Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului și Ridicarea sa cu trupul la Cer este o invitație de a-L lăuda pe Dumnezeu și de a privi la măreția Sfintei Fecioare Maria, pentru că noi îl cunoaștem pe Dumnezeu în fața celor care sunt ai Săi: a spus pr. Mihai Vătămănelu (OMFConv), vicar general al Eparhiei de Oradea, la Sfânta Liturghie solemnă celebrată pe 15 august a.c., împreună cu un sobor de preoți, la Sanctuarul Adormirea Maicii Domnului din Oradea. Loc de pelerinaj pentru sute de credincioși care au ajuns aici din ajunul sărbătorii de Sfânta Marie Mare din acest an pentru a se ruga împreună, a o adora continuu și a o venera pe Maica Sfântă, Sanctuarul Eparhial a fost și în acest an locul unde, sub îmbrățișarea Sfintei Fecioare, viața creștinilor s-a umplut de iubire, Lumină și speranță. Cu atât mai mult cu cât, acest praznic marian este totodată și hramul bisericii Sanctuarului.

«La 1 noiembrie 1950, Venerabilul Papă Pius al XII-lea proclama ca dogmă că Fecioara Maria „după ce a terminat cursul vieții pământești, a fost ridicată la gloria cerească cu sufletul și trupul” Astfel a fost exprimat în formă dogmatică ceea ce fusese deja celebrat în cultul și în evlavia Poporului lui Dumnezeu din toate timpurile ca glorificarea cea mai înaltă și stabilă a Mariei. Și în Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi [15 august a.c.], Maria însăși rostește în mod profetic câteva cuvinte care orientează în această perspectivă. Ea spune: „De acum toate popoarele mă vor numi fericită” (Lc1,48). Este o profeție pentru toată istoria Bisericii. Cuvintele Mariei din Magnificat spun că este o datorie a Bisericii să amintească măreția Sfintei Fecioare Maria pentru credință – continuă pr. Mihai Vătămănelu în cuvântul de învățătură.

Pornind de la textul Magnificat din Evanghelie, dorim să vedem cu ochi noi și cu o inimă nouă sensul existenței noastre, pentru a vedea și înțelege darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Acel dar pe care Maria l-a descoperit prin Elisabeta, prin așteptare, dorință și promisiune.

Această rugăciune, Magnificat, îi place Domnului pentru că El este văzut în toată măreția Sa. Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi spiritul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu. Magnificat înseamnă „a face mare”. Maria Îl proclamă mare pe Dumnezeu; El este Cel Mare și a contempla măreția Sa, ne oferă o bucurie infinită. De ce? Pentru că El este mare în dar, în iubire, iar noi, respectând măreția Sa, ne bucurăm de mărirea Sa, de bunătatea Sa, de iubirea Sa, de generozitatea Sa și suntem în El. Prin urmare, misiunea noastră este să arătăm prin viața noastră mărirea lui Dumnezeu, să-I recunoaștem adevărata valoare.

Nu numai sufletul meu îl preamărește pe Domnul, ci „spiritul meu tresaltă” adică dansează de bucurie. Cu alte cuvinte, văzându-L mare pe Dumnezeu, se produce o extindere a inimii noastre: El este mare,darși tu devii mare; adică devine mare inima noastră, care reprezintă spiritul nostru. Este ca o sintonie între El și noi.

Răul, frica sau ura fac inima noastră mică, o restrâng, o închid în sine – ne asigură pr. vicar. În mod opus, prin perceperea iubirii, a măreției, și dându-i lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu – adică iubirea Sa infinită, care în totalitate s-a dăruit Mariei și în întregime se dăruiește fiecăruia dintre noi, chiar se dă pe Sine – inima omului se lărgește și devine o tresăltare de bucurie. Până într-atât încât tresaltă spiritul meu „în Dumnezeu”. Dumnezeu devine locul în care ne bucurăm de viață: în El suntem, în El trăim, cu El ne hrănim, cu spiritul Său.

Și El devine „mântuitorul meu”. Mântuirea mea constă în această simțire și trăire a măreției lui Dumnezeu, care este în întregime pentru mine. Iubirea și bucuria lui Dumnezeu sunt bucuria și iubirea mea pentru El și pentru toți. Acesta este cântecul întregii creații, care înflorește în gura Mariei.

Maria se bucură, deoarece Dumnezeu… a privit la umilinţa slujitoarei sale. Dumnezeu privește spre om, în realitatea sa. Omul este obiectul întregii priviri a lui Dumnezeu. Cu cât un om este mai mic, cu atât mai mult se umple de tot divinul. Dacă Maria ar fi fost plină de sine nu ar mai fi putut primi această măreție. Umilința este caracteristica fundamentală a iubirii. Nu există o iubire orgolioasă. Iubirea este umilă. Iubirea este servitorul celuilalt și aparține celuilalt. Maria spune „eu sunt sclavă”, îți aparțin ție. Cauza bucuriei noastre o constituie faptul că El privește în jos și mă privește pe mine, eu fiind ținta inimii și a iubirii Sale.

Consecința acestei priviri este: „toate neamurile mă vor numi fericită”. Toți vor fi mulțumiți de ea, la fel cum ea este mulțumită de Dumnezeu. Când o femeie îi spune lui Isus „fericit pântecele care Te-a purtat și sânul la care ai supt”, Isus răspunde: „Fericiți cei care ascultă și împlinesc Cuvântul”. Este acea fericire a celor care ascultă și împlinesc Cuvântul. Maria a fost proclamată fericită pentru că a crezut, apoi ea proclamă cânteculcelor umili care sunt înălțați, adică înțeleg iubirea și puterea lui Dumnezeu. Acesta este modul prin care Dumnezeu se îngrijește de istoria concretă a omului. Dumnezeu nu poate să uitemila Sa, iubirea Sa pentru noi. El nu ne poate uita. Poate o maică să uite de pruncul ei? Da! „Dar Eu nu voi uita de tine”, spune Domnul.

Este minunat să vedem cum Maria devine slujitoare concretă. Și istoria mântuirii, care îmbrățișează lumea întreagă, se împlinește în orice mic gest de slujire, acel gest pe care trebuie să-l faci în acel moment. Trăind cu acest spirit de laudă – în acel mare plan al lui Dumnezeu care este a avea în interior darul lui Dumnezeu – aceasta îți permite să trăiești în sensul cel maiprofund,cel mai intim de unire cu Dumnezeu.

Darne întrebăm: ce anume dăruiește drumului nostru, vieții noastre, Ridicarea la cer a Mariei? Primul răspuns este: în Ridicarea la cer vedem că în Dumnezeu există spațiu pentru om. Și Maria, unindu-se, unită cu Dumnezeu, nu se îndepărtează de noi, nu merge într-o galaxie necunoscută, ci acela care merge la Dumnezeu se apropie, pentru că Dumnezeu este aproape de noi toți și Maria, unită cu Dumnezeu, este părtașă de prezența lui Dumnezeu, este foarte aproape de noi, de fiecare dintre noi. Există un cuvânt frumos al sfântului Grigore cel Mare despre sfântul Benedict pe care-l putem aplica și Mariei: sfântul Grigore cel Mare spune că inima sfântului Benedict a devenit așa de mare încât toată creația poate să intre în această inimă. Acest lucru este valabil și mai mult pentru Maria: Maria, unită total cu Dumnezeu, are o inimă așa de mare încât toată creația poate să intre în această inimă. Maria este aproape, poate să asculte, poate să ajute, este aproape de noi toți. În Dumnezeu există spațiu pentru om și Dumnezeu este aproape, și Maria, unită cu Dumnezeu, este foarte aproape, are inima largă ca inima lui Dumnezeu.

Dar există și celălalt aspect: nu numai în Dumnezeu există spațiu pentru om; în om există spațiu pentru Dumnezeu. Și acest lucru îl vedem în Maria, Arca Sfântă care poartă prezența lui Dumnezeu. În noi există spațiu pentru Dumnezeu și această prezență a lui Dumnezeu în noi, așa de importantă pentru a lumina lumea în tristețea sa, în problemele sale, această prezență se realizează în credință: în credință deschidem ușile ființei noastre așa încât Dumnezeu să intre în noi, așa încât Dumnezeu poate să fie forța care dă viață și drum ființei noastre. În noi există spațiu, să ne deschidem așa cum s-a deschis Maria spunând: „Facă-se voia ta, eu sunt slujitoarea Domnului”. Deschizându-ne lui Dumnezeu, nu pierdem nimic, dimpotrivă: viața noastră devine bogată și mare.

Și astfel, credința și speranța și iubirea se combină. Există astăzi multe cuvinte despre o lume mai bună pe care trebuie s-o așteptăm: ar fi speranța noastră. Dacă și când vine această lume mai bună nu știm, nu știu. Este sigur că o lume care se îndepărtează de Dumnezeu nu devine mai bună, ci mai rea. Numai prezența lui Dumnezeu poate garanta și o lume bună. Dar să lăsăm asta. Un lucru, o speranță este sigură: Dumnezeu ne așteaptă, ne așteaptă, nu mergem în gol, suntem așteptați. Dumnezeu ne așteaptă și găsim, mergând în lumea cealaltă, bunătatea Mamei, îi găsim pe cei dragi ai noștri, găsim Iubirea veșnică. Dumnezeu privește întotdeauna spre noi și ne așteaptă: aceasta este marea noastră bucurie și marea speranță care se naște tocmai din această sărbătoare. Maria ne vizitează și este bucuria vieții noastre și bucuria este speranță.

Ce să spunem așadar? Inimă mare, prezență a lui Dumnezeu în lume, spațiu al lui Dumnezeu în noi și spațiu al lui Dumnezeu pentru noi, speranță, a fi așteptați: aceasta este simfonia acestei sărbători, indicația pe care această solemnitate ne-o dăruiește. Maria este auroră și strălucire a Bisericii triumfătoare; ea este mângâierea și speranța pentru poporul aflat încă pe drum. Să ne încredem în mijlocirea ei maternă pentru ca să ne obțină de la Domnul să întărească credința noastră în viața veșnică – încheie pr. Mihai Vătămănelu; să ne ajute să trăim bine timpul pe care Dumnezeu ni-l oferă cu speranță. O speranță creștină care nu este numai nostalgie a cerului, ci dorință vie și activă de Dumnezeu aici în lume, dorință de Dumnezeu care ne face pelerini neobosiți, alimentând în noi curajul și forța credinței, care în același timp este curaj și forță a iubirii. Amin»