Prima mea reacţie – când o fostă colegă de facultate mi-a propus să citesc paginile care urmau să fie această carte şi să le scriu o prefaţă – a fost de îndoială. De ce eu, care sunt ortodoxă? N-ar fi mai bine să scrie cineva aflat în interiorul Bisericii Greco-Catolice? Nu ar fi mai potrivit? Dar nu puteam să nu-mi mărturisesc, în acelaşi timp, că eram impresionantă de propunere şi că am acceptat-o ca pe o onoare şi ca pe un dar. După ce am citit mărturiile – care la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet s-ar numi „înregistrări de istorie orală”, dar care în mod evident pentru cei ce le-au făcut au fost mai curând povestiri din confesional – m-am bucurat că am prilejul să scriu despre ele şi că, poate, locul meu din afara lumii greco-catolice este un punct de observaţie care oferă o mai complexă perspectivă.

Cel mai tare m-au impresionat relatările despre felul în care parohii uniţi au fost obligaţi să-şi părăsească bisericile, cum o făceau cufundaţi în lacrimi, sărutând de rămas-bun icoanele şi uşile împărăteşti: cum se opreau în uşă întorcându-se pentru a mai putea privi pentru ultima oară biserica „pe care trebuiau să o predea statului” şi cum ieşeau în cele din urmă, urmaţi de toţi credincioşii plângând. Ştiam, bineînţeles, în principiu totul, dar nu încercasem niciodată să mă întreb cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile şi să-mi imaginez scenele care s-au repetat de sute de ori, scene după care preoţii care-şi pierduseră bisericile au improvizat capele de apartament, iar enoriaşii i-au urmat, boicotând celelalte slujbe, aproape identice, închinate aceluiaşi Dumnezeu, dar pângărite de o umbră roşie fără de sfârşit.

Povestirea părintelui Grigore Zăgrean, prima din carte, mi-a adus în minte figura părintelui Maxim, preot greco-catolic, cel mai bun prieten al tatei, preot ortodox. Era imediat după război, erau amândoi tineri, parohi în acelaşi cartier muncitoresc, cartierul gării din Oradea. Peste dărâmăturile de după bombardamente, au reuşit fiecare cu ajutorul enoriaşilor ceferişti să ridice câte o biserică. Deşi eram foarte mică, mi-i amintesc cum au venit într-o seară împreună de pe şantier, părintele Maxim, care era singur, rămânând cu noi la cină şi, după ce le-a turnat apă să se spele pe mâini de var, mama ne-a pus, în farfuriile de sărbătoare, supă de chimen. Aveau să fie arestaţi amândoi peste câţiva ani, aproape în acelaşi timp. Părintele Maxim avea să moară în închisoare, iar tata la câteva săptămâni după ce se întorsese acasă.

Din puţinele pagini ale acestei cărţi, povestitorii reuşesc să reconstruiască din amintiri o întreagă lume, lumea Bisericii Greco-Catolice din ultimii ani de dinainte de 1948, de care îşi aduc aminte ca de un basm copiii de atunci, un basm în care credinţa era încă în stare să facă miracole şi cele mai minunate întâmplări erau vizitele episcopului Hossu prin satele împodobite de sărbătoare. Ca să-l primească, elevii şcolilor îi ieşeau înainte cu cântece şi poezii, iar înaltul prelat, ca un adevărat părinte spiritual, încerca să-şi întărească poporul în demnitate şi credinţă, pentru suferinţele ce aveau să vină.

Dar nu numai extraordinara figură a cardinalului Hossu face să vibreze paginile acestei cărţi. Portretul părintelui Ioan Lazăr şi portretul părintelui Eugen Popa umplu de emoţie şi de nostalgie amintirile, povestite ca să poată trece şi la următoarele generaţii şi să nu se piardă. Citind despre părintele Eugen Popa – „omul-lumină” cum este numit de cel ce îl evocă – mi l-am amintit în istoricul şi atât de simbolicul moment în care, în prezenţa unei mari mulţimi, a sfinţit, împreună cu părintele Constantin Voicescu, inaugurarea Memorialului de la Sighet. Îmi amintesc extraordinara fotografie, devenită emblematică şi reprodusă în expoziţii şi cărţi de istorie europene în care, ca o singură fiinţă cu braţele ridicate simetric spre cer, cei doi preoţi, unul ortodox şi altul greco-catolic, foşti colegi de închisoare de-a lungul unor întregi decenii, binecuvântau instituţia neuitării suferinţelor lor comune.

Dincolo de emoţia sau tulburarea pe care mi-a provocat-o lectura uneia sau altuia dintre rememorări, cel mai complex dintre textele din această carte mi s-a părut cel al părintelui Coriolan Mureşan din Dublin (Irlanda), care, fără să-l fi cunoscut pe Iuliu Hossu, reuşeşte să-i compună un elocvent şi vibrant portret din amintirile şi întâmplările a trei generaţii ale unei familii de preoţi greco-catolici, pentru care marele episcop a fost un model de demnitate, de bunătate, de echilibru, de forţă sufletească şi de curaj, de nerenunţare şi de sfinţenie. Scriind despre Iuliu Hossu şi despre Iuliu Maniu, preotul român din Irlanda reuşeşte să creioneze cu toată nostalgia depărtării de ţară, o fugară, dar exactă şi nuanţată analiză a perioadei istorice respective, cu sălbăticia crimelor ocupaţiei hortiste şi cu cinismul crimelor sovietice. Sunt aşezate astfel deasupra tuturor tragediilor cele două mari modele umane ca nişte efigii ale binelui care nu poate fi înfrânt.

Citeam pagină după pagină şi amintire după amintire despre inflexibila demnitate cu care greco-catolicii au rezistat presiunilor de a fi „uniţi” cu Biserica Ortodoxă, după ce fuseseră uniţi cu Roma şi-mi aminteam diabolicele directive NKVD care recomandau ca desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice să fie folosită pentru compromiterea Bisericii Ortodoxe. Şi mă gândeam la măsura în care – oricât de diferit – cele două Biserici au fost amândouă victime, întrebându-mă care dintre ele a pierdut în cele din urmă mai mult.

Pe parcursul anului 1990 mi s-a întâmplat să fiu invitată la mai multe colocvii şi dezbateri ecumenice organizate de diferite organizaţii şi fundaţii ale Bisericii Catolice. Cu prilejul uneia dintre ele, desfăşurată la Cracovia, invitaţii au fost duşi să viziteze mănăstirea cu icoana Madonei Negre de la Czestochowa. Am fost conduşi prin marea de pelerini care aşteptau spre portalul bisericii, dar înainte de a pătrunde privilegiaţi în interiorul sacru, am fost împărţiţi în două categorii, doar două, în funcţie de religia căreia îi aparţineam. De-o parte catolicii şi ortodocşii, cele două Biserici apostolice, şi de cealaltă parte restul: protestanţi, neoprotestanţi, budişti, evrei, musulmani. Ţin minte că, după o primă clipă de uimire – m-aş fi aşteptat ca împărţirea să fie cel mult în creştini şi necreştini – n-am putut să-mi reprim un ciudat sentiment de mândrie, chiar de orgoliu, ca şi cum aş fi primit un certificat nu numai de solidaritate, ci şi de nobleţe. Şi chiar dacă n-am folosit dreptul de a mă cumineca, drept care mi-a fost acordat astfel (pentru că tata nu mi-ar fi îngăduit niciodată să mă cuminec fără să mă spovedesc), m-am simţit bine în acea selecţie instituţională şi girată de adâncimea rădăcinilor comune.

Poate că unora o să li se pară ciudat că lectura acestor pagini dramatice despre rana produsă în 1948 între ortodocşi şi greco-catolici mie îmi trezeşte amintiri de înfrăţire şi solidaritate între cele două Biserici, dar poate că acesta este chiar sensul chemării mele la această mărturisire: o mărturisire de admiraţie şi recunoştinţă pentru eglesiacăreia toţi românii îi datorează Şcoala Ardeleană şi, în bună măsură, apoteoza din 1918.

Tata îmi povestea că în perioada interbelică se spunea că România se înalţă spre cer pe două aripi, cele două Biserici surori. Am putea oare să încercăm să ne înălţăm din nou împreună?

Ana Bladiana
Mesagerul Sf. Anton, iulie 2019, p. 8-9