Printre inițiativele dedicate Centenarului eliberării orașului Oradea se numără Conferințele orădene, o serie de manifestări propuse de Episcopia Greco-Catolică de Oradea în anul 2019, prin Departamentul cultural al EGCO. Inițiativa a ajuns joi, 18 aprilie a.c., la a treia întâlnire, avându-l ca protagonist pe filosoful și scriitorul Sorin Lavric. Aceasta s-a desfășurat în Aula Magna a Seminarului Teologic Greco-Catolic „Sfinții Trei Ierarhi” din Oradea, unde publicul orădean, aflat la ceas aniversar, a avut ocazia de a-și hrăni Cunoașterea cu o prelegere despre „Libertate și Cristos”. Printre participanți s-au numărat criticul și istoricul literar prof. dr. Ion Simuț, poetul și eseistul Ioan F. Pop, pr. Mihai Vătămănelu, vicar general al Eparhiei de Oradea, profesori ai Universității „Babeș-Bolyai”, studenți teologi și numeroși iubitori ai Conferințelor orădene. Gazda evenimentului a fost, ca de fiecare dată, Rodica Indig, consilerul cultural al Episcopiei.

Invitatul a vorbit despre libertate în raport cu Cristos, din trei perspective: libertatea ca liber-arbitru sau putința omului de a alege, despre libertate în raport cu instanța față de care omul își asumă libertatea și, un al treilea unghi, vorbind despre scopul libertății.

Pornind de la premisa existenței unui liber arbitru, potrivit conferențiarului, în viața aceasta, fiecare om trece prin patru „trepte ale libertății”. Primul grad, cel mai banal, este libertatea clipelor anodine, acea „libertate zilnică, manifestată în cavalcada gesturilor mărunte cotidiene, precum: a alege între a bea ceai sau cafea, a alege cu ce mijloc de transport să te deplasezi sau cu ce să te îmbraci, etc.”. Sunt „gesturi superficiale, care nu ne angajează profund și ne ocupă două treimi din zi. Acest grad de libertate îl are oricine.”

Al doilea tip de libertate este, în interpretarea filosofului Lavric, libertatea împrejurărilor delicate sau a situațiilor dificile: „de data aceasta, nu mai avem de a face cu acea peliculă superficială a gesturilor anodine  – spune filosoful – pentru că «ceva» din lăuntrul nostru este solicitat, este angajat. Sunt situații precum: alegerea unui drum în viață, alegerea sau schimbarea unei meserii, a orașului sau a țării, alegeri personale sau familiale. Prin schimbările acestea, deși simți că pierzi, totuși urmărești un câștig. Chiar dacă suferi ești încredințat că vei câștiga ceva”.

A treia situație în care se manifestă liberul arbitru este cea a momentelor cruciale, când „nu mai ai de a face cu situații dificile și oricum ai alege pierzi”, căci este o alegere între două rele. „Ce înseamnă momente cruciale? Atunci când îți trădezi prietenii, pentru că simți că dacă nu-i trădezi ești tu pedepsit”. Printre exemplele folosite pentru a exemplifica libertatea de a alege în momente cruciale, conferențiarul l-a amintit pe episcopul mort pentru credință Vasile Aftenie, care „a avut de ales între a se lepăda de biserica greco-catolică și a se converti la ortodoxie sau între a refuza acest lucru și a suporta tortura, respectiv moartea”. La fel ca ceilalți episcopi, „a avut de ales între două rele supreme. Oricum ar fi ales «pierdea». Și a ales răul cel mare, pentru el”. Fiecare om ajunge, la un moment dat în viață, să fie pus în fața unor astfel de alegeri.

Al patrulea tip de libertate este cea manifestată în situațiile-limită, precum: pierderea unei ființe dragi, o boală terminală, un cataclism, un incendiu sau o condamnare pe viață, în urma căreia pierzi totul, rămâi cu nimic. „Ce faci într-o astfel de situație, în care pur și simplu, nu mai ai de ales?”, întreabă retoric Sorin Lavric publicul orădean. Pentru fiecare tip de libertate, a continuat el, facultatea de a alege se manifestă „prin capriciu sau moft în cazul clipelor anodine, prin fler – intuiție tulbure, irațională, un soi de voce interioară ˗ o busolă cu precădere psihologică, în cazul situațiilor dificile, care nu poate fi argumentată logic, fiind vorba de un act irațional în virtutea căruia «ceva» din interior te împinge spre acea alegere; dar, nici capriciul și nici flerul, nu mai sunt hotărâtoare în cazul libertății momentelor cruciale. Atunci apare ceea ce Socrate numea «daimonion», un glas interior care vine dintr-o credință foarte puternică; acest resort interior, născut din propria viziune sau credință, este factorul decisiv. Un ateu pus într-o astfel de situație clachează: se prăbușește interior, înnebunește sau moare. În fine, în situația limită, ceea ce se manifestă este speranța, o altă virtute cardinală, de tip creștin. Cei care pot spera într-o situație fără ieșire, asigură filosoful Lavric, găsesc totuși o soluție interioară, care este o transfigurare mistică”.

Vorbind despre libertate în raport cu instanța față de care această se afirmă, scriitorul Sorin Lavric descrie trei mari instanțe față de care un om poate defini libertatea: față de el însuși, față de semeni, față de Dumnezeu. În primul caz, în raportul omului cu propria persoană, facultatea de care se face uz, este voința.  Există un proverb latin, deseori folosit de Schopenhauer, «Velle non discitur», în traducere: «Nu poți învăța să vrei». Oamenii cu voință puternică se nasc așa, prin „voință înțelegând facultatea omului de care face uz față de sine însuși/însăși, stăpânindu-se și nelăsându-se în voia naturii sale care poate să îl domine».

În a doua situație, în raport cu semenii, intervin piedicile, care „ca să le depășim atrag întotdeauna cu sine pedeapsa”. Este „micul iad de care avem parte atunci când ne confruntăm cu semenii și știm că vom fi pedepsiți. Aici apare marea tortură a fricilor ˗ spune Sorin Lavric. Toate fricile pe care le avem noi și care ne preschimbă în sclavi ai propriei noastre spaime, toate aceste frici, atâta vreme cât există, ne preschimbă în oameni neliberi…”. Potrivit unei teorii actuale, fiecare dintre noi trăim într-o închisoare a minții, construită chiar de fricile noastre personale. Câtă vreme există, nu putem vorbi despre libertate, suntem manipulați fără să știm. Morala este că un om „este liber față de semeni, în măsura în care poate înfrunta aceste frici”. Remediul cel mai eficient este să expui tocmai acelui factor care o provoacă.

În fine, a treia libertate este cea în raport cu Dumnezeu, față de care „nu suntem egali, iar orice formă de egalitarism, fie teologic, filosofic sau estetic este o formă nefastă de a deforma natura umană”, opiniază invitatul, pentru care „nu suntem egali în fața lui Dumnezeu pentru că talanții pe care ni i-a dat sunt diferiți, calitativ și cantitativ. Libertatea pe care o are fiecare persoană față de  Dumnezeu stă îl zelul cu care știe să cultive talanții pe care i-a primit de la El. Aceasta este unica oază de libertate pe care o avem față de Dumnezeu și nu implică frica amintită anterior. Teama față de Dumnezeu nu este o idee neo-testamentară, ci mai degrabă veterotestamentară. În Noul Testament, în măsura în care Dumnezeu este unul al Iubirii, atunci caut iubirea și libertatea față de El”.

Nu în ultimul rând, care este scopul libertății? „De ce atâta tevatură în jurul libertărții? În secolul XX libertatea a fost probabil, pârghia ideologică cea mai folosită pentru manipularea maselor, acel «Fiți liberi». Astăzi, când suntem îndemnați să fim liberi, emancipați, ceea ce se subînțelege este să ne rupem de orice apartenență; să fim ființe atomizate, plutind, plutind fără rădăcini, fără repere și fără busole”. În privința în care interpretăm libertatea din perspectiva creștină, aceasta poate sluji la împlinirea a două scopuri: unul lumesc și unul transcendent, nelumesc”, încheie filosoful, explicând că scopul ultim al libertății are un imbold al lumii de dincolo. Scopul transcendent al libertății se simte, în cazul primei tetrade a libertății, acesta poate fi simțit în cazul situațiilor dificile și a situațiilor limite.

„Ca să reziști bine atunci când ești constrâns, soluția este să ai o cauză transcendentă în fața ochilor”, a spus la Oradea Sorin Lavric. În măsura în care resimt această libertate există patru categorii de oameni, după felul în care resimt libertatea: „omul freatic” ˗ subteran, omul fără idealuri, mediocru, în a cărui minte nu există ambiții dincolo de orizontul strict al vieții; „este omul care face din televizor, smarthpone sau tablet, orizontul vieții lui. Dincolo de acestea, pentru el nu există nimic; este simptomul cel mai îngrijorător al tinerei generații, devenită ea însăși anexa anexelor tehnologice”. Al doilea tip, este „omul reprezentativ, cel care este văzut tot timpul în mass-media, înglobând suma defectelor și calităților unei nații; un om mediu, ales de masa cea mare după propriul portret; în virtutea unei asemănări și atât”. În ambele cazuri este vorba de un cerc vicios, al unor oamenilor care aleg în virtutea asemănărilor. Al treilea tip este „omul exponențial, care excelează prin ceva, care mișcă un domeniu, care se desprinde de masa socială. Cultura unui popor este dată de acești oameni exponențiali care formează elita unei națiuni. Drama este că oamenii exponențiali nu au niciodată influență asupra oamenilor freatici și reprezentativi, care alcătuiesc 2/3 dintr-un popor. Este drama lumii în care trăim: omul strălucit este ținut deoparte”. Ultima categorie este „omul providențial, cel a cărei apariție este atât de rară și tulburătoare încât el schimbă paradigma unei epoci. Când un om providențial apare, istoria se dă peste cap. Simți că peste el s-a pogorât Providența. Este omul situațiilor dificile și al situațiilor limită”.

„Pentru Cristos, încheie filosoful și scriitorul Lavric, viața autentic creștină este alcătuită din momente cruciale și situații limite, El este sprijin și este busolă numai în cazul acestor două libertăți. El nu a venit să ne învețe libertatea clipelor anodine sau a situațiilor dificile, ci a pentru a ne reda libertatea autentică: cea care vine din glasul credinței și din speranță”.

Prin toate aceste conferințe, avem nevoie de cultură, de artă, avem nevoie de credință, avem nevoie de Dumnezeu și cred că toate aceste cugetări ne fac să intrăm mai mult în noi, să vedem că de fapt, a fi liberi înseamnă a-L urma pe Cristos. Cu cât reușim să îl urmăm mai mult, cu atât descoperim cât de multă libertate adevărată ne oferă”, a spus la final pr. vicar general Mihai Vătămănelu, mulțumind invitatului pentru aportul adus comunității orădene, pe care o invită să ia parte și la următoarele Conferințe orădene.

Aflat la Oradea în aceste zile, scriitorul și filosoful Sorin Lavric, a dorit să transmită un mesaj de încredere, vizitând Palatul Episcopal Greco-Catolic, răpus de flăcări anul trecut, aflat acum în stadiul lucrărilor de reconstrucție:

Sorin Lavric, în prezent redactor al revistei România Literară este „omul care vorbește constant despre valorile stabile, valorile maturității, ale creștinismului”. Despre el prof. Gabriel Liiceanu, mentorul său, spune că „toată ființa lui a fost retrasă strategic din lume în vederea scrisului; scrisul a devenit acum un soi de organ, singurul prin care, după ce toate celelalte simțuri au fost absorbite în el, a mai rămas să se producă contactul cu lumea. Numai că această revărsare firească este captată și reorientată în câmpurile de forță ale unei inteligențe care a întâlnit la momentul potrivit, la timpul potrivit școala gândirii. De aici, tonul înalt al scrisului său (…) cultura filosofică l-a învățat declinarea ideii și arta de a face ca fiecare propoziție a sa să poarte în ea zvonul unui gând. El face parte din prima generație asupra căreia C. Noica și-a pus pecetea indirect, prin pneuma intermediară a discipolilor săi”. Sorin Lavric este autorul a numeroase cărți, ultimele dintre acestea fiind prezentate succint și la a treia întțlnire a Conferințelor orădene:  „Glasuri din Bolgie” (2018), „Decoct de femeie” (2019).

Mihaela Caba