„Astazi, 14 februarie, Biserica îi sarbatoreste pe Sfintii Ciril (calugar – 827-869) si Metodiu (episcop – 815-855), patroni ai Europei.
“Pe lânga un mare respect pentru oameni si preocuparea dezinteresata pentru adevaratul lor bine, cei doi frati sfinti au aratat resurse mari de energie, de prudenta, de zel si de caritate, indispensabile pentru a putea duce viitorilor credinciosi lumina, si pentru a le indica, în acelasi timp, binele, oferindu-le un ajutor concret pentru a-l atinge. În acest scop, ei si-au dorit sa devina în toate asemenea celor carora le duceau evanghelia; si-au dorit sa devina parte a acelor popoare si sa împartaseasca destinul lor”[1].
Numai iubirea – iubirea care îsi avea radacinile în Dumnezeu – putea sa le dea celor doi frati din Salonic, cufundati înca de mici în rafinata cultura bizantina, curajul de a-si parasi propria patrie si, înfruntând dificultati fara numar, sa se puna în slujba popoarelor slave pentru a le evangheliza fara sa le distruga cultura, careia i-au recunoscut aceeasi demnitate pe care o aveau cultura greaca sau latina. Ei sunt cunoscuti ca fiind parintii diferitelor culturi slave, inventând scrierea pentru limbajul paleoslav.
Originea lor
Numele lor de botez erau Constantin si Mihai, dar ei sunt cunoscuti ca Ciril si Metodiu, numele de calugari. S-au nascut la Tesalonic, actualul Salonic, pe atunci un târg important al Imperiului de Rasarit. Metodiu s-a nascut între anii 815-816 si Ciril, între anii 827-828. Tatal, cu numele de Leon, era ofiter, vicestrateg al regiunii, dar, în acelasi timp, un crestin convins. Mama, Maria, iubitoare de Dumnezeu, îsi conducea numeroasa familie cu întelepciunea femeilor biblice. Dintre cei sapte fii, se pare ca primul a fost Metodiu si ultimul a fost Ciril.
Parintii s-au îngrijit de educatia copiilor nu numai în aspectul religios, dar, apartinând unei clase sociale înstarite, i-au orientat spre cariera diplomatica, facându-i sa frecventeze în acest scop scoala superioara a imperiului, în capitala.
Metodiu si-a croit îndata drum si, deja de tânar, a fost numit arhonte, adica magistrat imperial al provinciei slave Struma. În realitate, însa, nu acesta era stilul de viata pe care-l visa, el având în minte un alt proiect pe care l-a tinut ascuns pâna în anul 840, când a parasit lumea si s-a retras în Bitinia, pe muntele Olimp, altadata locuinta a zeilor care se certau între ei si acum populat de calugari care se rugau.
Stirea a avut ecou la Constantinopol si a facut mare impresie, chiar daca unii se bucurau de acest lucru, având o posibilitate în plus pentru a fi promovati în functia pe care el tocmai o abandonase. Cel care a ramas pe gânduri, mai mult decât altii, a fost fratele mai mic, Ciril. Acesta, dupa moartea tatalui, nu mai avea mijloacele pentru a-si continua studiile, dar Teoctist, cancelarul împaratesei Teodora, admirându-i calitatile morale si intelectuale, l-a admis la prestigioasa scoala imperiala, în speranta ca va deveni un înalt functionar.
Tânarul mergea foarte bine cu studiile, dar ambientul de curte nu-i placea: acolo domneau intriga si vanitatea. Era o viata prea îndepartata de idealurile traite în familia sa. Având la dispozitie o bogata biblioteca, a venit în contact cu scrierile sfintilor parinti si, citind operele sfântului Grigore Nazianzenul, l-a ales ca model, începând astfel sa caute adevarata întelepciune.
Terminându-si în mod stralucit studiile, protectorul sau l-a sfatuit sa se casatoreasca si sa-si înceapa îndata cariera la curtea imperiala. De restul avea sa se ocupe el, folosindu-se de influenta sa.
Ciril, nevoind sa-l supere pe acela care l-a ajutat asa de mult, a ales o cale de mijloc: ar fi ramas în ambientul curtii, dar ca preot si bibliotecar al patriarhatului, sperând sa gaseasca în lumea ecleziastica un ambient mai conform cu evanghelia.
Totusi, el a ramas dezamagit, deoarece chiar si sub hainele sacre se ascundeau clerici care, nerealizând o adevarata convertire la evanghelie, aveau aceleasi vicii ca si laicii. Dupa vreun an, a urmat exemplul fratelui mai mare, ascunzându-se si el într-o manastire de pe malul Marii Negre. La curte însa nu s-au resemnat pentru aceasta pierdere, au pornit pe urma lui si, gasindu-l, l-au dus din nou la Constantinopol, unde a trebuit sa accepte sa predea filozofia. Pentru competenta pe care o dovedea în aceasta munca, el a fost numit filozoful.
Între timp, autoritatile imperiale, preocupate de înaintarea arabilor în Sicilia si prin alte parti, l-au ales în capul misiunii organizate pe lânga sarazinii din Samarra, actualul Bagdad. El a acceptat aceasta misiune plina de risc: “Ma duc cu bucurie, – a spus el – motivat de credinta crestina. Caci exista oare ceva mai placut în lumea aceasta decât sa traiesti si sa mori pentru Sfânta Treime?”[2]
De la Muntele Sfânt la dificila misiune
O data împlinita misiunea, despre al carei rezultat nu cunoastem însa nimic, si reîntors la Constantinopol, si-a dat demisia într-un mod irevocabil si s-a retras în manastirea unde se afla si fratele sau, Metodiu. Amândoi au trait acolo linistiti pâna în anul 860, când au fost din nou cautati de la curte, pentru a conduce o delegatie bizantina de experti într-o misiune culturala si religioasa în Rusia meridionala.
A fost o experienta importanta pentru cei doi frati. În timp ce se gaseau aproape de Cherson, în Crimeea, au gasit acolo, într-o mica bisericuta, ramasitele pamântesti despre care se spunea ca erau ale sfântului papa Clement, care fusese exilat aici si apoi martirizat. Cei doi frati au recuperat pretioasa comoara si apoi au dus-o cu ei ca semn de cinstire pentru sfântul martir si episcop al Romei.
Chemarea insistenta a slavilor
În acest timp, un alt câmp de evanghelizare foarte solicitant era pe punctul de a se deschide în Europa centrala. Rostislav, principe al Moraviei Mari, adresase acest apel plin de mâhnire împaratului Bizantului, Mihai al III-lea: “Au ajuns la noi numerosi învatatori crestini din Italia, din Grecia si din Germania, care ne instruiesc în diferite moduri. Dar noi, slavii… nu aflam pe nici unul care sa ne instruiasca pe întelesul nostru… Deci, Maiestate, trimite-ne un astfel de episcop sau învatator”[3].
În regiune se aflau deja misionari francezi si bavarezi, care se straduiau sa vorbeasca limba slava, dar celebrând Liturghia în latina. Ei nu erau pe placul principelui, deoarece, acceptând ritul latin, însemna sa intre în sfera de influenta politica germana. Era mai bine – se gândea Rostislav – sa se puna sub protectia unui împarat, mai îndepartat decât sa sufere controlul unuia mai apropiat. În realitate, mai înainte de a face acest pas spre Bizant, el ceruse misionari direct papei – asa cum o facuse Stefan al Ungariei – dar de la Roma nu-i venise nici un raspuns.
Împaratul si patriarhul de la Constantinopol au primit favorabil cererea principelui morav si l-au însarcinat pe Ciril, care vorbea slavona, sa duca la îndeplinire o asemenea misiune. Acesta s-a apucat îndata de treaba si, cu ajutorul unor persoane competente, prieteni ai sai, a pregatit treizeci si opt de caractere mari ale alfabetului, numite apoi chirilice, capabile sa reproduca diferitele sunete ale limbii slave. Apoi a început îndata sa traduca Evanghelia dupa Ioan si cartile liturgice, convins ca predicarea credintei, fara a lasa nimic scris în urma, era ca si cum “ai scrie pe apa”.
“Ia-l pe fratele tau, Metodiu, si mergi…“
Când de acum totul era pregatit, împaratul i-a zis: “Ia-l cu tine pe fratele tau, Metodiu, abate, si mergi în Moravia; eu îti voi da tot ceea ce este necesar”
Rostislav i-a primit sarbatoreste pe cei doi misionari si cu atât mai mare i-a fost bucuria când acestia au celebrat înaintea poporului liturgia în limba pe care toti o întelegeau.
Ciril, om doct si bun organizator, s-a gândit îndata sa formeze un cler local, pregatind intelectual si spiritual un frumos grup de tineri, în timp ce fratele sau, Metodiu, prefera sa predice cu zel poporului.
Faima celor doi misionari ce vorbeau slavona s-a raspândit cu repeziciune chiar si în apropiata Panonie, al carei principe, Kocel, i-a invitat pe teritoriul sau si le-a încredintat si aici formarea a circa 50 de tineri.
Daca slavii exultau, misionarii germani se temeau ca vor pierde teren si, din aversiune fata de cei doi frati, au trecut la acuze. Dupa parerea lor, nu era permisa celebrarea liturgiei în limba slavona, deoarece traditia sfânta recunostea doar trei limbi consacrate acestui scop, acelea pe care Pilat le înscrisese pe crucea lui Cristos: ebraica, greaca si latina. Pentru aceasta, misionarii germani au fost numiti trilingvisti sau pilatisti.
Prima întâlnire cu papa, la Roma
Ciril si Metodiu, când si-au dat seama ca un grup de tineri din Moravia si Panonia erau suficient de pregatiti, s-au îndreptat din nou spre Constantinopol, pentru a-i hirotoni preoti, dar, ajunsi la Venetia, au primit ordinul de a se prezenta la Roma, ca sa raspunda în fata papei pentru acuzatiile ce le-au fost aduse de misionarii latini.
Cei doi frati au ascultat si, ducând cu ei si relicvele sfântului papa Clement, s-au îndreptat spre Roma, unde papa Adrian al II-lea i-a primit cu toate onorurile, iesindu-le în întâmpinare, în procesiune. El le-a aprobat liturgia, l-a hirotonit preot pe Metodiu si, dintre tinerii care îi însoteau pe cei doi misionari, a hirotonit trei preoti si alti câtiva diaconi. Si-a exprimat dorinta ca liturgia slava sa fie celebrata solemn în prezenta sa, în “Santa Maria Maggiore”, si apoi, în zilele urmatoare, în bazilicile “Sfântul Petru”, “Sfânta Petronela”, “Sfântul Andrei” si “Sfântul Paul din afara zidurilor”.
Scaunul Apostolic din Roma recunostea opera misionara a celor doi frati si retinea ca regiunile evanghelizate de ei, sau care aveau sa fie evanghelizate, apartin patrimoniului sfântului Petru, fiind deci în jurisdictia Imperiului de Apus si de Rasarit.
În timp ce, la Roma, cei doi frati traiau zile de glorie, Ciril s-a îmbolnavit grav si, prevazându-si sfârsitul, i-a spus fratelui sau: “Iata, eu am împartasit împreuna cu tine aceeasi soarta si am purtat plugul pe aceeasi brazda; acum eu cad pe câmp, caci mi se termina ziua. Eu stiu ca tu îti iubesti mult muntele (viata monastica), dar nu abandona – din cauza muntelui – misiunea ta de învatator. Caci unde vei putea sa-ti gasesti mai usor mântuirea?”
Metodiu, episcop si legat papal
Metodiu a primit o grea lovitura, deoarece pâna în acel moment el si-a împlinit misiunea la umbra fratelui sau, mai mic în vârsta, dar cu o cultura mai vasta. În ultimele cuvinte ale lui Ciril, el a vazut expresia clara a vointei lui Dumnezeu si a acceptat sa fie consacrat episcop si numit legat papal pentru Panonia si Moravia. A plecat din nou cu ucenicii, de acum, colaboratori ai sai, si cu o scrisoare papala care confirma, pe lânga principii slavi si episcopii germani, ceea ce stabilise papa.
Din nefericire, la întoarcerea sa, a gasit o situatie politica complicata: Rostislav al Moraviei Mari fusese tradat de Svatopluk, principele Slovaciei, si încredintat de acesta autoritatii germane, care i-a luat vederea si apoi l-a închis într-o manastire. Metodiu, pierzându-l de acum înainte pe acest bun prieten si sustinator, a considerat ca nu mai este prudent sa se întoarca în Moravia; s-a oprit în Panonia, în asteptarea unor timpuri mai bune.
Mai apoi, episcopii din Passau, din Salzburg si din Freising i-au impus lui Metodiu sa renunte la drepturile sale de arhiepiscop si de legat pontifical, considerând ca neautentica scrisoarea papei. La refuzul sau energic, a fost arestat si dus la Regensburg, pentru a fi judecat. Aici s-a aparat cu demnitate, aratând scrisoarea papei si concluzionând: “Daca as fi stiut ca acest teritoriu (încredintat mie de papa) este al vostru, as pleca din proprie initiativa; dar el apartine sfântului Petru”. Tribunalul nu i-a ascultat însa apararea, l-a pus în închisoare si, mai apoi, l-a exilat în Abatia din Ellwangen, în Suabia.
Dupa doi ani de închisoare, papa Ioan al VIII-lea, dupa ce a ajuns la cunoasterea tristelor evenimente, l-a trimis în Germania, ca legat al sau, pe Paul, episcop de Ancona (Italia), care a anulat sentinta tribunalului si l-a reintegrat pe Metodiu în functiile sale, cerându-i – pentru facilitarea pacificarii cu germanii – sa foloseasca limba slavona numai în predica, nu si în liturgie. O dispozitie însa greu de împlinit, deoarece poporul n-o putea accepta.
A doua calatorie la Roma
Metodiu s-a întors mai întâi în Panonia, pentru a întari acea tânara Biserica, si apoi a trecut din nou în Moravia. Dar opozitia latinilor continua, transmitând la Roma grave acuze de erezie împotriva lui. Ioan al VIII-lea l-a chemat urgent la sine. Dupa ce l-a ascultat, a confirmat liturgia slava si înteleptul comportament al sfântului si i-a scris o scrisoare, în iunie 882, principelui Svatopluk, care se împotrivea lui Metodiu, în acesti termeni: “Din punctul de vedere al credintei si al doctrinei, nu exista nici o piedica pentru ca Liturghia sa fie cântata în limba slavona… si lecturile sacre ale Vechiului Testament si ale Noului Testament sa fie facute într-o buna traducere în aceasta limba …, deoarece acela care a instituit cele trei limbi principale: ebraica, greaca si latina, a creat, de asemenea, toate celelalte limbi pentru gloria si cunoasterea sa…“ Si pentru a-l multumi pe principe care sprijinea – numai din motive politice – liturgia latina, scrisoarea continua în mod diplomatic: “Daca tie si judecatorilor tai va place sa ascultati Liturghia în limba latina, noi poruncim ca, pentru tine, Liturghia sa fie celebrata în aceasta limba”.
Papa i-a dat lui Metodiu si un episcop sufragan, consacrându-l ca episcop de Nitra pe preotul Vihing, care facea parte din grupul sau.
Ultimii ani
Întors în scaunul sau, Metodiu a lucrat în pace pâna la moarte, organizându-si clerul si evanghelizând poporul. A voit, de asemenea, sa faca o calatorie la Constantinopol pentru a multumi Bisericii care îl trimisese aici. Atât noul împarat, Vasile al II-lea Macedonianul, cât si patriarhul Fotie, pe atunci înca în comuniune cu papa, l-au primit cu iubire si l-au umplut cu daruri.
Într-o etapa foarte delicata pentru unitatea Bisericii, Metodiu a stiut sa mentina raporturi corecte atât cu Biserica ce-l trimisese oficial între slavi, cât si cu Biserica Romei, care “prezideaza în caritate”, în ciuda suferintelor teribile provocate pe nedrept de latini.
Avea sa moara la 8 aprilie 885, la Velehrad, unde îsi stabilise resedinta si unde întemeiase o scoala.
Înainte de a muri, Metodiu îl indicase ca succesor al sau pe Gorazd, un episcop foarte pregatit si credincios discipol al sau, dar intrigile politice au dominat situatia. Papa Stefan al V-lea s-a gândit sa puna capat tuturor controverselor si, primind cererea de la Svatopluk, nu l-a recunoscut pe Gorazd ca succesor al lui Metodiu si a impus ritul latin. Discipolii lui Metodiu au emigrat atunci în Bulgaria si în Croatia, continuându-si misiunea pe aceste teritorii. Numai dupa moartea lui Svatopluk, succesorul sau, regele Mojmir, a cerut si a obtinut de la papa sa fie reintrodus ritul slav.
Cei doi frati au fost imediat venerati ca sfinti de popor. În 1880, Leon al XII-lea a extins cultul lor si la Biserica latina si, în 1980, Ioan Paul al II-lea i-a declarat co-patroni ai Europei, împreuna cu sfântul Benedict, pentru influenta pe care acestia au avut-o în cultura crestina din partea slava a Europei. Dar importanta lor e datorata si unui alt fapt relevant pentru zilele noastre: “Ciril si Metodiu, în personalitatea si în opera lor, sunt figuri care trezesc din nou în rândul crestinilor o mare “nostalgie pentru unitate si pentru unitatea celor doua Biserici surori ale Orientului si Occidentului”[4].


[1] Ioan Paul al II-lea, Slavorum apostoli, nr. 9.
[2] Cf. G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/II, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 170.
[3] Vita Methodii, V, 2.
[4] Ioan Paul al II-lea, Slavorum apostoli, nr. 27.

Sursa:www.calendarcatolic.ro