„Ioan Vancea, un mare Mitropolit prin puterea credintei si a faptei”,

„

18 mai 1820 – 31 iulie 1892

125 de ani de la stingerea din viata

„Dupa cât ne vor ajuta puterile de care dispunem din darul lui Dumnezeu, ne vom nazui sa fim spre folosul si prosperarea, spre înflorirea si înaintarea în toate privintele a Arhidiecezei si a Provinciei noastre bisericesti”, este marturisirea de credinta fata de Biserica Româna Unita cu Roma, facuta de Mitropolitul Ioan Vancea în Catedrala Blajului, la ceremonia instalarii sale ca Mitropolit, la 21 decembrie 1868.
Si cuvintele rostite de Episcopul Iosif Papp-Szillagyi în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, la consacrarea ca Episcop a Canonicului Ioan Vancea, se asezau cu tot adevarul lor peste marturisirea Înaltului Ierarh: „ … Tu, darul lui Dumnezeu dat poporului sau spre mântuirea lui; tu, raza de frumusete a Bisericii; tu, binecuvântarea poporului român pe care-l iubeste Domnul, pentru ca te-a dat pe tine!”.
Sub semnul acestei marturisiri a fost întreaga viata a Mitropolitului Ioan Vancea: pentru ceea ce a construit la Blaj, este considerat al doilea ÎNTEMEIETOR, pentru întarirea vietii spirituale a credinciosilor, un mare PREOT, pentru participarea la Conciliul Vatican I, contributia la lucrarile Conciliului si efortul de a face cunoscuta Biserica Greco-Catolica în lume, un MARE PRELAT AL BISERICII CATOLICE, pentru cunostintele teologice, pentru larga cultura si stapânirea desavârsita a limbii latine, un ERUDIT, pentru generozitatea avuta pentru cei în nevoi, un PARINTE.
Personalitatea remarcabila a Mitropolitului Ioan Vancea ne este readusa în atentie la comemorarea, la 31 iulie, a 125 de ani de la stingerea sa din viata.
„Cararea vietii strabatuta de Ioan Vancea a pornit din Vasad – Bihor, a poposit un timp la Viena si Oradea, apoi, cu toiagul episcopal în mâna, s-a oprit o vreme la Gherla, si-a schimbat toiagul cu cârja de mitropolit si s-a asezat la Blaj …, de unde a ajuns pâna la amvoanele Vaticanului …”.
Odata cu el ne este readus si pus în lumina un trecut al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, pentru ca Ioan Vancea s-a nascut pe plaiurile bihorene, în comuna Vasad.
Familia are ascendenta nobilitara pe linie paterna, este originara din Oncesti (Vancesti) de Maramures, înrudita cu nobilii români de Apsa. Este atestata din 1406, când Sigismund, Regele Ungariei, face o donatie lui Vancea si Alexandru, fiii nobilului Vlad. O ramura a familiei s-a mutat mai târziu în Buteasa Satmarului, de unde este si titulatura „de Buteasa”, apoi la Vasad.
Parintii, Gheorghe si Floriana i-au fost primii îndrumatori, însa în mod deosebit mama.
Scoala elementara o începe la Vasad, unde face primele doua clase, dar, remarcata inteligenta si înclinatia spre învatatura, va continua urmatoarele clase la „Scoala Normala Greco-Catolica” din Oradea.
Studiile secundare si doi ani de filozofie le-a frecventat la „Liceul Premonstratens”, intern fiind la „Seminarul Tinerimii Române”, prin bursa obtinuta din „Fundatia Ignatiu Darabant” – este perioada în care se contureaza chemarea Altarului.
Consistoriul Diecezei Unite de Oradea l-a trimis pentru studii la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena, „studiile efective urmându-le la Facultatea de Teologie a Universitatii vieneze”. A încheiat exceptional studiile universitare, remarcându-se prin talent în învatarea limbilor straine, franceza si germana, dar si a celor orientale (semitice); limba latina o cunostea bine la plecarea la studii, în anii vienezi se poate vorbi de o stapânire desavârsita – cursurile se predau în latina.
Ioan Vancea se înapoiaza acasa si este hirotonit preot celib la 10 august 1845, în ziua sarbatoreasca a sfintirii bisericii din comuna natala.
Pentru foarte scurt timp lucreaza în cadrul administrativ al Episcopiei ca arhivar, protocolist în cancelaria diecezana, capelan la Macau. Episcopul sau Vasile Erdelyi i-a observat „înclinatia spre eruditie, morala exemplara si devotamentul pentru Biserica” si îl va retrimite la începutul anului 1846 în Capitala Imperiului, la Institutul „Augustineum” pentru obtinerea doctoratului. La 7 iunie 1849 sustine la Universitatea din Viena teza de doctorat intitulata „Dissertatio Historico-Dogmatica de Processione Spiritus sancti a Filio”, obtinând titlul de doctor în teologie.
La o luna dupa obtinerea doctoratului se înapoiaza la Oradea, unde, pe lânga Episcopii Vasile Erdelyi si Iosif Papp-Szillagyi, a învatat stiinta administratiei ecleziastice si totodata i s-au deschis treptele unei cariere de exceptie. A fost numit secretar episcopal, calitate ce îl situa în apropierea Episcopului, ajutându-l în rezolvarea problemelor ecleziastice ale timpului. Astfel, a participat la conferintele „care au pregatit înfiintarea Provinciei Mitropolitane de Alba Iulia si Fagaras si a diecezelor de Gherla si Lugoj”.
Fara sa enumeram toate functiile ce i-au fost încredintate, mentionam totusi câteva: notar consistorial, director si secretar al Cancelariei episcopale si profesor la „Preparandie” (Scoala Normala Româna Unita), profesor la „Seminarul Teologic Latin” din Oradea, Canonic în Capitlul oradean.
Puternica personalitate este remarcata la Oradea si în întreaga Biserica: „Potrivit marturiilor contemporane, în calitatea sa de canonic a excelat prin zelul filantropic, lasând în urma sa o amintire placuta în rândul saracilor si orfanilor diecezei oradene” (Canonici, profesori si vicari foranei din Biserica Româna Unita – 1853-1918 – „Dictionar”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p.396).
Perioada oradeana a fost de mare însemnatate atât în însusirea deprinderilor administratiei ecleziastice, utile mai târziu, când avea sa devina episcop si mitropolit, cât si în scrisul cu caracter teologic.
La 4 iulie 1865 a fost numit Episcop al Diecezei de Gherla, consacrat în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, prin punerea mâinilor Episcopului Iosif Papp-Sillagyi, împuternicit al Mitropolitului Alexandru Sterca-Sulutiu.
În cei doi ani de episcopat, a cuprins si s-a ocupat cu deosebita competenta de toate îndatoririle ce-i reveneau, depasind dificultatile. Cu întelepciune, fermitate, cu întelegere si deschidere catre problemele timpului, a rezolvat situatii imediate, dar si pe termen lung.
Întâietate au avut viata spirituala a preotilor si a laicilor, trairea crestina si dezvoltarea învatamântului românesc, „conditionând orice avansare preoteasca de progresul scolii confesionale parohiale; cere si introduce studiul limbii române pentru elevii români din gimnaziile catolice, inclusiv cântarile bisericesti” (Preot profesor dr. Ioan M. Bota, „Istoria Bisericii Universale si a Bisericii Românesti de la origini pâna astazi”, editia a II-a, Casa de Editura Viata Crestina, Cluj-Napoca, 2003, p.397).
A mutat „Scoala Normala Granicereasca” din Nasaud la Gherla, a organizat „Seminarul Teologic” diecezan, a înfiintat „Tipografia diecezana”si a editat primul sematism diecezan.
Dupa moartea Mitropolitului Alexandru Sterca-Sulutiu, în sinodul electoral a fost ales Mitropolit, numit la 21 octombrie 1868, confirmat de Sfântul Scaun la 21 decembrie în acelasi an si instalat la Blaj prin Episcopul Lugojului, Alexandru Dobra, delegat al Papei Pius IX, la 11 aprilie 1869.
Programul noului Mitropolit este cuprins în cuvintele: „Biserica si Scoala sunt leaganul credintei, a nationalitatii si luminarii poporului nostru. Asupra lor se cuvine dara sa îndreptam privirile tuturora”.
Sinoadele arhidiecezane si provinciale au fost folosite pentru îndrumarea vietii spirituale si progresul Bisericii: s-au stabilit canoane pentru „organizarea bisericeasca, viata clerului, educatia tineretului, Ordinul Basilian, subliniindu-se adevarurile de credinta comune cu Biserica Catolica Romana, dar cu pastrarea nestirbita a rânduielilor Bisericii Rasaritene (Op.cit., p.398).
La Congresul Scolastic Arhidiecezan din 1873 s-au stabilit hotarâri importante pentru dezvoltarea învatamântului românesc confesional. Preotilor si protopopilor li se cerea munca de „zi si noapte” pentru asigurarea „bunei functionari a scolilor confesionale”. Celor îngrijorati de atâtea poveri, Mitropolitul le-a spus: „Ca daca nu voi putea altfel,atunci îmi voi da Crucea de pe piept si reverenda de pe mine si institutele de cultura a poporului meu nu le voi lasa sa piara” (Lucian Petrescu, „Istoria Blajului”, Editura Dosoftei, Iasi, 1997, p.59).
De numele Mitropolitului Ioan Vancea se leaga 300 de scoli confesionale ridicate în parohiile greco-catolice. Si tot Ioan Vancea este cel care a semnat împreuna cu Ioan Ratiu si George Baritiu „Memorandumul de la Blaj”, 3 iulie 1872, prin care se cerea recunoasterea limbii române ca limba oficiala alaturi de cea maghiara, limba româna, limba de predare în învatamântul superior si autonomia scolilor confesionale.
Parintilor le cerea sa-si trimita copiii la scoala, „ca o obligatie fata de Dumnezeu si natiune; Stiinta lumineaza, ea desteapta, întareste si înavuteste pe popoare” (Circulara nr.567/1867), sublinia marele Ierarh.
A organizat institutiile de învatamânt din Blaj. La „Institutul Teologic” a adaugat studii practice: Ritul oriental, Cântul, Tipicul bisericesc si Dreptul civil, dar si Filozofia, Liturgica si Omiletica, profesori putând fi doar doctorii în Teologie.
A ridicat din bani proprii „Internatul de Baieti” din Blaj, pe care îl va transforma în „Scoala civila superioara de fete” (liceu), construind în locul lui „Internatul Vancean”. În acest internat, condus de preoti cu suflet mare, s-a dat învatatura si educatie crestina, s-au format caractere adevarate, pregatite sa traiasca bucuriile, dar si sa învinga marile încercari ale vietii. Pentru elevii saraci si orfani, a fost adevaratul camin parintesc. Fostii elevi ai „Internatului Vancean” marturisesc ca „simteau supravegherea din umbra a ctitorului ce ne îndemna la învatatura temeinica si viata morala, ca sa fim folositori tarii si neamului, iar la vreme de cumpana, gata de sacrificiu” (Op.cit.,p. 60).
În timpul pastoririi Mitropolitului Ioan Vancea a avut loc cel de al XX-lea Conciliu al Bisericii Catolice, Conciliul Vatican I”, convocat de Papa Pius al IX-lea la 29 iunie 1868 prin Scrisoarea apostolica „Aeterni Patris”. Lucrarile Conciliului s-au desfasurat între 8 decembrie 1869 si 1 septembrie 1870, având ca tematica „Dogma infailibilitatii Papei” si „Definirea pozitiei Bisericii fata de rationalism, relativism si materialism”, decretele si constitutiile dogmatice formulate la Conciliu urmând sa aiba efecte pe termen lung.
Un loc important la Conciliul Vatican I îl aveau pozitiile episcopatului catolic de rit oriental, prezent cu 10% din totalul participantilor, prin 61 de prelati.
Biserica Româna Unita cu Roma a fost reprezentata de Mitropolitul Ioan Vancea, însotit de secretarul mitropolitan Victor Mihalyi de Apsa si de Episcopul Diecezei de Oradea, Iosif Papp-Szilagyi, care îl aducea cu sine pe Canonicul Ioan Szabo, prelati cu studii la Roma sau Viena, care cunosteau în afara limbilor clasice latina si greaca, limba româna si maghiara, cât si limbile moderne italiana, franceza si germana, în acelasi timp erau stapâni ai unei culturi de largi dimensiuni.
Prin prezenta acestora si prin participarea directa la lucrarile Conciliului, Biserica Româna Unita cu Roma a fost mai bine cunoscuta în lumea catolica. A fost mai bine înteleasa individualitatea sa catolica de rit oriental, de asemenea, originea latina a romanilor, latinitatea limbii si locul nostru între popoarele Europei.
Cei doi ierarhi români au înregistrat o paleta ampla de contributii la lucrari, de la discursuri rostite în plenul sedintelor, la observatii si amendamente, petitii, memorii si contacte directe cu demnitarii catolici de pe întreg mapamondul catolic.
Mitropolitul Ioan Vancea a tinut patru discursuri pe marginea tematicii. S-au retinut toate datorita continutului bine documentat teologic. Au impresionat cuvintele alese prin care definea Biserica: „ … columna si firmament al adevarului, care poate aduce în tenebrele spirituale si în variatele suferinte ale sufletelor carora le sunt supusi oamenii, lumina unica si necesara si vindecarea mântuitoare” (Nicolae Bocsan – Ioan Cârja, „Episcopatul greco-catolic român si prerogativele Papei la Conciliul Ecumenic Vatican I”, în „300 de ani de la Unirea Bisericii Românesti din Transilvania cu Biserica Romei”, Presa Universitara Clujeana, 2000, p.258).
Una din cele mai importante contributii aduse de Mitropolitul Ioan Vancea la lucrarile Conciliului se refera la definirea puterii si a drepturilor episcopilor, capitol ce lipsea din programul Conciliului, subliniind ca „este de neconceput faptul ca episcopii au fost omisi din schema”. De asemenea, a insistat sa fie trecut integral în documentele Conciliului Decretul florentin, „care a fost baza unirii cu Biserica Romei” a unei parti a Rasaritului, dar si pentru ca „vechea poarta a Conciliului florentin” ramâne deschisa.
Eruditul nostru Mitropolit a aparat autonomia, ritul si limba liturgica româna si a obtinut dezmembrarea parohiilor unite de la Sighetul Marmatiei de Episcopia Ruteana Greco-Catolica a Muncaciului si alipirea la Episcopia Greco-Catolica de Gherla.
La 28 ianuarie 1870, Mitropolitul Vancea a pontificat prima Sfânta Liturghie greco-catolica în limba româna în Bazilica San Pietro, asistat de Episcopul Iosif Papp-Szilagy, la care au servit ca diaconi Victor Mihalyi de Apsa si Ioan Szabo, în prezenta tuturor parintilor conciliari. La elogiile care au fost aduse Mitropolitului si prelatilor români „pentru competenta aleasa si prestanta la cel mai înalt nivel intelectual” la lucrarile Conciliului, pentru eruditie si stapânirea perfecta a limbii latine, s-au adaugat cele pentru rugaciunea noastra, pentru sfintenia si frumusetea ei. O recunoastere evidenta a personalitatii cu totul distincte a Mitropolitului român o atesta primire sa în audienta particulara de catre Papa Pius al IX-lea.
Participarea la Conciliul Vatican I a Bisericii Române Unite cu Roma, prin Mitropolitul Ioan Vancea si delegatia sa a însemnat „afirmarea plenara a comuniunii Bisericii noastre cu Biserica Catolica, cu Sfântul Scaun, integrarea deplina în lumea catolica de pe pozitia eclesiologiei individualitatii si specificului acestei Biserici, consacrate de traditia, ritul si disciplina care îi erau specifice, de codul Bisericii Orientale” (Op.cit.,p.283).
Mitropolitul Ioan Vancea are paginile sale în Istoria Bisericii noastre, citindu-le, vom trai bucuria de a-l fi avut un timp în fruntea Bisericii. Recunostinta va deveni rugaciune ca Dumnezeu sa-i dea rasplata promisa celor buni … Si rugaciunea ne face sa simtim cât ne este de aproape … Suntem siguri ca „de la fereastra sa din Cer”, Ioan Vancea priveste Biserica noastra, întârzie mult privind Biserica Greco-Catolica din Vasad, fericit de a vedea „credinta cu care se crede” si trairea ei …