„Ori de câte ori gândul nostru îl regaseste pe Preasfintia Sa Vasile Hossu, încercam aceeasi uimire: în cei sapte ani de episcopat, în conditii potrivnice Bisericii noastre Greco-Catolice – Revolutia din 1989 i-a dat libertate, nu si bunurile confiscate – Preasfintia Sa a fost un mare Episcop, desi, prin temperament, contrazicea ideea obisnuita de „luptator”, fiind de o blândete si bunatate rar întâlnite. Trebuia sa fii în apropierea Preasfintiei Sale ca sa-ti dai seama câta bunatate emana prezenta sa.
Ne vine, poate, greu sa intelegem ca aceasta „aparenta slabiciune” a fost singura cale a realizarii lucrurilor bune si mari ale Preasfintiei Sale, dar asa a fost, Preasfintia Sa nici nu stia alta cale decât urmarea lui Cristos …
Privindu-i anii de pastorire, îl putem numi un REÎNTEMEIETOR.
Imediat ce a fost numit Episcop, a creat pliante despre Biserica noastra, pe care le-a raspândit în Italia. Încerc sa reconstitui mesajul, reusesc doar aproximativ: „SUNTEM ACUM IESITI DIN CATACOMBE, SUNTEM SARACI SI SINGURI” …
Saracia amintita de Preasfintia Sa atragea atentia la nevoia de dreptate – Sfintele noastre Liturghii se celebrau sub cerul lui Dumnezeu, în arsita sau ger, nefiindu-ne înapoiate bunurile confiscate în 1948 si împartite între stat si Biserica Ortodoxa, inclusiv bisericile. Poate se referea si la sufletul uman „despuiat si infirm”, incapabil, dupa anii de ateism, sa fie cu adevarat crestin.
Credem ca mesajul a avut ecoul asteptat de Preasfintia Sa, ceea ce stim noi este ca surorile italiene din Ordinul „Misionarele Patimii lui Isus” au venit la Oradea în urma acestui pliant.
Putinele cuvinte ale pliantului cuprindeau realitate traita atunci de noi …
De la aceasta realitate: „SUNTEM ACUM IESITI DIN CATACOMBE, SUNTEM SARACI SI SINGURI”, si-a început episcopatul Preasfintia Sa. Simtim ca aceasta nemeritata si nedreapta „singuratate” în care a fost pusa Biserica noastra a fost una din cele mai dureroase parti ale tragediei declansata în 1948 …
Au raspuns chemarii laici francezi, care au venit din tara lor, au venit de departe, ca sa nu mai fim „singuri…”. Timp de aproape zece ani au predat limba franceza, gratuit, la „Seminarul” reînfiintat si la „Liceul Greco-Catolic” care a fost deschis.
În predicile de atunci Preasfintia Sa compara timpul nostru cu o furtuna distrugatoare care împrastie oile Pastorului, pustiieste viata, dar odata trecuta furtuna, toate revin la firescul lor. Nu-l speria „pustiul”din jur, se daruia cu totul rezidirii credintei si a Bisericii si în sapte ani, a reorganizat Episcopia si Eparhia, a reînfiintat parohii, a ridicat Manastirea Franciscana „Adormirea Maicii Domnului”, a readus Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali si Congregatia Oblatelor Asumptioniste, a adus si alte Ordine si Congregatii, cum sunt „Congregatia Fiilor Divinei Providente – Don Orione, Congregatia Maicii Domnului, Congregatia „Fratii Scolilor Crestine” si altele, a reînfiintat Reuniunea Mariana si a facut pasi mari pentru renasterea vietii spirituale. Cu binecuvântarea Preasfintiei Sale au aparut revistele „Vestitorul”, oficiosul Episcopiei, si „Calea desavârsirii”, pentru elevi si tineri.
Tot în acel timp a redobândit complexul de cladiri ale „Academiei Teologice” si a putut reînfiinta Seminarul, a obtinut si cladirea fostei „Scoli Normale Greco-Catolice” pentru noul liceu pe care l-a deschis.
Priviti Episcopii din Biserica Catolica, se observa o particularitate, indiferent de timpul lor istoric, „alcatuiesc un singur gând, o singura vointa. Ceea ce unul începe, ceilalti împlinesc, continua”, particularitate afirmata si de Scoala Ardeleana.
În sirul neîntrerupt al Episcopilor nostri greco-catoilici, un timp este al Preasfintiei Sale Vasile Hossu. Preasfintia Sa stia ca nu va reusi sa realizeze întregul plan de rezidire a tot ce a fost distrus – îi erau în gând anii si fragilitatea inimii -, dar ne linistea amintindu-ne ca va avea un continuator care va duce la împlinire ceea ce trebuia împlinit.
S-a nascut la 17 mai 1919, la Carei, într-o familie cu multa credinta. A urmat Liceul „Emanuil Gojdu” si „Academia Teologica” din Oradea. La 4 februarie 1945 a fost hirotonit preot, prin punerea mâinilor P.S.S. Ioan Suciu. Momentul sfânt a avut loc în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea.
Episcopia l-a numit, pentru început, preot-profesor de religie la Simleu Silvaniei, apoi la Oradea. Suprimarea Bisericii Greco-Catolice i-a schimbat însa viata: a fost dat afara din învatamânt si a devenit ceea ce a trebuit sa fie în acel timp: preot greco-catolic în clandestinitate.
În 1952 a fost arestat si condamnat la 10 ani de închisoare pentru apostolatul desfasurat în Biserica interzisa, dar, dupa doi ani, a fost eliberat. A urmat Facultatea de Litere, în 1956 si-a luat licenta si a reintrat în învatamânt ca profesor de limba româna, dar numai în mediul rural – pâna la pensionare, la Scoala Generala din Tranis, pe Valea Draganului.
Elevii si parintii l-au îndragit, unora le-a fost parinte spiritual. Odata pensionat, a revenit la Oradea, unde Canonicul Coriolan Tamâian, Ordinarius diecezan, dupa sfârsitul Episcopului Iuliu Hirtea, în 1978, îi cere Parintelui sa preia conducerea clandestina a Diecezei Unite de Oradea.
Nu-l cunosteam, dar, ori de câte ori îl întâlneam pe strada alaturi de Canonicul Tamâian, ne atragea atentia deosebita sa distinctie.
L-am cunoscut ceva mai târziu, în 1988, când nepotelele noastre gemene au început pregatirea pentru Prima Împartasanie. Cateheza se facea la Biserica „Sfânta Maria”, biserica capucinilor data noua, greco-catolicilor, de Episcopia Romano-Catolica. Sfintele Liturghii se faceau în limba romana, în ritul latin, iar preotul care pregatea grupul de copii era chiar viitorul nostru Episcop Vasile Hossu.
La 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea îl numeste Episcop, iar la 27 mai 1990 a avut loc consacrarea solemna împreuna cu PSS. Lucian Muresan, celebrata de Înalt Preasfintia Sa Alexandru Todea, de Episcopul Guido del Mestri, reprezentantul Sfântului Scaun, si de PSS. Ioan Ploscaru. Solemnitatea a fost sub cupola cerului, într-un parc din Baia Mare, Biserica Ortodoxa refuzând sa înapoieze Catedrala greco-catolica.
Dorul de Sfânta noastra Liturghie, de preotii nostri si în vesminte sarbatoresti era foarte puternic, nu l-a putut potoli cele câteva luni de libertate a Bisericii, de aceea nu am simtit oboseala. Orele multe de la plecarea din Oradea si-au last urmele doar pe buchetele de flori din mâinile nepotelelor. Dar Preasfintia Sa le-a primit cu bucurie, plin de grija parinteasca pentru fetite, pentru oboseala lor.
Timpul care a urmat ne-a adus familia în apropierea Preasfintiei Sale: rugaciunea în capela deschisa în cladirea Liceului Pedagogic „Iosif Vulcan”, cladire ridicata de Episcopia Greco-Catolica de Oradea, reînfiintarea Reuniunii Mariane si deschiderea „Liceului Greco-Catolic”, unde am fost profesoara de limba româna.
Preasfintiei Sale îi placea sa fie cu persoane de aceeasi credinta, încrederea îl facea sa-si deschida sufletul si sa povesteasca întâmplari din viata. Asa am aflat cât de mult îi datora mamei sale, fiinta care i-a sadit în suflet credinta. Era profund legat sufleteste de PSS. Ioan Suciu, model de preot, model de sfintenie. A dorit sa realizeze un film despre Episcopul Martir si mi-a încredintat mie aceasta datorie, a insistat, m-a facut sa-i promit … Nu mi-am tinut cuvântul, la putin timp dupa promisiunea facuta, Preasfintia Sa s-a sfârsit. Stiam ca punea pret deosebit pe mijloacele moderne de apostolat si as fi dorit sa-i împlinesc dorinta …
Tot de la Preasfintia Sa am aflat despre momentele de pimejdie prin care a trecut, cum a fost alunecarea de pamânt peste casa sa de la Tranis si miracolul salvarii, despre suferintele din închisoare.
Era însufletit de a repune Biserica Greco-Catolica în drepturile ei si de a face bine. Si toate acestea prin actiuni chibzuite, bine gândite, cu spirit de continuitate.
Multe le-ar fi dorit altfel, dar lua în considerare timpul si cauta cea mai potrivita modalitate. La reînfiintarea Reuniunii Mariane, cautându-i un nume, a stat un timp pe gânduri, cu stiloul în mâna, ar fi dorit sa o numeasca „Imaculata Concepere”, potrivit traditiei din Eparhie, dar s-a hotarât pentru „Neprihanita Zamislire”, fiindu-i teama ca prima denumire nu va fi înteleasa astazi.
Episcopului Vasile Hossu i-a fost dat sa se formeze în preajma Sfintilor nostri Martiri Valeriu Traian Frentiu si Ioan Suciu, i-a iubit, i-a pretuit, i-a ales „Patroni spirituali ai Reuniunii noastre Mariane”, sufleteste însa era foarte legat de Episcopul Ioan Suciu.
Cunoscându-i pe toti, îmi dadeam cu usurinta seama ce a deprins de la fiecare. De la PSS. Valeriu Traian Frentiu, constient sau nu, avea profunzimea celebrarii Sfintei Liturghii; de la PSS. Ioan Suciu, grija pentru lucru bine facut.
Preasfintia Sa ne povestea ca Episcopul Ioan Suciu refuza sa accepte în almanahurile pe care le edita imagini care nu erau perfecte, le înapoia Tipografiei de trei sau chiar de patru ori si nu-si dadea semnatura decât atunci când calitatea nu putea fi pusa în discutie. La reînfiintarea „Reuniunii Mariane”, Episcopul Hossu ne-a cerut sa lucram evidentele cu sabloane, scrisul nostru nefiind estetic si trebuia sa fim atenti cu ce lasam în urma noastra.
Modestia celor ce l-au format s-a asezat peste modestia fireasca a Episcopului nostru, de aceea mult din ceea ce a fost a ramas necunoscut. Preasfintia Sa stapânea o larga cultura, trebuia însa observata, nu facea caz de ceea ce stia, dar, când l-am vazut corectând texte ce urmau sa apara în „Vestitorul”, am ramas surprinsa de câta stilistica stia. Dotat cu inteligenta, intervenea cu replici spontane, cu umor care crea buna dispozitie si seninatate.
Sensibilitatea sufleteasca i-a fost adesea ranita de timpuri si de oameni … Când inima a obosit, Dumnezeu a avut grija sa-i aduca continuatorul asteptat, pe PSS. Virgil Bercea, care i-a fost sprijin si, cu forta tineretii si spiritualitatea Înalt Preasfintiei Sale Alexandru Todea, a facut ca drumul împlinirilor în Eparhia noastra sa nu cunoasca întreruperi, sa nu aiba popasuri.
La 21 de ani de când Preasfintia SaVasile Hossu a plecat în „calatoria cea lunga”, amintirea îl readuce între noi, cu întegul lui suflet, cu credinta si bunatatea sa … Cu timpul de atunci, când abia „eram iesiti din catacombe, eram saraci si singuri” … Si Dumnezeu l-a ales sa-i fie Episcop …
Ne plecam genunchii ca sa-i aducem Preasfintiei Sale Vasile Hossu omagiul nostru picurat cu lacrimi si învaluit în rugaciune: „Cu sfintii odihneste, Cristoase, sufletul servului tau … !”