Un gest simbolic care ne amintește de gestul lui Isus, Învățătorul care a spălat picioarele ucenicilor săi la Cina cea de Taină: astfel a început joi, 25 aprilie a.c., Triodul Paștilor din acest an, în Catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea, prin celebrarea Vecerniei și a Sfintei Liturghii a Sf. Vasile cel Mare, de pr. Mihai Vătămănelu, vicar general, împreună cu un sobor de preoți, urmată de slujba spălării picioarelor și sfințirea Sfintelor Paști, care vor fi primite de credincioși în noapte Învierii.
„Evanghelistul Ioan nu povesteşte instituirea Euharistiei din Joia Mare. El vorbeşte pe larg despre „pâine” spunând că adevărata pâine e trupul Său dat pentru noi şi în loc să vorbească despre Euharistie, deşi face aluzie la ea, vorbeşte despre Isus care spală picioarele, despre Isus care dă îmbucătura lui Iuda şi apoi de porunca iubirii, care înseamnă tocmai a spăla picioarele şi a da îmbucătura lui Iuda. De ce? Pentru că Ioan vrea să înţelegem că Euharistia nu este un rit magic, ci Euharistia este tocmai… a spăla picioarele”: a spus pr. vicar în cuvântul său de învățătură, explicând a ceea ce înseamnă instituirea Euharistiei de Isus Cristos, slujirea adevărată și sărbătoarea creștină pe care o celebrăm în aceste zile:
«Euharistia este „a avea” acea iubire pe care Isus a avut-o pentru Iuda. Şi acest fapt e împlinit în viaţa de toate zilele, deoarece viaţa noastră de zi cu zi este o Euharistie. „Cine Mă mănâncă pe Mine trăieşte prin Mine şi cu Mine”. Adică – noi – celebrând Euharistia, trăim în acest mod. Şi astfel, în loc să descrie Euharistia, Ioan ne prezintă însemnătatea profundă a Euharistiei.
Când vorbim despre iubire, credem că e un lucru vag, o metaforă, dar în schimb tot restul e metaforă şi un lucru foarte vag, a cărui realitate şi însemnătate e iubirea. Dacă lipseşte iubirea, totul este un nimic.
Noi considerăm că prin gestul spălării picioarelor Domnul S-a umilit, adică S-a înjosit… până la a spăla picioarele. Din textul grec nu rezultă că Isus S-a umilit sau înjosit spălând picioarele.
„Spălând picioarele” exprimă conştiinţa plină de a fi Dumnezeu: că are puterea lui Dumnezeu în mâinile Sale, că vine de la Dumnezeu, că se întoarce la Dumnezeu, că este „ora gloriei”. Deci, „spălarea picioarelor” exprimă esenţa Sa de Dumnezeu. Cine e Dumnezeu? Este cineva care spală picioarele! În Ev. după Luca, Isus spune: „Eu sunt în mijlocul vostru ca şi acela care slujeşte”.
Ioan ne dă o imagine a Fiului, egal cu Tatăl, care spală picioarele. Dumnezeu e Iubire şi iubirea este umilinţă prin esenţă şi nu a fi umilit, înjosit. Orgolioşii sunt cei care umilesc, înjosesc. Iubirea e umilă. Orgoliul, egoismul este plin de „superbie”, de mândrie.
Evanghelistul Ioan repetă gestul lui Isus de 8 ori tocmai pentru a spune: „opriţi-vă şi priviţi ce face Isus aici”. Ce înseamnă că El este Domnul, Învăţătorul, unul care revelează gloria lui Dumnezeu şi că e Fiul egal cu Tatăl…? Isus e toate acestea la un loc, tocmai pentru că spală picioarele!
Isus ştie ceea ce se întâmplă. Ceea ce se întâmplă – crucea – nu este ceva accidental, ci este ceva prevăzut, dorit, acceptat pe deplin, ceva pe care El însuşi îl dirijează cu măiestria lui Dumnezeu.
Moartea lui Isus nu e o moarte, ci este „o trecere”, din această lume – aşezată în rău – la Tatăl, e un Paşti.
În Ev. după Ioan cuvântul iubire apare de 38 de ori şi numai de 7 ori în primele 12 cap. iar restul, în ultimele capitole. Şi, nu vorbeşte atât despre iubire (de şase ori), ci despre verbul „a iubi”, de 38 de ori. Căci iubirea nu e un sentiment, ci e un „verb” care indică acţiunea de a iubi. Verbul indică acţiunea iubirii, care se exprimă în slujire.
Se spune că i-a iubit până la „împlinire”. În limba greacă cuvântul telos înseamnă punctul extrem, deci i-a iubit până in extremis. Mai mult de atât nu se poate!
Adevăratul protagonist al morţii lui Isus nu e Iuda, nu e Pilat, nu sunt iudeii, nici alţii, ci e duşmanul omului, e răul.
Tocmai în Iuda şi în ceilalţi, Dumnezeu va revela cine e El: „Eu sunt”. Dumnezeu nu are nevoie de rău pentru a face binele. Dacă nu ar fi existat răul, i-ar fi mers şi Lui mai bine. Însă răul nu scapă de sub controlul Său. Cel care ţine într-un burduf apele mării, dirijează istoria. Ştie totul şi orânduieşte (hotărăşte la timp) totul pentru binele omului.
Să medităm în aceste zile la gestul lui Isus care spală picioarele şi care astfel, exprimă deplina cunoaştere a gloriei lui Dumnezeu, gest prin care ne spune că Dumnezeu e Iubire până la extrem, și aşa se împlineşte Paştele, aşa se realizează toată puterea lui Dumnezeu şi nu are o altă putere în afară de aceasta… Şi e puterea care biruie orice duşman, inclusiv moartea.
Problema credinţei creştine nu sunt profesiunile de credinţă, care ne face să spunem că Isus e Dumnezeu, e Domnul, e Cristos… Noi afirmăm toate acestea despre Isus, iar un altul le spune de ex. despre Buda… Problema e că Cristos – Fiul lui Dumnezeu – este tocmai cel Răstignit. Înaintea crucii se pune problema reală a lui Dumnezeu, a Dumnezeului creştin despre care niciodată nu am avut vreo imagine, a acelui Dumnezeu care este numai Iubire şi slujire a omului.
Pentru a fi creştin, lucrul fundamental care trebuie acceptat este faptul că Domnul şi-a dat viaţa pentru mine – păcătosul – care sunt la fel ca alţii. Pavel spune: „M-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine”.
Mântuirea este ceea ce Isus face pentru Iuda şi faţă de fiecare dintre noi: se oferă pe Sine şi în mod special pentru Iuda. În Iuda se revelează iubirea absolută a lui Dumnezeu care-și dă viaţa Sa pentru Iuda, îi dă această îmbucătură (e un semn!). Şi tocmai în Iuda se revelează mântuirea, adică faptul că Dumnezeu ne iubeşte, chiar dacă-L renegăm, chiar dacă-L trădăm. Chiar dacă-L refuzăm, El nu ne refuză. Cine înţelege acest adevăr, înţelege mântuirea.
Când noi ne gândim la Iuda, cugetăm mereu la felul în care va sfârşi… Problema nu e sfârşitul lui Iuda, ci faptul că toţi suntem ca Iuda, dacă ne analizăm bine. Adevărata problema e alta: dacă privim iubirea pe care Domnul o are pentru Iuda, atunci am înţeles cine e Domnul: e unul care iubeşte aşa! Şi am înţeles că sunt eu: eu sunt discipolul pe care Isus îl iubeşte. Şi atunci pătrund în Evanghelie tocmai prin uşa principală: că Domnul m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine. Acest adevăr înseamnă botez! Adică e mort pentru păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Dacă nu, a murit pentru alţii şi nu pentru mine, deci eu nu sunt creştin. Creştinul e cel care e conştient că Domnul şi-a dat viaţa pentru el.»
Deja o tradiție în Catedrala Greco-Catolică de Oradea, în Joia Mare a fost celebrată slujba Spălării Picioarelor, a 12 teologi ai Seminarului „Sfinții Trei Ierarhi” din Oradea: