„Propunerea recenta a Editurii Nemira poate parea usor surprinzatoare, în conditiile în care, în 2011, la Editura Galaxia Gutenberg a aparut o alta carte care o are în prim plan tot pe Virginia Zeani – …Canta che ti passa, si tot rezultatul unui dialog, dar cu Sever Voinescu. Ca cititoare avizata de memorialistica pot sa va spun ca, desi personajul principal este acelasi, subiectul este acelasi – viata si, mai ales, cariera artistica de exceptie a autoarei, cele doua carti se citesc pe nerasuflate, dat fiind talentul de excelent narator al Virginiei Zeani. Pe de alta parte, daca în 2011 îmi cerea cineva informatii despre aceasta mare soprana a lumii postbelice, m-as fi aflat într-o mare încurcatura: as fi putut vorbi despre Ileana Cotrubas, Viorica Cortez sau despre mai tinerele Leontina Vaduva sau Angela Gheorghiu, dar despre Virginia Zeani nu. Si cum astfel de întrebari reprezinta pentru mine o provocare, am citit pe nerasuflate Canta che ti passa, ocazie cu care mi-am reactualizat si repertoriul auditiilor de opera.
Volumul din Colectia Yorick Actual al Editurii Nemira, extrem de consistent, de peste 550 de pagini, cu o multitudine de fotografii, o cronologie a rolurilor jucate de-a lungul carierei de catre Virginia Zeani si de catre sotul sau, marele bas italian Nicola Rossi Lemeni (cu origini ruse, de care era tare mândru – n.n.), o discografie cu înregistrarile oficiale si neoficiale ale Virginiei Zeani, este o editie de lux, format mare, cu hârtie velina, pe masura subiectului propus. Autoarea ne avertizeaza înca din prefata cu privire la modul de abordare si de prezentare a propriei vieti:
„Când m-am gândit prima data la carte, mi s-a parut important sa lucrez cu oameni care nu erau doar admiratori ai lui Zeani. Stiam ca asta ar distorsiona perspectiva si ar arata doar lucrurile bune din viata mea, lasându-le la o parte pe celelalte. Pentru mine, a fost întotdeauna important sa spun adevarul. Stiu ca exista anumite lucruri care e mai bine sa ramâna nespuse, ca nimeni sa nu se simta jignit, însa eu am încercat mereu sa vorbesc sincer.” (p. 6)
Astfel, exercitiul propus de catre Virginia Zeani nu reprezinta altceva decât o invitatie la o lectie de sinceritate cu propriul nostru ego, conditie sine qua non din perspectiva autoarei pentru succesul profesional, dar si pentru o viata de familie împlinita. Debutul din mai 1948, în rolul sau fetis – Violetta, din opera Traviata scrisa de G. Verdi, rol pe care îl va juca mai bine de 20 de ani, a avut loc în cu totul alte conditii decât si-ar fi închipuit oricine la momentul respectiv. Virginia Zeani a avut buna inspiratie sa plece din România deja comunizata de sovietici, initial pentru o perioada scurta de timp, care, însa, se va prelungi nepermis de mult, în conditiile în care soprana era foarte atasata de familie, în special de tata. Dorinta de a cânta opera ii marcase copilaria înca de la vârsta de 9 ani, când vazuse opera Madama Butterfly. Chiar daca mama sa nu a încurajat-o si sustinut-o în aceasta directie, va accepta, dupa numeroase insistente, sa studieze … vioara. Anii celui de-al doilea razboi coincid cu anii adolescentei, ai liceului si ai studiului în particular cu doua profesoare – Lucia Anghel si Lydia Lipkovska. Lectiile cu cele doua i-au ramas adânc întiparite în memorie, iar tactul pedagogic, mai ales cel al Lydiei Lipkovska, o va defini ulterior pe Virginia Zeani, ca mentor pentru mai multe generatii de studenti. Refugiul fortat din 1945 a generat, printre alte efecte, o lupta permanenta cu bronsita, dar ambitia extraordinara, repetitiile zilnice, si mai ales dorinta de a cânta oriunde, oricând au contribuit la o cariera cu totul exceptionala, pe care nimeni nu avea cum sa o prevada în 1947, atunci când Virginia Zeani primeste o bursa de studii de sase luni în Italia.
Relatarea despre debutul în Traviata de la Bologna, din mai 1948, ne face sa întelegem diferenta dintre o simpla cântareata si o artista completa, asa cum ar trebui sa fie toate cele care abordeaza belcanto-ul: Virginia Zeani a putut sa debuteze atât de rapid si pentru ca a fost o excelenta actrita:
„Trebuie sa spun si ca întotdeauna am avut un talent înnascut pentru scena. Eram îndragostita de filmul Camille, cu Greta Garbo în rolul Marguerite Gautier. În copilarie, idolul meu în filme era Greta Garbo. Cred ca am vazut Camille de zece ori. Îmi placeau filmele si îmi placeau actorii. Îi admiram pe Laurence Olivier si John Gielgud. Pentru mine, Laurence Olivier era Alfredo ideal si mergeam la filmele cu el ca sa învat cum se misca. Felul în care se misca un barbat e interesant pentru o femeie care apare pe scena, fiindca, pentru a face povestea convingatoare, trebuie sa creezi relatii credibile cu ceilalti cântareti sau actori de pe scena. Si, daca te uiti cum se misca un barbat, vezi în ce fel poti intra în relatie cu el si cum face ca întâlnirea voastra sa aiba sens.” (p. 48)
Evident, educatia solida, cultura generala consistenta, pe care Virginia Zeani si-a îmbogatit-o permanent, reprezinta piloni esentiali în structura de rezistenta a unei cariere de succes. Creativitatea genereaza noi si noi întrebari, iar raspunsurile reprezinta noi premise pentru alte roluri, din ce în ce mai complexe. Cititorul întelege astfel de ce unele roluri sunt imposibil de abordat la 20 – 30 de ani, asa cum Violetta nu poate fi cântata la 50 de ani. Oricât de buna ar fi vocea sopranei, sau a tenorului, sau a basului, rolul nu presupune doar voce, iar multi dintre colegii de scena ai autoarei au cazut în aceasta capcana, dupa cum putem observa parcurgând capitolele cu privire la cariera Virginiei Zeani din Italia, Egipt si Europa, apoi America (detaliate si sintetizate foarte bine, cu un bogat suport imagistic si cu o selectie consistenta a recenziilor din epoca, atât în Canta che ti passa, cât si în volumul aparut la Editura Nemira).
Anul 1952 reprezinta un an de cotitura în viata tinerei soprane din mai multe puncte de vedere: debutul în rolul Elvirei din opera Puritanii de Bellini a fost unul abrupt pentru ca era nevoie de o soprana versatila care sa se ridice la nivelul Mariei Callas, titulara rolului; totodata, rolul Giorgio era jucat de Nicola Rossi Lemeni, viitorul sau sot, cu care s-a întâlnit direct pe scena:
„Era prima data când ne atingeam, dar nu aveam timp sa vorbim sau sa facem cunostinta, fiindca trebuia sa cântam. Si am cântat duetul, unul foarte frumos, iar am încheiat cu un RE de sus si m-am simtit tare usurata auzind aplauzele, caci stiam ca publicul fusese dezamagit ca nu cânta Callas. În timpul aplauzelor, Nicola s-a întors catre mine uluit si mi-a spus: ”Cine esti tu? De unde ai aparut?”. ”Sunt Virginia Zeani”, am raspuns eu. El a dat din cap, a zâmbit si a zis ”Zeani… Foarte dragut. Foarte frumoasa voce.” Apoi a mers sa-si îmbrace costumul pentru actul al doilea. Si eu la fel. Sincer vorbind, eram coplesita de emotie si nu ma gândeam la Nicola, ci la pasajele dificile din actul al doilea.” (p. 84)
Memoria fantastica a Virginiei Zeani ne ajuta sa întelegem contextul diferit, chiar semnificativ, în care îsi desfasurau activitatea teatrele de opera din Italia si nu numai. Volumul urias de munca, numeroasele turnee, numeroasele roluri par ceva de domeniul fantasticului pentru un artist care si-a început cariera în ultimii ani ai secolului XX. Salariile extrem de mici, ridicole pentru cei care debuteaza acum, lipsa de interes a impresarilor pentru acest domeniu captivant al spectacolelor de opera, combinate cu placerea nemaipomenita de a cânta au determinat-o pe Virginia Zeani, la fel ca si pe restul artistilor din epoca, sa duca o viata tumultuoasa, adeseori departe de casa si familie. Treptat (si aici o mare contributie a avut-o Maria Callas, nu atât prin cariera sa artistica, cât mai ales prin asocierea nefericita cu A. Onassis), conditia artistului de opera se îmbunatateste, dar Virginia Zeani nu uita sa sublinieze faptul ca fara munca, ore lungi de repetitie, vocalize zilnice, studiu de text si de rol, disciplina riguroasa, nu se poate reusi nici astazi, indiferent cât talent nativ ai si ce echipa ai în spate. Parcurgând etapele carierei sale, întelegem mai usor sfârsitul tragic al Mariei Callas, dar si cariera îndelungata si succesul de durata al lui L. Pavarotti si P. Domingo, cu care Virginia Zeani s-a intersectat înca de la debutul lor, în care a fost implicata artistic, ca partenera de scena. Pe de alta parte, autoarea este destul de nemultumita (pe buna dreptate – n.n!) de cum au evoluat lucrurile în ceea ce priveste show-business-ul de astazi:
„În prezent, situatia s-a schimbat foarte tare. Trebuie sa ai neaparat un agent ca sa poti obtine contracte. Uneori agentiile de impresariat le spun teatrelor: ”Va dau cântaretul pe care îl vreti, dar cu conditia sa îl luati si pe acesta.” Cu alte cuvinte, tratativele au devenit mai complicate si mai ”politice”. Totul este o mare afacere si înca una politica. Asta înseamna ca un cântaret foarte bun poate fi lipsit de sansa de a reusi în cariera, daca nu este reprezentat de o agentie de impresariat importanta. Iar unii dintre noii impresari si directori de teatru stiu foarte putine despre repertoriul de opera. E periculos pentru muzica si pentru arta. Cum poate fi numit la conducerea unui teatru de opera cineva care a lucrat pâna atunci în industria lactatelor sau alte domenii asemanatoare? Si cum ar putea acel om sa evalueze potentialul si calitatile unui cântaret? Eu însami m-am confruntat de multe ori cu ignoranta directorilor în toate privintele, inclusiv a repertoriului.” ( p. 246 – 247)
Lectia de viata pe care ne-o ofera Virginia Zeani este lipsita de orice urma de aroganta, de superioritate. Experientele diverse au fost asimilate într-un mod constructiv, astfel ca trecerea de pe scena în spatele ei nu a fost una dramatica, cu accente depresive, cum s-a întâmplat în cazul altor artisti. În dialogurile pe care le-a avut cu Sever Voinescu si cu cei doi neozeelandezi, Virginia Zeani pomeneste frecvent cuvântul miracol, în sensul în care soprana, extrem de credincioasa, considera ca întâlnirea cu marile roluri, întâlnirea cu Nicola Rossi Lemeni, nasterea fiului Alessandro sunt miracole date de Dumnezeu, care a vegheat-o dintotdeauna. Este adevarat ca pentru celebra soprana, mândra de originile ei românesti, familia a jucat un rol cheie pe tot parcursul vietii, dovada bucuria nemarginita pe care a simtit-o în 1963, când a putut sa-si aduca parintii în Italia, dupa 16 ani în care a fost urmarita de Securitate, telefoanele ascultate, pachetele interceptate… Vizitele ulterioare în România comunista au întristat-o, dar au si ambitionat-o sa-si continue cariera.
La 55 de ani, pe neasteptate, Virginia Zeani începe capitolul pedagogic din viata sa profesionala, iar rolul decisiv l-a jucat sotul sau, Nicola, care a acceptat oferta Facultatii de Muzica de la Universitatea Indiana de a fi profesor asociat. Adaptarea a fost rapida, viata intelectuala bogata contribuind decisiv în acest sens, la fel recitalurile si spectacolele în care a continuat sa mai apara timp de câtiva ani:
„Îmi vine sa zâmbesc amintindu-mi de uluirea studentilor mei, atunci când, în octombrie 1980, am primit un telefon de la ”maestrul de ceremonii” care prezenta la Metropolitan Opera gala memoriala dedicata lui Richard Tucker. Printre cei invitati sa participe se numarau Grace Bumbry, Montserrat Caballé, Nicolai Gedda, Pilar Lorengar si Leontyne Price. Caballé si-a anulat, însa, participarea în ultimul moment. Puteam sa o înlocuiesc? Fireste ca am spus ”da”. Maestrul care ma sunase era Luciano Pavarotti.
[…] Stiu ca studentii mei au fost uimiti când m-a sunat Luciano. Si cred ca au fost la fel de uimiti când m-am întors. Dar, cum spuneam, când se închide o usa, se deschide alta. Nicola si cu mine descoperiseram o noua viata. O viata care ne facea placere. Puteam acum sa le aducem un omagiu maestrilor care ne învatasera, transmitând mai departe traditia lor. Studentii mi-au devenit precum proprii mei copii. Dupa o vreme, nu am mai putut sa îi abandonez.” ( p. 394 – 395)
Curiozitatea, creativitatea, disciplina mentala si respectul pentru ceilalti determinat-o pe Virginia Zeani sa-si puna tot timpul întrebari, sa caute raspunsuri, sa se adapteze, ceea ce explica longevitatea sa profesionala de exceptie. Noi, cei de azi, putem gasi solutii pentru propriile noastre dileme citind Amintirile mele din vremurile de aur ale operei. Dar, surprinzator, nostalgia nu transpare decât subtil, spre sfârsitul cartii, iar regretul nu o defineste pe Virginia Zeani, atât timp cât experientele de viata au fost asimilate si contribuie, fara ca autoarea sa constientizeze prea bine acest lucru, la întelegerea conceptului de demnitate – caracteristica definitorie a fiintei umane, trecuta uneori într-un con de umbra de societatea zilelor noastre.