„Joi, 28 iunie, în Bazilica Vaticana, Sfântul Parinte Francisc a tinut un Consistoriu Ordinar Public pentru crearea a 14 noi cardinali, pentru impunerea beretei, încredintarea inelului si acordarea Titlului sau Diaconiei.

Celebrarea a început cu salutul, rugaciunea si lectura unui text din Evanghelia dupa Marcu (10,32-45). Apoi papa a rostit omilia sa.

Sfântul Parinte a citit apoi formula de creare si a proclamat solemn numele noilor cardinali, anuntându-i Ordinul prezbiteral sau diaconal. Ritul a continuat cu marturisirea de credinta a noilor cardinali în fata poporului lui Dumnezeu si juramântul de fidelitate si de ascultare fata de papa Francisc si fata de succesorii sai.

Noii cardinali, dupa ordinea de creare, au îngenuncheat apoi în fata Sfântului Parinte care le-a impus tichia si bereta de cardinal, le-a încredintat inelul si a acordat fiecaruia o biserica din Roma ca semn de participare la grija pastorala a papei în Urbe.

Dupa încredintarea Bulei de creare de cardinal si de acordare a Titlului, Sfântul Parinte Francisc a schimbat cu fiecare neo-cardinal îmbratisarea pacii.

Prezentam în continuare textul omiliei pe care Sfântul Parinte a rostit-o în cursul consistoriului.

„Erau pe drum, urcând spre Ierusalim, iar Isus mergea înaintea[1] lor” (Mc 10,32).

Începutul acestui text paradigmatic din Marcu ne ajuta mereu sa vedem cum Domnul se îngrijeste de poporul sau cu o pedagogie imparabila. În drum spre Ierusalim, Isus nu neglijeaza sa-i preceada (primerear) pe ai sai.

Ierusalimul reprezinta ora marilor determinari si decizii. Toti stim ca, în viata, momentele importante si cruciale lasa inima sa vorbeasca si arata intentiile si tensiunile care locuiesc în ea. Aceste rascruci ale existentei ne interpeleaza si fac sa se evidentieze întrebari si dorinte nu întotdeauna transparente ale inimii umane. Este ceea ce reveleaza, cu mare simplitate si realism, textul din evanghelie pe care tocmai l-am ascultat. În fata celei de-a treia si celei mai dure anuntari a patimirii, evanghelistul nu se teme sa dezvaluie anumite secrete ale inimii discipolilor: cautarea primelor locuri, gelozii, invidii, intrigi, ajustari si acorduri; o logica ce nu numai ca uzeaza si corodeaza dinauntru raporturile dintre ei, ci în afara de asta îi închide si îi învaluie în discutii inutile si fara importanta. Însa Isus nu se opreste asupra acestui lucru, ci merge înainte, îi precede (primerea) si le spune cu putere: „Între voi sa nu fie asa! Dimpotriva, cine vrea sa devina mare între voi sa devina sclavul vostru” (Mc 10,43). Cu aceasta atitudine, Domnul încearca sa recentreze privirea si inima discipolilor sai, nepermitând ca discutiile sterile si autoreferentiale sa gaseasca spatiu în sânul comunitatii. La ce foloseste sa se câstige lumea întreaga daca sunt corodati în interior? La ce foloseste sa se câstige lumea întreaga daca se traieste cuprinsi cu totii de intrigi asfixiante care usuca si fac sterila inima si misiunea? În aceasta situatie – asa cum a observat cineva – s-ar putea întrevedea deja intrigile din palat, si în curiile ecleziastice.

„Dar între voi sa nu fie asa”: raspuns al Domnului care, înainte de toate, este o invitatie si un pariu pentru a recupera ceea ce este mai bun în discipoli si astfel sa nu se lase ruinati si închisi de logici lumesti care abat privirea de la ceea ce este important. „Între voi sa nu fie asa”: este glasul Domnului care mântuieste comunitatea de la faptul de a se privi prea mult pe ea însasi în loc sa-si îndrepte privirea, resursele, asteptarile si inima la ceea ce conteaza: misiunea.

Si astfel Isus ne învata ca mereu convertirea, transformarea inimii si reforma Bisericii este si va fi mereu în cheie misionara, pentru ca presupune ca sa se înceteze de a vedea si a îngriji propriile interese pentru a privi si a îngriji interesele Tatalui. Convertirea de la pacatele noastre, de la egoismele noastre nu este si nu va fi niciodata scop în sine, ci tinde îndeosebi la cresterea în fidelitate si disponibilitate pentru a îmbratisa misiunea. Si asta în asa fel încât, în ora adevarului, în special în momentele dificile ale fratilor nostri, sa fim bine dispusi si disponibili sa însotim si sa primim pe toti si pe fiecare, si sa nu ne transformam în respingatori optimi, ori prin vederi strâmte[2], ori, si mai rau, pentru ca discutam sau gândim între noi cine va fi cel mai important. Când uitam de misiune, când pierdem din vedere fata concreta a fratilor, viata noastra se închide în cautarea propriilor interese si a propriilor sigurante. Si astfel încep sa creasca resentimentul, tristetea si dezgustul. Putin câte putin dispare spatiul pentru altii, pentru comunitatea ecleziala, pentru saraci, pentru a asculta glasul Domnului. Asa se pierde bucuria si inima ajunge sa se usuce (cf. Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 2).

„Dar între voi sa nu fie asa! – ne spune Domnul – […] cine vrea sa fie primul între voi sa fie servitorul tuturor” (Mc 10,43.44). Este fericirea si magnificat-ul pe care suntem chemati sa-l intonam în fiecare zi. Este invitatia pe care ne-o adreseaza Domnul pentru ca sa nu uitam ca autoritatea în Biserica creste cu aceasta capacitate de a promova demnitatea celuilalt, de a-l unge pe celalalt, pentru a vindeca ranile sale si speranta sa de atâtea ori ofensata. Înseamna a ne aminti ca suntem aici pentru ca suntem trimisi sa „duc saracilor vestea cea buna; m-a trimis sa proclam celor închisi eliberarea si celor orbi recapatarea vederii, sa redau libertatea celor asupriti; sa vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19).

Iubiti frati cardinali si neo-cardinali! În timp ce suntem pe drumul spre Ierusalim, Domnul merge înaintea noastra pentru a ne aminti înca o data ca unica autoritate credibila este aceea care se naste din faptul de a ne pune la picioarele celorlalti pentru a-l sluji pe Cristos. Este aceea care vine din faptul de a nu uita ca lui Isus, înainte de a-si înclina capul pe cruce, nu i-a fost frica sa se încline în fata discipolilor si sa le spele picioarele. Aceasta este cea mai mare distinctie pe care o putem obtine, cea mai mare promovare care ne poate fi conferita: a-l sluji pe Cristos în poporul credincios al lui Dumnezeu, în cel înfometat, în cel uitat, în cel închis, în cel bolnav, în cel dependent de droguri, în cel abandonat, în persoane concrete cu istoriile si sperantele lor, cu asteptarile si dezamagirile lor, cu suferintele si ranile lor. Numai asa autoritatea pastorului va avea gustul evangheliei si nu va fi „ca o arama sunatoare sau chimval zanganitor” (1Cor 13,1). Nimeni dintre noi nu trebuie sa se simta „superior” cuiva. Nimeni dintre noi nu trebuie sa-i priveasca pe ceilalti de sus în jos. Putem privi asa o persoana numai atunci când o ajutam sa se ridice.

As vrea sa amintesc cu voi o parte din testamentul spiritual al sfântului Ioan al XXIII-lea, care înaintând pe drum a putut sa spuna: „Nascut sarac, dar din oameni onorati si umili, sunt deosebit de bucuros sa mor sarac, dupa ce am împartit dupa diferitele exigente si circumstante ale vietii mele simple si modeste, în slujba saracilor si a Sfintei Biserici care m-a hranit, ceea ce mi-a venit în mâini – în masura destul de limitata de altfel – în timpul anilor mei de preotie si de episcopat. Aparente de înstarire au învaluit, adesea, spini ascunsi de saracie chinuitoare si m-au împiedicat sa dau mereu cu generozitatea pe care as fi voit-o. Îi multumesc lui Dumnezeu pentru acest har al saraciei pentru care am facut vot în tineretea mea, saracie în duh, ca preot al Preasfintei Inimi, si saracie reala; si care m-a sprijinit sa nu cer niciodata nimic, nici locuri, nici bani, nici favoruri, niciodata, nici pentru mine, nici pentru rudele sau prietenii mei” (29 iunie 1954).

Franciscus

[1] Verbul proago este acelasi cu care Isus înviat îi anunta pe discipoli ca „va merge înaintea lor” în Galileea (cf. Mc 16,7).

[2] Cf. Jorge Mario Bergoglio, Ejercicios Espirituales a los Obispos españoles, 2006.

Traducere de pr. Mihai Patrascu