„Prohodul Domnului este slujba de îngropare a Mântuitorului. Imnul principal al Utreniei de la Ierusalim este alcatuit de Sfântul Ioan Damaschinul. Este o compozitie poetica plina de paradoxuri: este aratata maretia Domnului care, fiind Viata, se aseaza în mormânt; Isus "îsi întinde palmele ca sa împreuneze cele departate de demult", "prin moarte preface omorârea, prin îngropare, stricaciunea" si "omorât ai fost, dar nu te-ai despartit de trupul pe care l-ai luat", astazi "doarme Viata", "mormântul îl cuprinde pe cel ce cuprinde pamântul cu palma". Toata faptura si natura este înmarmurita de aceasta taina a lui Dumnezeu care intra în tarâna si coboara la Iad pentru a-i mântui pe cei tinuti de legaturile mortii. Tot în slujbele care celebreaza aceste mistere observam si impresionantele dialoguri pe care Biserica le închipuie între Isus si Maria.

Dar înaintea imnului îngroparii Domnului, în rânduiala liturgica gasim canonul alcatuit de Simeon Logofatul, monah din secolul X. Canonul este cuprins în Dupacinarul Vinerii Mari. Acest canon mai este numit si al rastignirii si al plângerii Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. În el, Maria se tânguie si cu lacrimi fierbinti deplânge suferinta Mântuitorului. Este coplesita de aceasta uriasa suferinta si cauta cuvânt de alinare de la Fiul ei. "Te vad acum, iubitul si doritul meu fiu, rastignit pe cruce,sima ranesc amar la inima, zicea Curata. Dar da cuvânt roabei tale, bunule." Vazându-si fiul mort, Maria spune: "Acum m-am lipsit de asteptarea mea, de bucuria si de veselia fiului si Domnului meu. Vai mie, ca sunt zdrobita de durere." Ea este singura în aceasta suferinta pe care doar ea o întelege în adânca sa dimensiune: "Vazând pe fiul meu, l-as lua de pe lemn, dar nimeni nu mi-l da. (…) Dumnezeul meu a apus pe cruce; ma aprind cu inima." Vedem descrisa si dorinta de unire a Mariei cu jertfa Fiului: "rau ma tânguiesc si ma ranesc cu inima; as fi vrut sa mor cu tine, ca nu pot rabda sa te vad mort si fara suflare." Isus "apune de la ochii ei", Preacurata neputând rabda "sa mai traiesc, nevazându-te pe tine, lumina mea cea dulce." Maria ramâne la mormântul Fiului asteptând învierea fiului: "înviaza si-mi potoleste durerea si necazul." Aceasta credinta a Mariei în iminenta Învierii este regasita în mai multe stihuri din imnul Prohodului.

Cântarea Prohodului va fi mai apoi un complex strigat al Fecioarei. Majoritatea stihurilor pot fi vazute ca tânguiri ale Mariei. Cetele îngeresti se cutremura de moartea si îngroparea "celui ce sade în sânurile Tatalui nemuritor". "Sus pe scaun si jos în mormânt, cunoscându-te cele mai presus de lume si cele de sub pamânt, s-au cutremurat de moartea ta". Isus coboara la Iad "ca sa umple toate de slava sa în cele de dedesubt ale pamântului". Strigatele Mariei nu sunt de disperare, ci o întristare pe care o simte din dorul dupa Dumnezeu: "Maica ta de dureri se stinge, nevazându-te."

În linistea serii, apare ecoul unui raspuns al fiului: "Voi învia ca un Dumnezeu al cerului si al pamântului si pe tine te voi slavi". Alinarea lui Isus continua în cântarea a 9-a din Canonul Deniei: "Nu te tângui pentru mine, maica, vazându-ma în groapa pe mine, fiul tau; ca ma voi scula si ma voi preamari si voi înalta întru slava pe cei ce cu credinta si cu dragoste pe tine neîncetat te maresc."

Lacrimile Mariei gliseaza spre bucuria Învierii: "te scoala, ca sa fiu marita", când Isus îi spune dincolo de mormânt: "se înfricoseaza portarii Iadului vazându-ma îmbracat cu haina sângerata a izbândirii; ca ucigând pe vrajmasi cu crucea, iarasi voi învia si te voi mari". "Ca sa înnoiesc firea oamenilor cea zdrobita, Eu cu moartea mi-am ranit trupul meu, voind; deci, jelind, nu-ti bate pieptul, maica mea."

În adâncuri, "iadul jos a suspinat" însa pe pamânt omenirea ramâne în aceeasi întunecime: "iudeii s-au sfatuit sa huleasca învierea lui Hristos".

Isus va "petrece sâmbata în mormânt, dându-ne noua odihna". Doar el, coborând la Iad, lupta ca sa biruiasca împaratia mortii, sa înnoiasca faptura, sa ne plateasca datoria.