„
De Carlo Pizzati
Voluntarul ajunge în straduta unde apare inscriptia "Mother House". Pe zidul din fata este pictata o secera si un ciocan. O sora în sari alb cu marginile albastre unge cu pudra de culoarea mustarului pielea crapata a unui câine schiop. Intrând, voluntarul este primit de zâmbetul dulce al altor doua surori. În prima curte mica, o statuie cenusie a sfintei întinde o mâna cu palma îndreptata în jos pentru a permite pelerinilor sa-si aplece capul si sa primeasca binecuvântarea de la sculptura.
Trecând la o curte mai larga, care se deschide spre patru etaje de chilii si birouri, la stânga o scurta scara duce la chilia Maicii Tereza (pat mic, banca, masa de scris) si la dreapta se ajunge în sfârsit la mormânt.
Acolo este un întreg du-te-vino de sari albe si credinciosi care cânta si se roaga unindu-se cu liturghia celebrata de un preot tânar. Credinciosii merg în sensul acelor de ceas, introduc cereri de minuni, îsi rezema fruntea pe piatra. În centrul lespezii de marmura cenusii se evidentiaza o inima de petale de trandafiri rosii. O femeie aduna una dintre ele si o consuma, ca si cum ar fi o ostie consacrata. Prin atingerea statuii si gustul dulceag al petalei se cauta un contact senzorial cu sfânta Tereza, al carei nume original în albaneza înseamna chiar Trandafiras.
Primirea
Voluntarul întreaba daca poate sa viziteze unul dintre centrele unde traiesc muribunzi, leprosi, bolnavi si suferinzi. Sora Blessiella, modelul calugaritei severe, este cea care-i primeste pe vizitatorii care vor sa stie ceva mai mult: "Dar este prea putin timp! Mâine? Trebuia sa faceti cerere scrisa. Se vede ca dumneavoastra nu întelegeti chiar nimic din ceea ce facem aici. Oricum, bine, prezentati-va la liturghia de mâine la ora 6 si vom vedea". Scuzati-ma, spune voluntarul, gândindu-se la o vestita vorba a sfintei: "Suferinta este un dar al lui Dumnezeu".
Este dis-de-dimineata. Strazi pustii. La primul etaj 100 de surori si 60 de voluntari se roaga în genunchi. Novicele admira extaziate un preot spaniol cu barba si privesc, în spatele lui, un Cristos pe cruce care chiar seamana mult cu el. Maica superioara are peste 70 de ani, dar rezista în genunchi, palida si impasibila, alaturi de o clatinata sora muziciana la tastatura orgii, cuprinsa de un cântec îngeresc pe doua voci care sfideaza tipete, camioane, latraturi, strigate si claxoane care se infiltreaza prin ferestrele deschise.
Rugaciunea
Iata o grupa de 45 de credinciosi din Madrid pregatiti ultimii pentru 18 zile de voluntariat. Femei cu cozi împletite, t-shirt si pantaloni imprimati stil "vin de la o ora de yoga". Barbati cu cercel în ureche si codita. Dupa o ora de Bucura-te, Marie, Mea culpa, Aleluia si Tatal nostru, o sora atipeste pe banca având breviarul în mâna.
Este cald. Este Calcutta. Este vara. Voluntarul aproape se razgândeste. Se gândeste la aerul conditional. Dar este prea târziu. Mic dejun cu pâine, banane si ceai cu lapte si se porneste pe jos timp de 40 de minute de sudoare prin periferie, evitând trasuri, jeep ale politiei, trenuri, balega de vaca, vaci, oameni care se sapunesc în dusul comun, copii care-i iau în râs pe straini, grajduri sub cerul liber, munti de gunoaie pretutindeni, multimi care coboara din tren în timp ce o femeie cânta melancolica în capatul bancii.
Totul pare coregrafiat asa de bine. Însa voluntarul stie ca trebuie avuta rabdare. Orasul bucuriei va darui vreo bucurie. Iata ca se ajunge la portile albastre de la Prem Dan, casa pentru muribunzi si suferinzi, asa cum a avertizat sora americana la înregistrare. Mutilati cu tifonul murdar de iod, bolnavi si neputinciosi asezati sub un acoperis de ondulate pentru a se racori. Cei mai gravi, în camera mare. Un barbat cu o malformatie pe stomac mare ca un nou-nascut, picioare si brate scheletice, zace pe o targa. Un altul, numai oase, se ghemuieste, nu vrea sa se ridice. O ambulanta duce un mort.
Trebuie urcat pe terasa care tine loc de acoperis. Voluntarul îsi ia sortul si timp de doua ore, batista pe frunte ca Mauro Corona, începe sa stoarca scutece, pantaloni scurti, tricouri, camasi, pânze, cearsafuri si sa le întinda sub o caldura care frige. Trei tineri spanioli sunt în unda mistica. "Omul pentru mine este în mod fundamental bun, apoi este stricat", spune Francisco, papa-boy catalan cu o bratara care avertizeaza "Spune nu noului drog" (este pornografia, explica el). Lucas andaluzul este sceptic: "Nu cred într-o fiinta superioara. Cred ca exista fiinte luminate ca Maica Tereza sau Vincent Ferrer, care au schimbat unele lucruri în lume. Dar nu cred în Dumnezeul crestin sau în paradis. Însa daca exista un iad cu siguranta are o sala VIP pentru catalani", spune el dându-i o palma lui Francisc.
Munca
Deja aici se începe sa se perceapa un început al acelei euforii si energii care este în crescendo, desi e înconjurata de suferinta si moarte. Sau probabil tocmai pentru asta. Cu cât sunt mai dezgustatoare si umile muncile, cu atât este mai puternica încarcatura pe care îndeplinirea lor pare sa le reverse în voluntar. Si sentimentul unirii, al îngrijirii fata de ceea ce Maica Tereza numea lepra Occidentului: singuratatea.
Astfel Alfonso, un basc corpolent si bârfitor, se plimba printre suferinzi oferindu-se sa taie unghiile de la picioare si de la mâini. Andreas, argentinian hippie, pare fericit sa goleasca plostile pline de urina, dupa ce a aranjat paturile din jumatate de camera printre bolnavii care fac dializa, unii fara un ochi, altii cu membrele malformate, dar toti cu zâmbete luminoase.
Este ora de a spala farfurii si pahare. Rocio, Maria si Cristina, trei surori din Madrid, spun ca în sectorul feminin se fac mai mult sau mai putin aceleasi lucruri. "Dar în afara de a taia unghiile, le si pilim", râde Maria. Pilar se întoarce mâine la Madrid la munca sa de secretara a unui notar. "Este o experienta care schimba – admite ea – primele trei zile: soc total. Nu credeam ca voi reusi. Caldura, galagie, miros urât, câini, corbi, murdarie, mâncare. Trauma. Apoi m-am obisnuit. Acum sunt fericita ca ma întorc. Nu ca dupa vacantele la mare, când sfârsitul concediului era o tristete…".
Volon-turism? Da, un pic. Senzatia pe care unii o simt cele doua sau trei saptamâni la Maica Tereza nu prin vocatie, ci prin experienta, ca sa spunem ca au trait-o, exista.
Volon-turism
Andy este un student german, înalt, zvelt, zâmbet simpatic: "Urmatoarea etapa, Varanasi si Mumbai. Cu trenul. Am venit pentru a trai o experienta. Nu sunt foarte religios. Desigur, dau acea taxa pentru Biserica, dar am venit pentru a întelege. A vedea oameni care dorm sub cerul liber, sau aici printre suferinzi, este socant. Dar nu-i foloseste nimanui ca te emotionezi de empatia ta. Aici se face ceva concret. Si îmi va folosi când ma voi gândi ca lucrurile merg rau pentru mine, în Germania, si ma voi înfuria pentru ca nu este wi-fi sau nu se gaseste un starbucks. Atunci îmi voi aminti ca am barbierit un bolnav tremurator la Calcutta".
Keith, fost legionar neozeelandez, se gândeste mai ales sa duca vasele cu ceai cald celor suferinzi, în timp ce Lucas, spalând paharele de aluminiu, admite: "Dupa trei saptamâni, ce plictiseala! Mereu acelasi lucru!". Argentinianul striga împotriva unui grup de voluntari care îsi scot telefoanele mobile: "Dar chiar vi se pare ca e locul potrivit pentru a va face selfie-uri!".
Se apropie sora Sabina. În 1961, la 18 ani, a depus voturile în Kerala. A venit Maica Tereza personal sa o ia pe ea si pe sora ei la gara. "Avea în mâna scrisoarea noastra, ne-a spus sa mergem cu ea. Am urmat-o. A fost o calatorie obositoare, nu fusesem niciodata cu trenul. Apoi viata noastra s-a schimbat. Sora mea a mers în Siberia. Acum este în Mexic. Are 80 de ani. Am umblat prin toata India cu surorile misionare. Din când în când ma întorc în Kerala ca sa vad familia mea, dar acum aceasta este familia. Cum era Maica? Maica este maica. Este totul. Era mama care îmi punea în gura medicamentele atunci când aveam febra. Aceea era mama. În întregime inima. În întregime iubire".
Se continua asa pâna la asfintit. Lepra, bolnavi terminali. Durere, dar forta. Seara ne întoarcem la Casa Mama. "Ceea ce se traieste în exterior aici – conclude Pilar, catolica practicanta – simt înlauntrul meu în timpul rugaciunii". Ziua este lunga, dar la sfârsit, desi nefiind credincios, voluntarul îsi da seama cu surpriza ca nu se simte obosit, ba chiar ca are mai multa energie decât dimineata la ora 6. Acel voluntar sunt eu.
(Dupa Vatican Insider, 2 septembrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Patrascu
Sursa: http://www.ercis.ro
