„Saptamânile trecute, într-o dupa amiaza de maiestuoasa toamna, un grup de condeieri ardeleni ne-am dus la manastirea Cernica[1] pentru a sta de vorba cu episcopul dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, unul dintre marii fauritori ai Unirii din 1918[2].

Episcopul Iuliu Hossu a ramas indestructibil unit de Biserica româneasca a Blajului, depozitara unui bogat tezaur de lupta româneasca pe linia afirmarilor trasate de întâiul episcop-martir Inocentiu Micu. De existenta acelei biserici este legata înfiintarea si functionarea întâilor scoli ardelene din Blaj, Oradea, Beius si Nasaud, care au revarsat lumina culturii românesti în întreaga Transilvanie începând din secolul al 18-lea. Pastrând ritul rasaritean s-a încurajat si ocrotit limba româna în fata încercarilor de deznationalizare, sub obladuirea ei formându-se o falanga de vajnici luptatori pe teren social si national.

Numele lui Hossu se însiruie în rândurile marilor luptatori pentru biserica si eliberarea poporului.

Învestit în functia de episcop al diecezei de Gherla în timpul primului razboi mondial, dupa ce îsi definitivase studiile la Viena si Roma, dr. Iuliu Hossu s-a facut cunoscut mergând îndraznet pe drumul afirmarii milenarei dorinte de descatusare si unire a poporului nostru. Fara sa tranzactioneze cu constiinta, n-a ocolit cararile ce-l duceau spre temniti ori spre moarte pentru vina ca rostul sau duhovnicesc si-l confunda cu oamenii satelor transilvane robite.

Stapânit de orgoliul înalt – de care nu-i place sa-i amintesti dar care a ramas! – orgoliul neamului sau, nu s-a lasat prins în catusele tacerilor impuse de oficialitate[3] ci a rostogolit întotdeauna – în fata Casei Magnatilor, a marilor demnitari politici ori în a habsburgului înselator – granitul adevarurilor despre neamul ce dorea „acum ori niciodata” sa-si „croiasca alta soarta”.

Atitudinea sa, lupta purtata, i-au impus prezenta activa la faurirea Actului de la 1 decembrie 1918, act nimbat de legendare straluciri. Alaturi de atâtia altii azi disparuti, dr. Iuliu Hossu a oficiat la altarul eternitatii românesti, în fata milioanelor de ardeleni – prezente cu gândul ori aievea -; a rostit dogma suprema a Unirii; a dat maretie epica acelor zile pline de lumina.

Mai târziu, în anii cedarilor fara nume, din 1940, vladicul a ramas sub ocupatia hortysta, lânga poporul si intelectualii credinciosi drumurilor de sacrificii, mentinând nestinsa flacara sperantelor pentru întregirea ce a venit în vârful baionetelor eliberatoare. A cutreierat neobosit toate satele ramase sub ocupatie, atragându-si ura claselor stapânitoare care pun la cale, in 1942, un atentat împotriva sa, iar în primavara lui 1944 un grup de tineri sovinisti, îl ataca în plin centru al Clujului, scuipându-l, maltratându-l.

Fruntea senina – pe care o regasim azi dupa doua decenii – a înfruntat atunci puhoiul fanatismelor hortyste, privind cu încredere spre viitor.

… Suntem azi la Cernica, chilia de retragere, de odihna, în fata aceleiasi frunti. Ne simtim intimidati. Nu stim sa deschidem portita vorbei spre împlinirea dorintei colectivului de redactie al revistei. Stim din patania altora ca batrânul vladica este ostil povestirii amintirilor din anul Unirii – pâine sfânta care nu se cuvine atinsa de vorba profana. Încercam:

– Ati împlinit o jumatate de veac de episcopat, preasfinte …

– Sunt într-al 51-lea. Am fost învestit în scaunul vladiciei de Gherla în noiembrie 1917, când am parasit – cu inima sfârtecata – misionarismul din spitalele Monarhiei unde timp de trei ani am fost preot militar pentru zecile de mii de români raniti pe fronturi. De acolo ca si de acasa stiam supremele dorinte ale neamului: „unirea cu Tara prin vointa Supremului Stapân”. Comunicam mereu aceasta în taina conducatorilor nostri politici de atunci, în frunte cu Pop de Basesti, Mihali, Vaida, spunându-le ca toti asteapta doar semnalul, care nu a întârziat sa vina. „Sa stam tare, sa stam cu smerenie! Sa luam aminte!” – ne erau vorbele.

Dupa învestitura am vazut pe împaratul. Eram episcop tânar: 32 de ani. I-am vorbit: poporul nostru este sortit nimicirii de stapânirea maghiara; vrea dreptate! M-a ascultat. Dreptate nu i-a facut. Si-a luat-o singur!

– Acum 50 de ani!

– Da, în anul Domnului 1918, anul împlinirilor.

– Cum îl retineti?

– Întâi decembrie a fost ceas al împlinirii Dreptatii, de veacuri asteptata, rostita de Dumnezeu prin poporul sau fericit ca se unea pe veci cu România. Ceas de lumina revarsata din veacuri, de biruinta a Adevarului; ceas al supremei bucurii a unui neam ridicat din suferinta mileniului cu credinta tare în dreptatea lui.

Este ziua sfânta a sufletelor românesti, semn al înaltarii României, una si nedespartita, pe temei de Dreptate si Adevar. Ziua Unirii reabiliteaza pe toti aceia care au luptat, care au fost stigmatizati cu vorba de „tradatori de Patrie”, dar care s-au sacrificat pentru Unirea Româneasca din cetatea lui Mihai Viteazul, marea apoteoza a martirilor.

– Preasfinte parinte, noi am recitit nu de mult cuvântarea rostita de Sfintia Voastra la Alba Iulia si …

– A, da … Am cuvântat si eu la împlinirea vointei Domnului în mijlocul elanului anonim …

– Veneati, ca toti cei de atunci prezenti la mareata adunare, din lumea de energii, de conspiratii si suferinte, cerând cuvânt istoriei.

– Asistam, optimisti si senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisa de atunci a Unirii. Da … îmi amintesc … Afara, cât era întinsul sta poporul românesc, peste o suta de mii, asteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebesului:

– La ce zabovim aici? Hai în mijlocul poporului sa-i dam buna vestire.

– Ca bine spui fratia ta! a fost raspunsul. Pe masa erau câteva foi cu hotarârea ce trebuia votata. Iau un exemplar si iesim brat la brat sa luam contact cu vijelia de afara. Ne oprim cutremurati lânga steagul cel mare si sfânt al Neamului, în mijloc de adânca, de liturgica tacere. Cuprind cu o privire cerul senin si omatul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fusesera cazniti Horia si Closca; fac semn de Sfânta Cruce peste fruntile senine ale imensei multimi, apoi încep cu inspiratie de dincolo de mine, robul:

– Acesta-i ceasul Dreptatii! fratilor întru neam! Bratele îmi erau ridicate sa cuprinda si cerul si pamântul. În slavi, dincolo de frunti spre mine îndreptate, mi-au rasarit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci fruntile:

– Va amintiti de zilele de întuneric, când va vesteam prin sutele de spitale ca Dreptatea va învinge?

Va aduceti aminte ca va spuneam ca se apropie ceasul bucuriei noastre?

– Da, Sfintia Ta, te stim, te cunoastem! mi-au raspuns sute de glasuri.

– Ei bine, ceasul acela a sosit!

– Unire, unire! legana valul viu.

Parintele Hossu se opreste din vorba iar noi încercam sa reconstituim, din putinele fragmente fotografice stiute, peisajul izbucnirilor entuziaste ale istoriei de atunci, îmbracata în haina taraneasca, stârnit de un popa românesc, sprijinit în cârja vladiceasca; rostea prin vorba biblica, împlinirea destinului transilvan.

– M-am gândit, continua episcopul, la Hristos, la spusa lui adresata apostolilor, si am rostit pentru multime:

– Da, fratilor, Unire! Multi au dorit sa vada ceea ce vedeti voi si n-au vazut; sa auda ceea ce voi auziti acum si n-au auzit. Ochii vostri lacrameaza fericiti ca vad si urechile ca aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultati!

Si le-am citit apasat actul Unirii.

La sfârsit le-am spus ca Hotarârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentantii a toata suflarea româneasca. Auzindu-ma, cerul se rasturna de urale:

– Ne unim! Ne unim! Si plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvânta Parinte!

– Eu le-am spus iarasi: Fericiti sunteti voi fiilor care pentru vecie pecetluiti Unirea cu România, o Românie întemeiata pe Dreptatea lui Hristos, pe credinta poporului sau. Dreptatea si Adevarul sunt la temelia României unite!

Asa a fost …

– Îngaduiti-ne o întrebare: Ce semnificatie avea hotarârea?

– Hotarârea este magna-charta libertatum; arata sufletul generos al românilor; este rezultatul unui examen luminos de constiinta a unui popor întreg. Ea – si e bine sa stiti aceasta! – este izvorul luminos al principiilor pe care azi le gasim solemn codificate în constitutie. Va amintiti ce se hotarâse – între altele – la Alba Iulia?

Noi batrânii o stim ca pe un text biblic: „Egala îndreptatire si deplina libertate confesionala pentru toate confesiunile din Stat”. Era unul dintre principiile fundamentale la alcatuirea noului Stat Român proclamat de adunarea nationala de la 1 decembrie 1918.

Constitutia noastra spune ca libertatea constiintei este garantata tuturor cetatenilor. Oricine este liber sa împartaseasca sau nu o credinta religioasa. Exercitarea cultului este garantata de Constitutie.

Eu, Episcopul de Cluj-Gherla, va spun acum, când am 84 de ani, ca sunt mândru de România de azi! Ea a capatat numele mare si cinstit pe care nu-l are nici o alta tara latina de bastina, cum suntem noi. Sunt mândru ca România nu mai este adverb ci substantiv: România, republica socialista …

Spun asta si pentru paginile publicatiei din Cluj Steaua.

Si va mai spun – pentru ca n-am ascunzis în inima – ca acest întâi decembrie este – dupa parerea mea – întunecat de masura din 1 decembrie 1948 luata dupa 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revolutia din 1848 si 30 de ani de la aceea din 1918 – acestea actiuni de mare curaj la care au contribuit din plin credinciosii luptatori ai Bisericii. Convingerea mea este ca nu va trece mult pâna când lumina bucuriei semicentenarului de acum va fi totala.

La aniversarea solemna din 1968 nu se cuvine sa fie absenta Biserica Blajului, Biserica tacerii, sa fie ranita Constitutia Tarii în ceea ce are mai profund, mai uman.

Aniversarea trebuie sa îmbrace deplina haina a luminei; sa poarte adevarata pecete a autenticitatii erei pe care noua constitutie o consfinteste; sa fie îndreptata nedreptatea.

– Care sunt factorii determinanti ai Unirii?

– Poporul! El a pregatit Unirea. Toti, pâna la unul, stiau ca sunt români; ca România libera este doar peste crestele Carpatilor; ca toti românii trebuie sa fim la un loc.

Îmi vine în gând o întâmplare din timpul unei vizitatii canonice din 1917. Apasa greu prigonirea întunericului. Gemeau temnitele si lagarele sub strânsori de lanturi. Noi încercam sa ducem mângâiere si tarie de speranta în puterea Dreptatii divine.

Într-un sat cu fii de ai mei, ma întâmpina în fata bisericii o tânara cu rugamintea înlacrimata de emotia vorbei rostite tare:

– Binecuvânta-ne parinte pe noi cele tinere fete cu bobul lacramii în coltul de naframa pentru Unirea cu România.

– Taci, fiica mea, i-am spus cu o duhovniceasca dojana.

– Nu pot! Tacerea îmi frânge inima. Daca o închid doare. În fata preasfintiei tale ea, inima, trebuie sa se deschida!

Aveam deci – si trebuie sa avem! – cu totii inima deschisa si azi. Unirea e a noastra, a tuturor Românilor. Asa era poporul! Îmi vine aminte si o alta întâmplare:

Unchiul meu Vasile fusese trimis de Tisa Pista împreuna cu Toader Mihaly la Carol I spre a starui ca România sa ramâna neutra. La iesirea de la rege, unchiul întâlneste pe Nicu Filipescu:

– Ce sa spunem dle ministru lui Pista?

– Nimic! Vom trimite vorba prin 600.000 baionete!

– Asa? Apoi Dumnezeu sa le dea sanatate. Noi vom tacea molcom!

Asa erau popii în misiuni diplomatice!

Zâmbim la întelesul adânc al vorbelor rostite de antecesorul în scaunul episcopiei de Gherla al episcopului dr. Iuliu Hossu.

Îndraznim apoi o noua întrebare:

– Va amintiti de împrejurarile prezentarii actului Unirii la Bucuresti?

– Eram patru: Goldis, Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de Caransebes si cu mine. Ne-am urcat într-un … tren special compus dintr-un vagon de clasa tras de o locomotiva mânata cu stânjeni de lemne asezati în tenderul care ne adapostea de fumul gros al cosului ce înfrunta urcusul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploiesti ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obtine drum liber spre capitala izolata de restul tarii de trupele germane în retragere. Întârzierea noastra se datora între altele si unei schimbari pripite politice: cazuse guvernul Coanda preluând puterea Ion Bratianu. A doua zi, la Bucuresti, ne-a asteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteti asteptati sa sositi de 1000 de ani. Sa nu ne mai despartim niciodata. Bucuria nu era a unei generatii ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a ramas neclintit în credinta de unire.

Batrânul episcop Hossu continua cu vorba domoala povestirea din anii aceia. Din spusa lui, reconstituim înaintarea delegatiei pe ulitele capitalei de atunci. Nu erau doi popi însotiti de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferintelor, al sperantelor si al prorocirilor; înaintau pe drumul istoriei aducând zornait de lanturi sfarâmate prin mijlocul poporului cuprins de frenezia triumfului. Multimea era alaturi de cei în modeste reverenzi si saracacioase surtuce. Cortegiul înainta flancat nevazut de umbrele eroilor Transilvaniei românesti prabusiti naprasnic în nemurire.

Priveam în adâncul ochilor albastri ai episcopului: pastreaza lumini de jaratec peste fior de amintire. Cei prezenti am disparut parca din chilia manastirii. El îngenunche în fata crucifixului pierzându-si sufletul în elan de mistica pietate.

Dupa câteva momente continua ca la un sfârsit de drama, o sfielnica ruga.

– O, doamne! cum traieste în mine marea si sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspiratiilor nationale, în cetatea de scaun a voievozilor tarii românesti! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-si pot gasi loc în vorba: strigate ca de osana – osana pentru Transilvania; vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; altii presarau flori cine stie de unde aduse din Bucurestiul plin în 1918 doar de petalele inimilor; unii aruncau palariile; cu totii rabufneau în strigate de necontenita bucurie.

Venea Transilvania!

Ardealul, Ardealul ne cheama! Noi cei patru duceam pentru vecie vointa de Unire. Totala!

Stateam toti patru încremeniti. Priveam cerul senin, a pierduta, a mistica binecuvântare si, – doamne, doamne!, – curgeau si lacrimile noastre din caldura de nesecat izvor. Osana, ne-am eliberat!

… Episcopul pare obosit. Nu îndraznim sa-i punem vreo întrebare. Dar el continua cu vocea soptita, pentru noi numai:

– Vesnicia mi-a dat si mie paharul bucuriei. Sunt recunoscator lui Dumnezeu si neamului. Azi, de aici din locul de singuratate, binecuvânt pe toti cei din viata, participanti la marele act din 1918, pe nepotii si stranepotii lor; binecuvânt satele si orasele iertând gresitilor si nevoind sa supar pe nimeni nici în vis. Dumnezeu sa-i împartaseasca pe toti din jertfa milei si laudei.

Îmbratisez fierbinte pe toti, în acesti ani de pe urma ai vietii mele, prin smeritele mele rugaciuni. Pastrati-va cu totii credinta în Adevar si Dreptate.

Petronela Negosanu si E. Bosca-Malin

[1] Numele manastirii este gresit. Episcopul avea domiciliul obligatoriu la Caldarusani.

[2] Pe marginea unui note informative, în continutul careia episcopul era considerat a fi „printre primii exponenti ai unor personalitati din Transilvania participante la evenimentele legate de Unire”, un ofiter superior de securitate noteaza: „Nu este asa. Hossu era un element periferic atunci si nu a avut niciun rol deosebit. Mai documentati-va!”

[3] Nota Securitatii: „fara a preciza în ce epoca”