„Problema raului în teologie
Orice analiza a Vechiului Testament va arata ca nu se poate vorbi de o singura teologie a pacatului, a consecintelor sale si a pedepsei divine. Exista o pluralitate de viziuni care fac imposibila alcatuirea unei singure naratiuni. Sunt pasaje care vorbesc într-adevar despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatul individual sau colectiv. Dar si acestea îsi primesc o contrapondere a milostivirii infinite: „Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pâna la al treilea si al patrulea neam. Si ma milostivesc pâna la al miilea neam catre cei ce ma iubesc si pazesc poruncile mele” (Ex 20:5-6). În teologia profetilor Ieremia si Iezechiel, aceasta viziune va fi însa corectata: fiecare om va plati pentru pacatele sale (cf. Ier 31:30), fara a suporta consecintele pacatelor parintilor. În plus, hermeneutica acestor pasaje trebuie sa tina cont la nivel istorico-critic de limitarile umane ale fiecarui autor biblic, de conditionarile culturale în care Revelatia se „îmbraca” de-a lungul istoriei, dupa o logica a Întruparii; iar la nivel teologic, de pedagogia lui Dumnezeu care însoteste destinul omului pe masura gradului de întelegere al fiecarei epoci, explicitând Revelatia si dezvaluindu-Se pe Sine gradual. De aceea stim sa discernem între datat si actual în Biblie, între sens literal si spiritual, între firul rosu al Revelatiei si aspecte secundare.
Dar culmea si, într-un anumit sens, criza (creatoare) a Vechiului Testament se afla în cartile lui Iov si în al patrulea imn al „slujitorului suferind” din Isaia. Prima sfideaza întelegerea traditionala care vedea în suferinta o consecinta a pacatului. Adica legatura dintre fapta si soarta, act and fate, Tun-Ergehen-Zusammenhang[ii] Iata aici pe cineva care, desi suspectat, certat si batjocorit de prietenii sai, acuzat fiind ca suferea în mod îndreptatit, îsi striga nevinovatia în fata lui Dumnezeu. Confruntarea dramatica atinge punctul culminant în clipa interventiei lui Dumnezeu, care îi cearta pe prietenii lui Iov si îsi afirma transcendenta infinita, învaluind si mai mult în mister logica divina si logica istorica. Exista aici o pedagogie, dar nu în sensul limitat si liniar propus de domnul Preda, ci mai degraba într-o scurtcircuitare a însasi ideii de „sens”, de „pedagogie”: singura „învatatura” a acestei povesti este ca… nu exista o învatatura, o explicatie umana, fara rest, a problemei suferintei.
Interogatia se adânceste însa. În imnul slujitorului suferind din Isaia 52:13-53:12, ne este înfatisata o figura misterioasa care „nu avea forma si nici frumusete pe care sa o privim… Dispretuit si refuzat de oameni, om al durerii, cunoscator al suferintei, de care îti ascunzi fata. Era dispretuit si noi nu l-am luat în seama.” Un „nimeni” desfigurat, dispretuit, singur. Un nou Iov? Nu. Mai mult decât Iov: „Iar el a purtat suferintele noastre si durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, batut de Dumnezeu si umilit. Dar el era strapuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru pacatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin ranile lui noi suntem vindecati”.
Acest om nu doar ca suferea pe nedrept, dar suferea si pentru altii, asumând pedeapsa care pe drept ar fi trebuit sa cada asupra oamenilor, pentru a le aduce din nou pacea cu Dumnezeu si vindecarea. Pentru evrei, aceasta figura misterioasa a fost interpretata ca însusi poporul evreu sau ca Mesia înca asteptat. Pentru crestini, aceasta figura este Hristos. El, cel care le spune ucenicilor ca orbul din nastere nu era asa pentru ca el sau parintii lui ar fi pacatuit, apare în istorie ca Cel asupra caruia a cazut mânia lui Dumnezeu care în mod normal ar fi trebuit îndreptata asupra întregii omeniri, cazuta iremediabil în pacat. Aici e de fapt „scandalul Crucii”, unde misterul suferintei disloca o ratiune care pâna atunci functiona fara gres în a gasi „consecinte ale pacatului” si „pedagogii divine”. Daca mânia lui Dumnezeu nu e de fapt decât chipul drept al unei iubiri arzatoare ce vrea cât mai repede sa consume tot ceea ce îl îndeparteaza pe om de fericirea sa – vederea fetei Creatorului – înseamna ca raul lumii nu are niciun sens. Fiind absenta ontologica a Binelui, raul este permanent sub judecata divina. Prizonier lumii cazute, incapabil sa se ridice singur, omul a avut nevoie de jertfa lui Hristos, care primeste în trupul sau întregul abis al pacatului, dezagregarii si mortii. În acest sens putem vorbi despre „mânia” lui Dumnezeu asupra Fiului sau: pentru ca Fiul asuma voluntar aceasta coborâre în neant, salvând omenirea.
Doar asa putem spune ca în crestinism suferinta capata sens prin jertfa lui Hristos: suferinta, ca ceea ce înainte nu avea de fapt niciun sens ontologic si moral, fiind lipsita de vreo ratiune pedagogica, primeste acum însasi prezenta Mântuitorului, care va fi alaturi de orice om lovit de rau. Dar aceasta e ceva radical diferit de gândirea liniara: „suferinta, deci consecinta a vreunui pacat.” Altfel spus, e însasi teologia crestina (si cea iudaica târzie) cea care interzice speculatiile istorico-teologice. Despre suferinta istorica, Biserica stie doar atât: în Vechiul Testament exista o pluralitate a teologiilor, iar Noul Testament vorbeste despre asumarea de catre Hristos a oricarei presupuse „pedagogii divine”. Ultimul cuvânt despre suferinta a lui Dumnezeu este, de fapt, Cuvântul rastignit pe Cruce. El moare în locul nostru. Restul e ideologie.
Un apel
Iar daca ar fi sa ne întoarcem la suferinta Bisericii Greco-Catolice în comunism, si de fapt la suferinta oricarui om sau grup în modernitate, oare dumneavoastra, domnule Radu Preda, si voi, acei frati ortodocsi ce înca jubilati auzind despre „reîntregirea din 1948”, nu v-ati gândit ca toti episcopii pierduti în neantul puscariilor, toate familiile distruse de arestarea preotilor, toate milioanele de victime ale urgiilor secolului 20, au suferit si pentru voi? Si nu doar pentru ca au dat marturie asupra demnitatii umane calcate în picioare de o istorie dereglata, nu doar pentru ca sunt darurile cele mai înalte pe care aceasta tara le-a oferit memoriei întregii umanitati, dar si pentru ca, asa cum scria Isaia, ei toti au luat chipul acelui „om al durerii”, cu „chipul desfigurat”, „de care îti ascunzi fata”, cazând ca niste seminte uitate în pamântul istoriei, ispasind nenumarate faradelegi, aprinzând tortele iubirii lor în prapastia întunecata a deznadejdii, implorând milostivirea Domnului pentru toti fratii lor. Iar astazi, în aceasta clipa de vremelnica putere si prosperitate a Bisericii majoritare, nu aveti nicio tresarire a inimii? Nu ati putea macar sa taceti cu smerenie, dupa ce ati aruncat atât de multe cuvinte dispretuitoare în aceste decenii? Nu a sosit oare momentul unei reînnoiri sufletesti, al confruntarii cu adevarul si al unui nou parcurs catre unitatea pierduta a Bisericii universale?

Sursa: www.contributors.ro