Frențiu, a primit noi dovezi de apreciere. În anii Celui de-al Doilea Război Mondial, în Beiuș a fost mutat sediul episcopiei greco-catolice, pentru că Oradea fusese ocupată de maghiari. Valeriu Hetco a devenit vicar general. Sfârșitul războiului a adus și declanșarea persecuției împotriva Bisericii Greco-Catolice. Valeriu Hetco a refuzat să treacă la Biserica Ortodoxă. Deși pensionat, el a continuat să slujească și a devenit încă o dată un reper moral și o pildă pentru urmașii săi, spune strănepotul lui Valeriu Hetco, Valentin Lungu. Valeriu Hetco a fost nevoit să se mute din Beiuș, după ce a fost alungat din casa sa. Și-a sfârșit zilele la Oradea, în 1959, fără să fi acceptat nici un compromis de ordin moral.

 Odihna cea veşnică dă-le-o lor Doamne şi Lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor. Să se odihnească în pace!

***

În continuare prezentăm un scurt interviu despre momentele importante din viața de credință a doamnei Maria.

MDP: Stimată doamnă Maria Hetco, ce mai înseamnă patriotismul pentru contemporani? E o noţiune perimată?

Maria HETCO: Eu m-am căsătorit cu un fiu de preot, o personalitate cunoscută în viaţa Bihorului, pentru că tata era canonic, protopop greco-catolic în Oradea şi mutat de la catedrala noastră Sfântul Nicolae, la cererea lui, în Beiuş. Prin soţul meu iubit, Virgil, am aflat lucruri necunoscute mie despre viaţa episcopilor de Oradea, Demetriu Radu, Valeriu Traian Frențiu şi Ioan Suciu, informaţii care-i aşezau într-o lume aparte. Ei îl iubeau pe Dumnezeu mai presus de viaţa lor. Am început să iubesc lumea aceasta, voiam să o cunosc, să o aprofundez, să o trăiesc, să devină parte şi model al vieţii mele. Aşa am început studiul metodic al materialelor despre prigoana contra Bisericii mele. La început materialele erau rare, subţiri, greu se aflat. S-a dus o politică de intimidare, de denigrare a greco-catolicilor după 1989, în special a preoţilor rămaşi în viaţă după ieşirea din închisori. Acum, cel puţin în Oradea, în Bihor, toţi au murit. Treptat, cu scurgerea anilor, am găsit o bibliografie mai bogată, pe care am respectat-o în consemnările făcute pentru presa religioasă locală şi în expunerile mele. Prin Lucian, ele au depăşit cadrul care le era destinat – în principal pentru credincioşii parohiei „Maica Domnului” din Oradea. Selectez bibliografia. Sunt mărturii din interior, cunoscători ai problemelor şi cu acces la documente valoroase.

Scriu pentru că iubesc scrisul, cartea, studiul, adevărul şi Biserica mea. O iubesc obiectiv prin documente, prin adevărurile ei, prin sacrificiile fără număr. Poate o iubesc parte şi subiectiv, pentru că:

– aparţin trup şi suflet acestei biserici, pe linia familiei mele, în primul rând prin tatăl meu, dar şi prin căsătoria mea, cu legăturile de familie cu adevărat deosebite, existente încă în familia în care am intrat. Prin tatăl meu, fiu, nepot şi strănepot a trei generaţii de cântăreţi bisericeşti în unica biserică din satul natal al tatălui meu.

– elev în clasa a şasea la şcoala din sat, cu ocazia unei vizite a P. S. Valeriu Traian Frentiu, tatăl meu, elev foarte bun la învăţătură, s-a evidenţiat prin participarea şi răspunsurile date la lecţiile asistate de P. S. A fost selectat, încurajat şi susţinut ca elev foarte bun, dar provenit dintr-o familie săracă, absolvind în 1933 Şcoala Normală de Învăţători di Oradea.

– era cel de-al doilea învăţător din sat, susţinut moral şi material de Episcopia Greco-catolică di Oradea, prin Episcopii ei.

– tatăl meu a avut faţă de P. S. Valeriu Traian Frențiu – de sfântă amintire – o recunoştinţă puternică, neclintită şi dovedită în timpul prigoanei declanşată de statul comunist român, dar şi de cei care aveau ca scop în sine al activităţii lor desfiinţarea Bisericii Greco-catolice.

– eu am crescut în acest climat de recunoştinţă, devotament şi respect pentru Biserica Greco-catolică reprezentată de acest ierarh, pentru care familia mea aveau un adevărat cult.

– ajuns dascăl în localitatea natală, a rămas până la pensionare şi după, dascălul-fiu al satului, azi cu locul de veci în pământul strămoşilor noştri, pe care-l numea „sfânt şi odihnitor”.

– familia mea a ajuns în satul drag tatălui meu, când eu am început clasa a treia. Aici l-a cunoscut pe preotul satului, Eugen Pantea. L-am îndrăgit pentru prietenia ce-o purta familiei noastre, pentru prezenţa sa caldă şi luminoasă în şcoală, către noi copiii, care-i fugeam în întâmpinare când intra în curtea şcolii. Purta întotdeauna reverenda, care-l făcea unic în peisajul satului, în viaţa noastră de elevi.

– de la sfinţia sa am învăţat salutul specific credincioşilor noştri greco-catolici: „Lăudat fie Isus!” şi răspunsul „În veci, amin”. Acestea erau întotdeauna cuvintele întâlnirii cu părintele, cu sătenii, oriunde ne întâlneam, salut creştinesc, care a devenit obişnuinţă de atunci şi până acum.

– devenită şi eu fiică a bisericii, a satului, părintele m-a introdus într-o lume necunoscută mie: citirea Sfântului Apostol, în duminici şi sărbători, pe fragmente, unul-doi elevi; Taina Sfintei Spovedanii şi primirea Sfintei Euharistii! Ce impresie extraordinară au avut asupra vieţii mele cele trăite atunci, cu ecouri prelungite, până la cei peste 72 de ani ce-i am. În frumoasa biserică cu boltă albastră, înstelată, pictată, caldă şi curată în simplitatea ei, împodobită de jur împrejur cu tablourile reprezentând „Calea Crucii” – drumul Calvarului, rămâneam de multe ori plângând în faţa chinurilor Domnului, în faţa neputinţei mele de a-l mângâia pe Domnul…

– pe fiecare tablou, discret într-un colţ, erau trecute numele, prenumele familiilor donatoare din trecutul satului, unde mi-am găsit şi eu rădăcinile: străbunicii mei care trăiau acum, mângâietori, în sufletul meu…

– în corul elevilor, instruit de părinţii mei şi de părintele Eugen, am participat la oficierea Serviciului Divin, cântam priceasna, frumoase cântece mariane, Paraclisul Maicii Domnului, pregăteam Viflaemul. Viaţa mea era plină de trăiri sufleteşti înălţătoare, puternice şi luminoase, trăiri de bucurie, fiindcă făceam parte din viaţa bisericii, a satului… şi pentru acele trăiri şi evenimente în care mă contopeam, dragostea, recunoştinţa şi respectul meu faţă de această biserică au devenit puternice, statornice, o temelie pe care nu a dărâmat-o arestarea tatălui meu pentru că a stopat cu cuvântul şi autoritatea lui prădarea bisericii satului de Cărţile ei, de Calea Crucii, după anul de tristă referinţă din viaţa Bisericii Române Unite: 1 decembrie 1948 şi ceilalţi care i-au urmat…Acesta este şi patriotismul meu. O mică parte a lui, bineînţeles…

Eugen Ivuț