„Acum 20 ani, pe 31 iulie 1998, se întorcea în bratele Domnului episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, slujitor al Bisericii Catolice si al neamului, cunoscut nu doar pentru importanta sa în activitatea pastorala, ci si pentru memoriile sale din perioada comunista, „Lanturi si teroare”, publicate în nenumarate editii.

PS Ioan Ploscaru a fost hirotonit preot celibatar în 1933 de PS Valeriu Traian Frentiu, iar pentru mai multi ani este profesor de religie si preot, pentru ca ulterior sa plece pentru aprofundarea studiilor teologice în Franta, la Strasbourg. La întoarcerea în tara este transferat la Lugoj, unde se afla si în momentul scoaterii Bisericii Greco-Catolice în afara legii, în 1948.

A fost consacrat episcop în clandestinitate pe 30 noiembrie 1948 de Nuntiul Apostolic la Bucuresti, mons. Gerard Patrick O’Hara, iar pe 25 august 1949 este arestat la iesirea dintr-o biserica romano-catolica si este eliberat dupa aproape 15 ani de închisoare, pe 4 august 1964.

Despre perioada grea din închisoare, despre torturile si umilintele îndurate pentru credinta în Isus Cristos a scris în memoriile sale, „Lanturi si teroare”, lucrare pe care o încheia scriind:

„Privind în urma la anii lungi de teroare, suferinta si chin mi se pare un vis îndepartat…
Totusi, a fost o cruda realitate pe care am oferit-o cu bucurie, clipa de clipa, pentru libertatea Bisericii si pentru convertirea tarii mele!
Marire Tie Doamne, marire Tie,
pentru ce anume mi-ai dat mie,
pentru nori, furtuna si senin
pâna-n vecii vecilor, amin!”, scria episcopul Ioan Ploscaru pe 30 noiembrie 1985, la Lugoj.

În încheiere va propunem poezia-testament a PS Ploscaru, „Ultimul dor”:

„De nu voi muri

prin temniti uitat
voi frati împliniti-mi cuvântul,
când crucea voi fi
sfârsit de purtat
sa nu-mi stie nimeni mormântul.
Ma vreau în sicriu
în zdrente ca Iob
sa nu-mi dati ornate-aurite
caci eu am fost viu

în carceri ca rob
al Inimii Naprihanite…

Deci când voi fi mort
sub pietrele reci
cu umbra-amintirii uitata
asa vreau sa port pe calea de veci,
tot haina robiei vargata…
De chinuri când scap

de temnita mea
sa nu fie-un suflet ce plânge,
sa-mi puneti la cap tot lespedea grea
stropita cu lacrimi si sânge.
Sa-mi puneti la gât
ca semn auster de serv al Stapânului mare,

odorul iubit
din gratii de fier

o cruce taiata din bare.
Si orbi ochelari
din neagra curea
ce zbirii mi-i strâng pe pupile,
ca martori amari
de chinuri sa-mi stea
si-n zorii vesnicei zile.
Si nu-mi dati inel
de pret, cizelat

cu pietre-n lumini jucause,

ci greul otel
pe brate sudat-
sa-mi macine osul – catuse.
Nu vreau omofor
odajdii de fir
nici candela-aprinsa de veghe,
ci fie-mi odor

si scump patrafir
zdrentoasa si putedra zeghe.
Iar scump giuvaier,
de pret, nestemat
(ori cine-ntelege-va lesne)

e lantul de fier
cu nit, ori sudat,
si mort sa-mi atârne la glesne.

Si-mi puneti pe piept
în larg caracter
ca pururi asa sa ramâie,
pe inima drept
sapat mare-n fier
tot numarul meu de robie.
Sa-l port ca trofeu
si vesnic stigmat,
– osânda si-ocara din lume

când sufletul meu
va fi-n cer chemat
tot numar sa poarte, nu nume…
Iar fierul schimbat
în rai fericit
sa arda ca sori-n tarie,
pe Cel adorat
si Nemarginit

etern sa-L maresc prin robie”.

ACH
Sursa: http://www.e-communio.ro