„Ierarhia Bisericii Catolice
Biserica Catolica recunoaste trei trepte ierarhice sau grade ale ordinului sacru: diaconatul, preotia si episcopatul. Diaconii sunt colaboratori ai episcopilor si au rolul de a-i ajuta pe acestia sau pe preoti la celebrarea serviciilor liturgice. Preotii sunt colaboratori ai episcopilor cu care condivid predicarea Cuvântului lui Dumnezeu si celebrarea sacramentelor. Episcopii sunt considerati urmasii Apostolilor, ei exercita la fel ca si preotii parohi cele trei munus sau functii: munus propheticum aut munus docendi, functia de a învata sau predica; munus regalis aut munus regendi, functia de a guverna la nivel pastoral; si munus sacerdotalis aut munus liturgicum, functia de a sfinti. În perioada apostolica functiile sau atributiile episcopilor, nu erau diferite de cele ale preotilor sau presbiterilor din acea vreme. Începând din secolul II, episcopii ocupa functiile de pastori ai bisericilor locale (spre exemplu Alexandria Egiptului era scaun episcopal, care totodata mai avea în jurisdictia sa si alte orase din Egipt si din zona sa de influenta politica si administrativa).
Este necesar sa se faca distinctia între treptele ierarhice si functiile pe care le poate exercita un diacon, preot sau episcop în cadrul bisericii. De exemplu, parohul este un preot care are functia de a guverna pastoral o parohie alcatuita dintr-o comunitate de persoane (credinciosi). Patriarhul este un titlu si o functie pe care o detine un episcop si are rolul de cap al unei Biserici pentru Bisericile Catolice Rasaritene sau Ortodoxe, pe când pentru Biserica Latina este doar un titlu onorific (Patriarhul de Venetia, care este si cardinal). La fel si cardinalatul este un titlu, pe care îl poate avea un episcop (CIC can. 350). Papatul nu face exceptie, iar cel care urmeaza sa aiba aceasta functie, trebuie sa fie episcop sau sa fie mai întâi hirotonit episcop.
Functii în Biserica Catolica Latina
Suveranul Pontif sau Papa detine functia suprema de conducere în Biserica Catolica. Papa este ajutat la administrarea si guvernarea Bisericii ca institutie, atât si la nivel pastoral de un numar de organisme înfiintate în acest scop, cât si de un numar de persoane. Aceste organisme sunt:
Curia Romana – reprezinta multitudinea de dicastere (Secretariatul de Stat, Congregatii, Tribunale, Consilii si Birouri: Camera Apostolica, Administratia Patrimoniului Scaunului Apostolic, Prefectura pentru Afacerile Economice ale Sfântului Scaun). Dicasterele la nivel juridic sunt egale între ele ca si importanta în sensul ca nu sunt subordonate ierarhic. Dintre Institutiile Curiei Romane se disting: Prefectura Casei Pontificale si Biroul Celebrarilor Liturgice ale Suveranului Pontif. Dicasterele în mod normal sunt conduse de un Cardinal Prefect sau Presedinte Arhiepiscop, câtiva cardinali, unii episcopi, un secretar, care la rândul lor mai sunt ajutati si de un numar de consultanti, iar în functie de specificul dicasterului mai sunt admisi preoti si laici.
Structura Ierarhica în Tarile Catolice de Rit Latin
Fiecare tara catolica are un cardinal Arhiepiscop – primat (cap al Bisercii din tara respectiva) cu sediul în capitala tarii, exemplu Austria-Viena (Cristoph Schönborn), Franta-Paris (André Vingt-Trois) etc. Unele tari ca si Spania Arhiepiscopul – primat cu titlul de cardinal este din Toledo (Braulio Rodriguez Plaza), deoarece orasul Toledo are o vechime si o importansa istorica deosebita pentru catolicismul din Spania (Scaun Arhiepiscopal Mitropolitan înca din sec. IV d. Cr.). Pe lânga Arhiepiscopii – primati, tarile catolice prin traditie, mai au si alti cardinali arhiepiscopi în orase cu o importanta istorica relvanta, de exemplu în Spania: la Valencia (Antonia Canizares Llovera); în Franta: la Lion (Philippe Xavier Ignace Barbarin). Italia spre deosebire toate celelate tari catolice are cei mai multi cardinali, în mai multe orase importante si sunt scaune vechi cu traditie, exemplu: Venetia, Milano, Napoli, scaunele suburbicare din zona Romei: Ostia, Albano, Frascati, Palestrina, Porto si Santa Rufina; Sabina si Poggio Mirteto, Velletri. Roma la rândul ei are un Cardinal Vicar, caruia Papa îi delega guvernul pastoral al diecezei de Roma, al carui titlu complet este Vicarul General al Sanctitatii Sale pentru Urbea Romana si districtul (districtus), adica teritoriul unde avea jurisdictie Praefectus Urbis din perioada Romei Imperiale.
Apoi urmeaza:
Importanta decizionala ierarhica: aplicarea legilor din Codul Biserericii Catolice (CIC), aplicarea deciziilor din Conferinta Episcopala a fiecarei tari catolice Italiana, Episcopul diecezan, Vicarul General al episcopului, diferite Consilii Diecezane (Consiliul pastoral, economic etc.) si diferiti Vicari delegati pentru tot felul de domenii, exemplu Vicarul Judecatoresc, Vicarul cu preotii care se ocupa de preotii diecezei etc. Preotii care pot avea tot felul de functii pe lânga episcopie sau alte institutii, preotii parohi si diaconi.
Titluri si Functii în Bisericile Catolice Rasaritene
Acestea sunt multe si unele sunt comune tuturor Bisericilor Catolice Rasaritene, altele în schimb sunt specifice unui anumit tip de Biserica Sui iuris. Ca si capi ai Bisericilor Catolice Rasaritene pot fi episcopii cu titlurile de: Patriarh, Arhiepiscop Major, Mitropolit, apoi Episcop si Exarh care depind direct de Scaunul Apostolic. Biserica Greco-Catolica din România are ca si cap teritorial un Arihiepiscop Major si cardinal, apoi ca si ierarhie legislativa si organe decizionale sunt: Codul Bisericilor Catolice Orientale, Sinodul Episcopilor, episcopii eparhiali, episcopii auxiliari si vicari, vicarii generali, diferite consilii eparhiale/vicari delegati pentru diferite domenii, preoti, preoti parohi, diaconi (alte ordine minore, subdiaconi, lectori).
Cu cât o Biserica Catolica Rasariteana este mai aproape de rangul de Patriarhat, cu atât are o mai mare autonomie de guvernare si privilegii acordate de catre Suveranul Pontif ca si Cap Suprem al acestor Biserici, patriarhatul reprezentând doar autoritatea maxima pe teritoriul Bisericii sale locale sau sui iuris.
Organizarea Bisericii
Criza secolului III d.Cr. se considera ca a luat sfârsit cu Diocletian (284-306). Acesta a initiat o serie de reforme care au schimbat fata imperiului. Cu el se considera ca a început perioada dominatului (care a marcat sfârsitul perioadei principatului, începuta cu Augustus), împaratul devenind în mod oficial un monarh autocrat. Diocletian a reorganizat administratia în mai multe prefecturi si dieceze, apoi a împartit imperiul în doua (286), el luând partea de rasarit, linia de împartire fiind între Italia si Dalmatia. Tot el a instaurat si Tetrarhia, prin care, imperiul sa fie condus în continuare de doi Augusti si doi Cezari, câte un August si un Cezar pentru fiecare parte (apus si rasarit). Mai târziu însa, în urma unor razboaie civile împaratul Constantin I (306-337) va reunifica imperiul.
În organizarea târzie a Imperiului Roman, provinciile care erau destul de fragmentate au fost grupate în unitati administrativ-teritoriale mai mari, numite dieceze (lat. diœcesis, gr. d?????s??, însemnând administratie), fiind introduse de împaratul Diocletian (284-305) ca subîmpartire administrativa financiara. Biserica de atunci a mostenit, direct aceasta structura administrativa în secolele V si VI, atunci când episcopii îsi asumau în întregime rolul unui præfectus. De altfel, centrele acelor dieceze romane coincideau cu sediile episcopiilor. În zilele noastre, aceasta practica s-a pastrat, si astfel, de cele mai multe ori, sediile mitropoliilor coincid cu sediile administratiei civile centrale. Exemplele sunt mai multe, începând cu Arhidieceza de Bucuresti, al carei arhiepiscop este si mitropolit al provinciei metropolitane de rit latin din România, continuând apoi cu Arhidieceza de Viena, al carei arhiepiscop este si Primat al Austriei. Aceeasi modalitate de organizare o folosesc si Bisercile Ortodoxe. Principiul care sta la baza acestei organizari este: teritorial pe line orizontala si ierarhic pe linie verticala.
Un teritoriu reprezinta un anumit spatiu concret, delimitat de anumite limite naturale sau fixate unanim, spre exemplu un sat: satul Covaci, jud. Timis se întinde pe un teritoriu care la nivel orizontal cuprinde o suprafata în km sau ha. Oamenii care locuiesc pe acel teritoriu, exploateaza acel teritoriu în baza faptului ca este al lor si nu al unei alte comunitati cu care se învecineaza (dreptul la proprietate). Locuitorii acelui sat sunt identificati dupa locul de origine (daca sunt bastinasi vor spune ca sunt din Covaci) sau daca nu, dupa domiciliu (daca locuiesc doar în Covaci, atunci justifica acest lucru prin domiciliu). Pe lânga teritoriul care conduce la provenienta fiecarei persoane sau la indicarea domiciliului, la nivel vertical exista o ierarhie a locului stabilita tot de comunitate. Toti locuitorii unui sat sunt oarecum egali, dar se pot distinge prin functii, care la rândul lor creaza o întâietate si totodata ideea de statut. Aceste functii sunt oferite de comunitate unor membrii ai aceleiasi comunitati pentru a putea guverna si administra cât mai bine teritoriul si bunurile locale, spre exemplu: consilier la primarie, primar, pompier, paznic de noapte, politist etc., conform principului pe care Platon îl expune în Republica, si anume ca fiecare om în parte nu îsi este suficient siesi, ci este nevoie ca oamenii sa-si împarta activitatile, pentru a fi mai eficienti, dar si pentru a se completa, iar împreuna sa aiba toate cele necesare comunitatii. Conceptul de teritorialitate este unul empiric, concret, tipic pragmatismului roman, pe când cel de autoritate si ierarhie este unul abstract, devenit unanim, tipic lumii ideilor Platoniene, dar cu efecte concrete.
Primele forme de organizare institutionala si teritoriala au fost diecezele sau eparhiile ca si teritorii aflate sub jurisdictia unui episcop, care avea sediul într-unul din orasele importante ale Imperiului Roman, treptat, în timp s-a ajuns la Patriarhat. Cel mai important centru patriarhal dintre cele cinci scaune consacrate era Roma (care se bucura de întâietate politica si religioasa privelegiata de faptul ca se gasea în capitala Imperiului); în timp Constantinopolul ajunge pe locul doi în anul 381, la Conciliul Ecumenic din Constantinopol prin decizia can. 3, iar mai târziu ajunge sa-si revendice egalitatea cu scaunul Romei pe baza mutarii centrului de decizie politic în orient, can. 28 al Conciliului Ecumenic din Calcedonia (451). Apoi urmeaza Alexandria Egiptului, Antiohia si în cele din urma Ierusalimul.
La început, pâna la marea schizma (1054), Biserica nu avea un cap ecleziastic unic si cu putere maxima de decizie asupra întregii crestinatati. Împaratul roman era protectorul întregului imperiu si autoritatea maxima, dar nu si în luarea deciziilor ecleziastice, care se luau în comun prin intermediul conciliilor ecumenice. Întregul teritoriu crestin era împartit în cinci patriarhate, fiecare cu teritoriul sau delimitat, iar fiecare patriarh îsi exercita jurisdictia în propriul teritoriu, find cea mai înalta autoritate în teritoriul sau. Patriarhatul era împartit în mitropolii, care la rândul lor se subdivideau în mai multe eparhii sau scaune episcopale, la care erau alocate un anumit numar de parohii. Dupa marea schizma, situatia politica si religioasa s-a schimbat, în orient a ramas figura împaratului Bizantin ca si protector al patriarhatelor care se mai aflau pe terioriul sau pâna în 1453, apoi în timp s-au format statele moderne, iar comunitatea religioasa din acel stat a ajuns sa aiba titlul de patriarhat si de Biserica autocefala, spre exemplu în România, Biserica Ortodoxa devine Patriarhat abia în 1925.
În occident, începând cu Papa Inocetiu al-III-lea (1198-1216) a început consolidarea puterii papale si formarea treptata a unui stat ecleziastic, care exista si astazi sub o alta forma si alte dimensiuni în comparatie cu perioada medievala care a apus în 1870, pe timpul Papei PIUS al-IX-lea si a cunoscut o alta organizare din 1929 prin Pactul de la Lateran. În occident Papa a devenit figura suprema a suveranului cu putere religioasa asupra credinciosilor crestini catolici din lumea întreaga, pe când în rândul Bisericilor Ortodoxe, aceasta putere este exercitata de catre fiecare Patriarh si sinod al bisericii pe teritoriul sau. În cazul Bisericilor Catolice Unite cu Roma, acestea au un cap local în teritoriu, dar deasupra lui se situeaza Suveranul Pontif. Biserica Româna Unita este organizata astfel:
Titulatura -Arhiepiscopat Major, Capul Bisericii – episcop numit în functia de Arhiepiscop Major, totodata si Cardinal.
Diviziunea teritoriala a Bisericii – în eparhii cu sase scaune episcopale pe teritoriul României si o eparhie în afara teritoriului tarii noastre:
Arhieparhia de Alba Iulia si Fagaras cu sediul la Blaj
Episcopia de Oradea cu sediul la Oradea
Episcopia de Lugoj cu sediul la Lugoj
Episcopia de Cluj-Gherla cu sediul la Cluj-Napoca
Episcopia de Maramures cu sediul la Baia Mare
Episcopia de Bucuresti cu sediul la Bucuresti
Episcopia de Canton (SUA) cu sediul la Canton.
O eparhie poate avea mai multe judete sau parti din anumite judete cu un anumit numar de parohii alocate. Acelasi principiu de organizare si ierarhie este aplicat si de Bisericile Ortodoxe. În concluzie, Imperiul Roman a implementat si desavârsit acest principiu al teritorialitatii care împreuna cu acela de organizare ierarhica a produs un sistem statal compact, foarte bine articulat si totodata extrem de eficient, care functioneaza si astazi dupa mai bine de 2000 de ani si este modelul cel mai extins în lume, atât pentru statele civile cât si pentru Biserica.
Pr. Alexandru Plostinaru
Vicar judecatoresc la Eparhiei de Lugoj
Sursa: http://www.e-communio.ro
