„

27 septembrie 1827 – 23 octombrie 1877

190 de ani de la nastere

140 de ani de la sfârsitul vietii

„Alexandru Papiu Ilarian merita sa fie pus catapeteasma. Om de înalta cultura, de o râvna deosebita pentru trecutul românesc, el este astazi mai mult decât o figura din trecut. Din tot scrisul lui de om cult si nobil, de învatat modern si occidental, se desprinde în acelasi timp, respectul pentru adevar, uitarea de sine si o respectare a muncii altora …”, spunea Nicolae Iorga despre juristul, istoricul si unul dintre reprezentantii de seama ai Revolutiei din 1848 din Ardeal, prezent la Adunarea Nationala de pe Câmpia Libertatii din Blaj, la 3/15 mai 1848, dar si la cea pregatitoare din Duminica Tomii, 30 aprilie.
Nicolae Iorga remarca, nu fara o strângere de inima, ca peste acest mare carturar se lasa uitarea si doar „Departe într-un sat din Ardeal se sarbatoreste foarte modest amintirea lui”.
Putinele noastre rânduri sunt destinate sa fie omagiul pe care dorim sa-l aducem la o aniversare, 190 de ani de la nasterea lui Alexandru Papiu-Ilarian, si la comemorarea celor 140 de ani de la stingerea sa din viata – o viata scurta, sfârsita în plina maturitate.
Alexandru Papiu-Ilarian este fiul preotului greco-catolic Ioan Pop, s-a nascut în comuna Bezded din Salaj, dar a copilarit în Budiul de Câmpie, nu departe de Târgu Mures, unde, prin transfer, a fost paroh tatal sau, originar din aceasta localitate.
Scoala primara o urmeaza la Budiu, din 1832 va fi elev al „Colegiului Reformat” din Târgu Mures, va continua la Liceul „Sfântul Vasile” din Blaj, unde, printre alte personalitati, l-a avut profesor pe Simion Barnutiu. Studiile secundare le-a încheiat la „Liceul Academic Piarist” din Cluj. Aici si-a latinizat numele, a ales Ilarian, traducerea „Bucuriei” în latinescul „Hilarius”, pentru ca unul dintre stramosi a avut si numele „Bucur”.
În timpul studiilor de la Cluj a alcatuit o biblioteca pentru a initia colegii în cunoasterea istoriei, în primul rând, a operelor exponentilor „Scolii Ardelene”, iar în al doilea rând, pentru cunoasterea literaturii române. Tot în acel timp a scos revista „Diorile” (Zorile), în manuscris cu litere latine. Într-un articol de început se prezinta: „Iata, va scrie elevul Alexandru Pop pe când avea optsprezece ani”. Cu multa imaginatie, vorbeste despre Minerva, zeita întelepciunii, care începe sa se zareasca „în vai departate”. Imediat, adreseaza o chemare: „Veniti cu totii, veniti grabiti sa ne aruncam în consolatricele-i brate. Haideti sa aratam pismuitorilor nostri ca si noi înca suntem dintre acei fii ai pamântului care adora stiinta, artele sui maiestriile, cu un cuvânt, tot ce este nobil si divin”.
Evident, chiar modest, textul ilustreaza preocuparile intelectuale ale elevului si câteva trasaturi de personalitate care vor fi reprezentative în viitor: temperamentul dinamic, fermitatea, curajul si spiritul de actiune.
Astfel, nu ne surprinde participarea activa la Revolutia din 1848, fiind pe Câmpia Libertatii împreuna cu câteva mii de români veniti cu el din Câmpia Transilvaniei pentru Adunarea Nationala din 3/15 mai. Presedintii Adunarii au fost Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni si Episcopul ortodox Andrei Saguna, vicepresedinti, Simion Barnutiu si George Baritiu, iar secretari, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Ioan Bob si Ioan Popasu. S-au formulat revendicarile românilor, conducerea Adunarii având alaturi pe Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alexandru Papiu-Ilarian si altii. Revendicarile cerute de români au fost trimise Împaratului Ferdinand I al Austriei si mentionau drepturi egale pentru români cu celelalte natiuni din Transilvania, desfiintarea iobagiei, învatamânt de toate gradele, libertatea cuvântului si a tiparului si altele.
Dupa Revolutie, un timp foarte scurt, pâna sa-si rezolve plecarea la Viena, Papiu-Ilarian a fost inspector al scolilor apartinatoare tinutului Blaj. A urmat doi ani Facultatea de Drept a Universitatii vieneze, apoi, între anii 1852-1854, va continua la Padova, unde obtine doctoratul în Drept.
Între 1855-1858 va fi profesor la „Facultatea de Drept”, din Iasi, unde se va manifesta ca un aderent al Unirii Principatelor. Papiu-Ilarian a fost mereu cu gândul spre Ardeal si în Unirea Principatelor vedea deschisa calea spre Marea Unire, pentru ca fara Transilvania Principatele nu au viitor.
În 1862 a fost procuror la Curtea de Casatie din Bucuresti, iar în anul urmator, Alexandru Ioan Cuza l-a numit ministru de justitie în guvernul Kogalniceanu.
Nicolae Iorga l-a apreciat în mod deosebit, avea întotdeauna un cuvânt bun pentru intelectualii ardeleni „crescuti cu sacul de malai si bucata de slanina, adusa de parinti de acasa, în scoli care sunt o saracie plina de suflet”. Dar, continua Iorga, acolo, în Ardeal „mândria cea mai mare e sa stii carte … Înaintea nimanui nu se ridica mai respectuos palaria decât înaintea profesorului, a scriitorului, care impune, în hainuta lui ieftina, pentru ce este în comoara mintii lui. Când trec muntii, acesti oameni vin la noi ca niste cenzori aspri de moravuri, ca niste judecatori incoruptibili, ca niste preoti neînfricosati ai idealurilor înalte si întregi. Prietenul lor este omul de bine, cât de modest; dusmanul lor e orice trântor care se lafaieste în binele nemeritat”.
La Bucuresti, Alexandru Papiu-Ilarian, împreuna cu intelectualii ardeleni veniti în Capitala, cu Aaron Florian si August Treboniu Laurian, va înfiinta, în 1867, Societatea „Transilvania”, destinata sa ajute pe românii din Ardeal. La fel ca „Pronunciamentul” de la Blaj, 3/15 mai 1868, se defineste prin atitudinea împotriva dualismului austro-ungar.
Motto-ul Societatii îl va lua dintr-o veche proclamatie a dascalului banatean Dimitrie Tichindeal (1775-1818), în care românii erau îndemnati sa-si cultive mintea, limba si cultura: „Minte, marita natie dacoromâneasca, în Banat, în Tara Româneasca, în Moldova, în Ardeal, în Tara Ungureasca, minte! Când te vei lumina cu învatatura, cu luminatele fapte bune si te vei uni, mai aleasa natiune pe pamânt nu va fi înaintea ta!”.
În primul an, Societatea „Transilvania” a acordat burse la 31 de tineri, pentru a studia în Occident, la Paris, Viena, Berlin si Bruxelles. Dintre studenti se remarca Victor Babes, la Universitatea din Viena, Octavian Goga, la Berlin, si Onisifor Ghibu, la Strasbourg.
Societatea a dat ajutoare pentru constructii de scoli si biserici, de asemenea, si ranitilor din Razboiul de Independenta – 1877.
Alexandru Papiu-Ilarian a organizat conferinte publice cu teme din cultura si literatura nationala si universala, fiind el însusi unul dintre principalii conferentiari. A militat pentru înfiintarea de biblioteci scolare si populare în Transilvania si Bucovina.
În timpul vietii a scris putin, l-a preocupat istoria, opera sa de seama este „Istoria românilor din Dacia Superioara”, I-II, Viena, 1851-1852; volumul III, editat dupa manuscris, si lucrarea „Tezaur de momente istorice pentru România”, I-III, 1862-1864, o colectie de izvoare istorice comentate, despre care Nicolae Iorga a afirmat ca „întreceau tot ce se mai daduse pâna atunci la noi si aratau ca autorul lor e un om extraordinar de bine documentat”.
În presa timpului este prezent cu articole, mai ales cu subiect politic, într-un stil personal, sententios, depasind stilul narativ-descriptiv.
Din 1868 Alexandru Papiu-Ilarian a fost ales membru al „Academiei Române”, a fost primul academician care a inaugurat discursul de receptie, al sau l-a închinat lui Gheorghe Sincai: „Viata si opera lui Gheorghe Sincai de Sinca”.
Alexandru Papiu-Ilarian, „tribunal din Budiu”, s-a stins din viata la 23 octombrie 1877 si a fost înmormântat în Cimitirul „Bisericii Greco-Catolice dintre Brazi”, din Sibiu, alaturi de Gheorghe Baritiu, Ioan Ratiu, Alexandru Vaida-Voevod si Iosif Sterca-Sulutiu.
În opera „Oameni cari au fost”, Nicolae Iorga ne spune ca „comemorarile nu învie mortii, dar ele scot coltul lor de nemurire, unde arde înaintea lor numai lumina saraca a recunostintei din partea celor putini, chipurile mari ale trecutului si le aduc, în lumina facliilor de pomenire înaintea atâtor care pâna atunci nu stiau nimic despre acei oameni sau uitasera”.
Testamentul „Scolii Ardelene”, Testament de credinta în Dumnezeu, devotament pentru Biserica Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, de „smerita slujire” a culturii si a neamului, a fost preluat si urmat de cel pe care nu este drept sa se astearna uitarea timpului, Alexandru Papiu-Ilarian.
Pentru toate acestea, lasam gândul sa-i readuca în sufletul nostru amintirea si ne împreunam mâinile pentru o rugaciune …