Episcop Iuliu Hirtea,

„

13 aprilie 1914 – 28 iunie 1978

40 de ani de stingerea din viata

„Si-acum sub tâmpla mea fierbinte,

O lume veche nu reînvie,

Nu câte-au fost îmi vin în minte,

Ci câte-ar fi putut sa fie …”.

Octavian Goga

Imaginea Episcopului Iuliu Hirtea este întiparita în sufletele noastre, ale celor care l-am cunoscut … Timpul nu a avut dreptul sa o stearga, si nici puterea …
Ceea ce a fost Episcopul Iuliu Hirtea o spune singur: „Fac parte din istoria crestina / Din epoca de adevar si har / Ce-a îmbracat pamântul cu lumina / Si l-a-nfratit sub sceptru de pescar”.
La 45 de ani de la absolvirea Liceului „Samuil Vulcan” din Beius, la întâlnirea solemna cu colegii de clasa, când i-a venit rândul sa-si prezinte viata, a citat doar versurile lui Goga: „Nu câte-au fost îmi vin în minte, / Ci câte-ar fi putut sa fie …”.
Pentru Preasfintia Sa, aceste versuri îi conturau viata nu însa printr-un singur destin. Cel real l-a trait si l-a împlinit într-un secol în care crestinii au fost închisi, torturati si ucisi în diferite tari ale lumii, secolul al XX-lea, dar mai mult, în România a fost martirizata o întreaga Biserica, Biserica Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, Biserica Sa … Si a fost posibila aceasta tragedie datorita comunismului si mentalitatilor orientale locale, majoritatea fiind incapabila „sa asimileze modelele culturale ale Occidentului modern” – majoritate fixata într-o incapacitate de a întelege alteritatea. Pentru persecutia Bisericii Greco-Catolice, regimul comunist si Biserica Ortodoxa au gasit sintagma falsa: „unificare religioasa” !!!
Celalalt destin – cel firesc – ar fi fost realizabil într-o lume normala … Din putinul cât îl stim, avem câteva aspecte care ne ajuta sa ne imaginam ceva din „câte- ar fi putut sa fie”.
Scoaterea Bisericii Unite în afara legii, detentia Episcopilor din 1948 si a celor care i-au urmat în clandestinitate însemna o permanenta amenintare a vietii pentru Episcopi, dar si pentru preotii care desfasurau apostolatul clandestin, facea primejdioasa orice actiune. Si totusi, reorganizata pentru un timp al persecutiei, Biserica Greco-Catolica a continuat sa existe si Episcopul Iuliu Hirtea a fost unul dintre pilonii ei puternici.
Desigur, în acest timp de prigoana s-a restrâns activitatea atât de bogata si complexa a Bisericii si s-a pierdut incalculabil de mult din „câte-ar fi putut sa fie”. Era exclusa orice realizare în spatiul culturii crestine, unde unii dintre Episcopi s-au afirmat prin scris, apostolat menit „sa ridice faptura de huma din lumea cea de jos, la demnitatea iluminarii spirituale prin credinta”: Ioan Balan, Ioan Suciu, Alexandru Todea, Tit Liviu Chinezu, Ioan Ploscaru si Episcopul Diecezei noastre, Iuliu Hirtea, înzestrat de Dumnezeu cu atâtea daruri rare.
Episcopul Iuliu Hirtea s-a nascut în comuna Vintere-Holod din judetul Bihor, la 13 aprilie 1914. Provenea dintr-o familie modesta, tatal, Teodor, a fost muncitor la statia CFR din Holod, mama, Vilma, era casnica. Clasele primare le-a urmat în comuna natala, studiile secundare la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu cu preoti-profesori de exceptie. La „Internatul Pavelian” s-a bucurat de educatia aleasa a calugarilor asumptionisti.
Din 1931 este student al „Academiei Teologice Greco-Catolice” din Oradea, la final celor patru ani, a fost trimis pentru continuarea studiilor la „Colegiul De Propaganda Fide” din Roma, cu scopul de a se specializa în teologia biblica. În 1940 a sustinut teza de doctorat cu titlul „Doctrina scripturistica et textus biblicus S.Eucherii Lungdunensis”, pentru care obtine calificativul „Summa cum laude”. Cu permisiunea Înalt Preasfintiei Sale Valeriu Traian Frentiu a urmat si cursuri de specializare în Sfânta Scriptura la „Institutul Biblic” din Roma – intentiona sa realizeze pentru Biserica sa si neamul sau o editie critica a Sfintei Scripturi.
La 9 mai 1937, în Capela Colegiului „Pio Romeno” a fost sfintit preot de catre Înalt Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu. Nimanui nu i-ar fi trecut atunci prin gând ca cei doi vor fi uniti pentru totdeauna prin martiriu – Episcopul Frentiu avea sa moara în închisoarea din Sighet, iar Episcopul Iuliu Hirtea, urmasul ales de Preasfintia Sa, avea sa-si traiasca calvarul aproape prin toate închisorile din România.
În noua situatie creata prin Dictatul de la Viena (1940), s-a înapoiat în tara; imediat a fost numit secretar episcopal pe lânga Înalt Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu, care îsi avea acum resedinta la Beius. Oradea cedata îl avea Episcop pe Preasfintia Sa Ioan Suciu.
Resedinta de vara a Episcopiei de Oradea era la Beius, prezenta Episcopilor era obisnuita localnicilor, în noile împrejurari Episcopia însasi era stabilita în oras, erau liceele de elita: Liceul „Samuil Vulcan” si „Liceul Român Unit de Fete”, profesoarele si preotii-profesori, posesori ai unei serioase culturi, era o înalta intelectualitate, Congregatia Asumptionista, o tipografie, toate acestea au facut ca Beiusul sa fie, dupa Blaj, un important centru de spiritualitate catolica si cultura. Nu a fost greu ca tânarul preot Iuliu Hirtea sa fie remarcat pentru predicile sale, pentru cultura cuprinzatoare, scrisul sau, pentru Exercitiile spirituale, pentru sufletul sau deschis si blând, pentru finetea si distinctia personala.
Pasiunea pentru lectura si studiu era cunoscuta; în biblioteca sa, la fel ca în a lui Timotei Cipariu, lumina ramânea aprinsa pâna târziu, pâna dupa miezul noptii. Inteligenta sclipitoare, memoria neobisnuita, cunoasterea atâtor limbi vechi si moderne: latina, greaca, ebraica, franceza, italiana, germana, engleza si maghiara, lasa sa se întrevada preotul erudit si de înalta spiritualitate.
Preasfintia Sa Ioan Suciu, „un inegalabil orator si mânuitor al condeiului”, spunea: „În scrisul parintelui Iuliu Hirtea – ca si în vorba sa – fiecare cuvânt este analizat si cântarit cu multa grija, si numai dupa ce fiecare fraza este bine slefuita, ramâne definitiva. Totul verificat. Nimic nesigur”. Toate acestea au determinat pe Înalt Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu sa-l desemneze drept urmas al sau.
Dupa revenirea Ardealului de Nord Patriei, Parintele Hirtea este numit profesor si spiritual la „Academia Teologica Greco-Catolica” din Oradea. Sunt anii în care se afirma ca orator, apropiat prin cultura si prospetime de suflet de ceea ce a fost Episcopul Ioan Suciu, diferit totusi prin particularitatile psihologice si registru de mijloace. Parintele Iuliu Hirtea conferentiaza la adunarile ASTRU-lui de la Timisoara si la Exercitiile spirituale de la Beius, cuvântul sau pune în atentie pericolul comunismului si, la fel ca Preasfintia Sa Ioan Suciu, pregareste pe tineri si pe credinciosi pentru trairea credintei catolice în persecutie.
În 1947 este arestat, dupa cinsprezece luni va fi eliberat, timp scurt de libertate în care, la Nuntiatura din Bucuresti, a fost consacrat Episcop auxiliar de Oradea, titular de Nebi, de catre Nuntiul Apostolic Gerald Patrick O’Hara, la 28 iulie 1949. Imediat a alcatuit conducerea Diecezei în situatia arestarii sale, ternarul din preotii Vasile Andercau, Vasile Hossu si Augustin Egreanu -, a organizat Dieceza în conditiile persecutiei, a intrat în legatura cu Vaticanul, cu Papa, cu Episcopii clandestini, a asigurat pastoratia si sustinerea preotilor fideli si a familiilor acestora.
La 8 decembrie 1952 a fost din nou arestat si condamnat la 12 ani de închisoare. La proces a facut o curajoasa si frumoasa marturisire de credinta declarând ca „Episcopii si preotii greco-catolici sunt condamnati pentru ca au refuzat sa faca compromisuri, continuând sa-si faca datoria de Episcop si preot si în aceste timpuri în care Biserica a fost scoasa în afara legii”.
În închisorile multe prin care si-a purtat suferinta: Oradea, Târgu Ocna, Jilava, Pitesti, Dej si Gherla a lasat imaginea luminoasa de preot si Episcop, aduna în jurul sau pe detinutii din celula pentru rugaciune, duminicile si sarbatorile erau binecuvântate si sfintite în rugaciune, readucea în suflete sperantele risipite. Multi dintre detinuti, datorita apropierii de Preasfintia Sa, „au devenit credinciosi practicanti, iar unii i-au declarat ca doresc sa apartina în viitor Bisericii Române Unite”.
În urma Decretului de gratiere din 1964, a fost eliberat, a revenit la Oradea, unde, ignorând primejdia – era continuu urmarit -, si-a reluat apostolatul, sustinut de Canonicul Coriolan Tamâian, si lupta pentru libertatea Bisericii Greco-Catolice. Împreuna cu ceilalti Episcopi clandestini, Alexandru Todea, Ioan Ploscaru si Ioan Dragomir, a adresat, cu neînfricat curaj si consecventa, „memorii” conducerii statului si Partidului, denuntând nedreptatea suprimarii Bisericii Unite, solicitând libertatea.
Anii multi de închisoare au lasat urme adânci, i-au distrus sanatatea si i-au grabit sfârsitul. La 28 iunie 1978, într-un spital din Oradea s-a stins viata pamânteasca a Episcopului nostru. Prin grija Canonicului Tamâian, a fost înmormântat în umbra Capelei „Frentiu” din Cimitirul Rulikovschi, de catre vicarul general al Diecezei Romano-Catolice de Oradea, Hossu Laszlo si canonicii romano-catolici. L-au însotit cu prezenta si rugaciunea Înalt Preasfintia Sa Alexandru Todea, Preasfintia Sa Ioan Dragomir si nenumarati credinciosi din tot Ardealul.
Nu s-a auzit plânsul clopotelor Catedralei „Sfântul Nicolae”, atunci înstrainata, si nici nu s-a primit aprobarea înmomântarii în cripta de sub Altar … Dupa revenirea Catedralei, osemintele Preasfintiei Sale si ale Canonicului Coriolan Tamâian au fost depuse la locul cuvenit.
Aceasta a fost viata Episcopului Iuliu Hirtea: marturisire de credinta si martiriu …
Si „ … câte-ar fi putut sa fie … !!!” – Imaginii îi da început Preasfintia Sa însusi în versurile: „Ma vad, MAICUTA MEA, întors acasa […], / Te-aud chemând si-n jurul Tau se-aduna, / Pornindu-se din munti si de pe vai […], / Sarmana Turma mea, MAICUTA BUNA. / Multimi fara de numar se desfata / La masa lui CHRISTOS si-a MAMEI LUI, / Si fericit pe lume nimeni nu-i / Precum sînt eu, MAICUTA PREACURATA!” (Întoarcere).
Iuliu Hirtea, Episcop al Diecezei Greco-Catolice de Oradea, continuator al Înalt Preasfintiei Sale Valeriu Traian Frentiu si al înaintasilor în vestirea Evangheliei, organizator si îndrumator … Cu o distinctie particulara a figurii si a tinutei, cu o discretie a durerii, îl vedeam pe strada alaturi de Parintele Coriolan Tamâian; o încrucisare de drumuri, o privire, erau de-ajuns sa simtim bucuria, aveam certitudinea ca Biserica noastra traieste. Si totusi, l-am surprins si altfel: murise Canonicul Vasile Barbul si, dupa înmormântare, familia invitase acasa pe apropiati; eram numai greco-catolici si îl aveam între noi pe Preasfintia Sa. Se simtea atât de bine între noi, avea pentru fiecare un cuvânt bun, zâmbea, era fericit … Privindu-l, mi-a trecut fulgerator prin gând cât de mult si-ar fi iubit credinciosii … La suprimarea Bisericii noastre, arderea bibliotecilor, la staruinta de a sterge din constiinte si tara Biserica Greco-Catolica, s-a adaugat si ruperea legaturilor umane prin care s-au transmis în Biserica noastra valorile si s-au urmat exemplele. Absenta acestor legaturi directe a lasat urme greu de înlaturat.
Preasfintia Sa ar fi sustinut cu putere scolile noastre confesionale, care ar fi ramas pe mai departe printre cele mai bune scoli din tara, cum au fost pâna în 1948. Ar fi fost un „mecena” a acetor locuri … Ar fi terminat editia critica a Sfintei Scripturi si ar fi daruit-o Bisericii sale si tarii … Si ar fi scris opere care ar fi îmbogatit Biserica si cultura. Si … s-ar fi aplecat asupra sufletelor, ar fi însotit pe fiecare credincios pe drumul desavârsirii crestine si s-ar fi straduit sa faca pe om mai bun.
Pentru a întregi imaginea a „ … câte-ar fi putut sa fie”, avem volumul Preasfintiei Sale, „Rorate Caeli”, salvat ca printr-un miracol, si „Testamentul” scris înainte de a se sfârsi, atunci când „pe mine nu ma mai pot închide în celula cu gratii …”. „Testamentul” ne vorbeste acum si va vorbi peste timpuri: „Las ca testament, haitei de lupi atei, iertarea, iar voua iubitilor mei, binecuvântarea si sa-mi urmati sfaturile. Sa nu uitati niciodata, sa fiti buni crestini, sa va iubiti tara si neamul ca pe voi însiva, sa va educati copiii în dragoste si iubire, sa nu uitati ca faceti parte din Biserica Greco-Catolica, întemeiata pe Petru pe temelia Romei. Bunul Dumnezeu care ma cere la sânul Lui, sa va binecuvânteze si sa va fereasca de calvarul vietii mele. Pace va las voua!” (Episcop Iuliu Hirtea, „Rorate Caeli”, Editura Universitatii din Oradea, 2014, p.156).
În ultimile zile traite în spital, gândul îi era tot spre noi, credinciosii si urmasii sai, credea în noi: „Nu da, Doamne, ca atâtea carti sfinte sa fie arse în cremator, ca nici urma sa ramâna, din tot ce am fost pastor …”. „Pleca” spre Cer cu siguranta ca faptele îi „sunt bine puse la punct si tainic ascunse în sufletul urmasilor mei, a credinciosilor greco-catolici si al neamului meu”.
La patruzeci de ani de la „plecare”, îl rugam pe Preasfintia Sa ca de acolo, „de la fereastra lui din Cer”, sa ne priveasca … În rugaciune, îi cerem lui Dumnezeu sa-l tina în Iubirea Sa, sa-i daruiasca acolo bucuria Pastorului, bucurie care aici nu i-a fost permis sa o traiasca …
Noi ne cerem iertare pentru greseli si uitare … Îmi cer mai întâi eu, care l-am avut pe Parintele Iuliu Hirtea confesor, la Beius, în cursul inferior al liceului … Sunt constienta de Binele ce s-a straduit sa mi-l cladeasca în suflet, mai simt pe cap atingerea patrafirului sau si îi mai aud cuvântul care îmi lumina calea … Pentru tot ce nu am fost si nu sunt, îi cer iertare …