„

Ion Agârbiceanu, Preotul, Scriitorul si Omul

12 septembrie 1882 – 28 mai 1963

135 de ani de la nastere

„Sfânt Parinte al Literaturii Române”.

Lucian Blaga

„Poate n-ar fi rau ca, în fine, sa citim aceste romane eliberati de presiunile ideologice de tot felul, recunoscându-le originalitatea si valoarea”, ne îndeamna astazi criticul literar Razvan Voncu, referindu-se la operele Parintelui-scriitor Ion Agârbiceanu, recent reeditate.
În acelasi timp, ne face atenti ca autorul nu este modern si nici nu a avut o profesie moderna, ceea ce, desigur, stim. Dar oare chiar stim?
În acest an sunt 135 de ani de la nasterea scriitorului, este timpul sa ascultam chemarea constiintei ca sa-l regasim, sa-l cunoastem, sa-l aducem între noi pe Ion Agârbiceanu, preotul-scriitorul si omul … si sa începem sa citim opera acestui sfânt Parinte, pe care, cu autoritatea sa, George Calinescu îl numeste „scriitorul cazurilor morale”.
Ion Agârbiceanu a fost preot greco-catolic, Blajul „i-a marcat definitiv spiritul si opera …”. Cu putine exceptii, critica literara a timpului nu a intrat în profunzimea scrisului sau, nu a prea atras atentia asupra valorii creatiei sale, un grad de marginalizare a existat întotdeauna.
Eugen Lovinescu este, poate, primul care i-a recunoscut valoarea: „Ion Agârbiceanu era bine venit printre noi, deoarece în acest tânar sfios si delicat, noi care îl urmaream de mult, vedeam pe cel mai viguros povestitor al Ardealului”. Si tot Lovinescu remarca izolarea, singuratatea scriitorului: „De ani de zile, în tacerea cea mai adânca, fara acele îndemnuri bine-venite oricui, dar mai ales fara prinosul de flori aruncate de mâini prietene, Ion Agârbiceanu îsi alunga pana lui harnica pentru a prinde în icoane vii, puternice, durerile si bucuriile neamului sau obidit” (O carte gândita si alcatuita de Mircea Zaciu, „Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.111).
Din 1948 a urmat uitarea … Preotul, Canonicul si Protopopul Clujului, Scriitorul si Credinciosul nu a putut accepta nemeritata si nedreapta suprimare atât de violenta a Bisericii Greco-Catolice, si, refuzând sa devina ortodox, a ramas tot greco-catolic, primind sa traiasca consecintele actului sau de credinta …
Profesorul Mircea Zaciu, care i-a fost un timp aproape, marturiseste neputinta de a patrunde în profunzimea durerii traite de Agârbiceanu: „ … nu se caineaza, nu schiteaza gesturi grandilocvente. Mi-e imposibil sa intuiesc stratul de durere”. Era ca si cum ar fi trecut „dincolo de bine si de rau”, îngenuncheat în propria tara …
Cu mai multi ani înainte de suprimarea Bisericii noastre, Ovidiu Papadima (1909-1996), asistentul profesorului Dumitru Caracostea (1879-1964) de la Facultatea de Litere si Filozofie a Universitatii din Bucuresti, schiteaza portretul reprezentativ al Preotului, Scriitorului si Omului Ion Agârbiceanu.
Papadima relateaza ca, 1932, profesorul Dumitru Caracostea a organizat seri de „Marturisiri literare”, la care erau invitati scriitorii sa vorbeasca despre operele lor. La o astfel de „Marturisire” a fost invitat scriitorul si preotul ortodox Gala Galaction, la alta, preotul greco-catolic Ion Agârbiceanu. Iata imaginea ramasa în memoria lui Papadima: „Nici acum nu pot uita contrastul […] Pe Gala Galaction nu mi-l pot închipui decât alergând prin Bucuresti, în vesnica agitatie a facerii de bine oricui, cu barba si sutana fluturând în vânt. Asa a aparut si la „marturisirile” sale, electrizând asistenta cu verva lui, încremenind-o cu gesturile sale largi, ca de îmbratisare si binecuvântare, cu spovedania lui de om pentru care viata oferise atâtea ispite”.
Si Papadima, continua subliniind contrastul: „Când Agârbiceanu a intrat […] în sala arhiplina si frematând de murmurul vocilor, a amfiteatrului Odobescu, s-a facut deodata liniste. Prezenta masiva si sobra a scriitorului îi impresionase pe toti, ca si pe mine”. Imaginea preotului cunoscut cu ani în urma, în sobra sutana preoteasca, avuta si în momentele „marturisirii”, îi trec fulgerator prin minte, ca apoi sa reia relatarea: „Agârbiceanu, dimpotriva, fusese în seara aceea de o sinceritate deloc spectaculoasa, dezvaluindu-se întreg asa cum era, ca si cum ar fi vorbit doar unui prieten. E foarte curios: omul acesta plin de iubire de oameni – care se daruia neobosit, cu articole, povestiri si sfaturi unei imensitati de foi pentru popor, pâna la cele mai umile, din cine stie ce colturi de tara, iar la revistele de prestigiu colabora fara deosebire de grupare literara – era foarte rezervat fata de cei cu care venea în contact la Bucuresti, mai ales fata de universitari, de critici si de redactorii marilor reviste. Parea ca n-ar vrea sa-i cunoasca de aproape, nici macar sa le stie numele” (Op.cit.,p.34).
Cât de nestiute sunt drumurile vietii! Profesorul Dumitru Caracostea, cel care-l invitase pe Agârbiceanu la Bucuresti pentru o „Marturisire” a unei seri literare, a fost întemnitat la Sighet cu Episcopii si preotii greco-catolici. Acolo , în închisoare, s-a convertit la greco-catolicism prin preotul – profesor Ioan Vultur de la Blaj si a fost primit în Biserica Româna Unita cu Roma de Episcopul Iuliu Hossu, cum se stie, întemnitat si el.
Reîntorcându-ne la Parintele Agârbiceanu, stim ca toti oamenii nosti mari care l-au vazut atunci sau mai târziu au ramas tulburati, dezorientati, nu reprezenta imaginea preotului cu care erau obisnuiti. Eugen Lovinescu îsi marturiseste si el uimirea: „Zariram deodata pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiurea, strain în port si în chip. Un barbat bine închegat, cu trasaturi totusi delicate, ca si cum n-ar fi fost batute de soarele si vântul Abruzilor, blond, si de sub bolta fruntei caruia straluceau doi ochi unde puteai ceti deodata întreg sufletul, – un suflet nu aprig, nu aprins, ci blând, visator, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintâi atingere cu asprimele vietii loveste din aripi pentru a se ridica la înaltimile albastre. Îl vedeai stângaci în vorba, necunoscând oamenii ce-l înconjurau, dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-si seninii lui ochi peste maririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totusi în suflet. Si l-am primit cu bucuria cu care se primeste un sol venit dintr-o lume draga, atât de aproape de sufletul nostru, ca pe o rândunica ce trage întâia dunga neagra pe cerul albastru al primaverii, sau ca pe cel dintâi ghiocel ce zdrobeste învelisul moale al zapezii” (Op.cit.,p.111).
Chipul interior al preotului scriitor este definit prin taria credintei în Dumnezeu si trairea Evangheliei. Contrastul dintre Parintele Agârbiceanu si lume era prea evident, îl atesta conceptia sa despre viata: „Trairea Evangheliei coboara în sufletul muritorilor lumina si fericirea cea mai înalta, iar în lume ar putea coborî Împaratia lui Dumnezeu daca toti oamenii ar trai dupa Evanghelie, daca ar merge pe urmele lui Isus”, sunt cuvintele convingatoare ale Parintelui. O astfel de viata nu poate fi însa decât „o lupta necurmata împotriva tuturor piedicilor care s-ar pune în calea realizarii Binelui, a Frumosului si a Dreptatii”.
Si crezul sau literar îl atesta: „O opera literara care nu adauga nimic la gândul nostru, la simtirea si vointa noastra, la bucuria noastra de viata, cred ca e zadarnic scrisa, zadarnic citita” (Op.cit., p.368).
Ion Agârbiceanu s-a nascut în comuna Cenade din apropierea Blajului, parintii fiindu-i Nicolae, padurar cu stiinta de carte, abonat la reviste, si Ana care nu stia carte, dar stia multe rugaciuni, povestiri si versuri pe de rost. Parintii erau foarte credinciosi. Bunicul, tot padurar, era venit în Cenade din comuna Agârbiciu, se numea Boariu, dar localnicii i-au zis Agârbiceanu, si asa i-a ramas numele.
Scoala primara o începe în comuna natala, din clasa a treia continua la Blaj, unde îsi va duce cu el cartea de rugaciuni: „pâna m-am obicinuit cu scoala noua, ceteam mai mult din ea, eram retras”, ne destainuie Parintele. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”, în clasa a VII-a (astazi clasa a XI-a) a debutat în „Unirea”, revista Blajului, cu versuri, dar publica si proza scurta, schita „În Postul Pastelui”.
Între 1900 si 1904 urmeaza Facultatea de Teologie a Universitatii Regale din Budapesta, la finalul careia obtine „absolutoriul”. Se va înscrie si la Facultatea de Litere, dar va renunta. În acesti ani frecventeaza Societatea de lectura „Petru Maior” a studentilor români din Budapesta, citeste mult, prin marii scriitori ai literaturii nationale si universale va cunoaste miscarea de idei si idealurile înalte ale umanitatii. În tot acest timp publica schite si povestiri în revistele transilvanene „Unirea”, „Cultura crestina”, „Familia”, „Tribuna”, „Tribuna literara”, „Samanatorul” si în „Luceafarul” (Budapesta). Aceste prime lucrari literare readuc în paginile scrise „tocmai ceea ce pastram si eu mai adânc în suflet, în chip inconstient”, imaginea naturii atât de familiare primei copilarii.
În anul 1905 este prefect de studii la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, este anul în care îi apare primul volum de schite si povestiri, „De la tara”.
Anul 1906 este plin de evenimente, la început a fost „cancelist” la Mitropolie, s-a casatorit cu Maria-Aurelia Radu, i-a aparut volumul „În întuneric”, publica povestirile si schitele „În lupta”, „Luminita”, „Fefeleaga” si nuvela „Popa Man”.
Tot în acel an a fost numit preot în comuna Bucium – Sasa din apropierea Abrudului, continua sa scrie si numele Parintelui Agârbiceanu apare si în revistele din tara, acum îi sunt editate si volumele „Doua iubiri” si „Bunica Iova”.
Odata descoperit de Nicolae Iorga, acesta va avea cele mai elogioase cuvinte despre autorul ardelean si scrisul sau, care „nu deschide numai sperante cu privire la talentul aceluia care l-a scris, ci afirma în drept netagaduitul acestui talent”. Cu talent, simplu, dar miscator, spune Iorga, Parintele Agârbiceanu reflecta adevarul unei vieti, însemnatatea morala a acestei vieti, care poate si trebuie sa fie un îndreptar pentru un drum cinstit în lumea noastra.
Ca preot, a cunoscut cele mai adânci si ascunse zbateri din sufletul omului, le cuprinde în nenumarate pagini, ceea ce îl face pe Parintele Alexandru Ciura sa remarce: „ … eroii lui sunt purtati parca de furtuna patimilor grele ce dorm în adâncurile tainuite, patimi pe care nimeni nu le cunoaste si nimeni nu le crede”.
Din 1906 pâna în 1916 a fost preot în comuna Orlat din apropierea Sibiului, în anii Primului Razboi Mondial, preot militar, iar din 1919 s-a stabilit la Cluj. Este perioada aparitiilor marilor romane, desi unele au fost scrise anterior: „Legea trupului”, „Legea mintii”, „Arhanghelii”, „Biruinta”, „Rabojul lui Sfântul Petru”, „Sectarii”, „Licean…odinioara”, „Domnisoara Ana”, „Amintirile”, si ale multor alte scrieri.
Neîntrerupt, în tot cursul vietii a scris literatura religioasa, prin reeditare, astazi sunt cunoscute volumele „Fata de lumina a crestinismului” si „Caile fericirii”.
Parintele Agârbiceanu a lucrat neobosit acolo unde îl chema constiinta si cuvântul Bisericii: în Asociatia Generala a Românilor Uniti – AGRU, în Asociatia Transilvana pentru Literatura Româna si Cultura – ASTRA. În 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în 1927 i s-a acordat „Premiul National” pentru proza. S-a distins si ca jurnalist nu numai prin colaborari, dar si ca director al unor publicatii, dintre care retinem „Patria” (1919-1927).
La o jumatate de veac de afirmare în spiritualitatea si cultura româneasca, cu emotie, Nicolae Iorga scria: „A trecut o jumatate de viata de om. Ion Agârbiceanu a ramas tot acela de acolo si tot acela de atunci. El duce printr-o lume care i-a ramas de fapt straina, acea mireasma de ogor a copilariei sale, la care se adauga doar smirna vocatiei sale preotesti, de care e patruns atât de adânc”.
Da. Vremurile s-au schimbat … În urma Dictatului de la Viena, Parintele Agârbiceanu se va refugia la Sibiu, ca sa se înapoieze la Cluj dupa revenirea Ardealului de Nord în hotarele Patriei. În 1948 si în anii multi care au urmat, Parintele Agârbiceanu traieste tragedia greco-catolicului care a ramas si a înteles sa fie: „Fara nici o slujba si discret cum era, Ion Agârbiceanu aparea tot mai rar prin oras … Cara o straita grea, bine îndesata, cu mâinile acelea mari, de plugar nu de scriitor…”, îsi aminteste Ion Brad.
Ana Blandiana l-a descoperit odata într-un autobuz supraaglomerat, în care oamenii se striveau unii pe altii. Era cu sotia pe care o apara de cei care îl împingeau facându-l sa se clatine. Cu ochii în lacrimi, poetei îi venea sa strige: „Este Ion Agârbiceanu!” … Si daca ar fi strigat, ar fi fost tot zadarnic … Cardinalul Alexandru Todea a „strigat” un patrar de veac în pustiu …
Parintelui Ion Agârbiceanu i-a ramas un singur mod de a „striga” dreptate pentru Biserica Româna Unita cu Roma, i-a ramas reverenda pe care o purta în orice împrejurare, reverenda greco-catolica, cu cei 33 de nasturi în fata, reverenda purtata de preotii nostri prin închisori, sfintita cu suferinte si jertfe … Era reverenda aceea sfânta care, noua, celor de atunci, ne aducea vestea ca Biserica noastra traieste …
Si totusi, „miracolul” s-a întâmplat datorita fostilor elevi ai Blajului, deveniti oameni ai literelor si profesorilor de la Facultatea de Litere din Cluj: Mircea Zaciu, Romul Munteanu si Ion Vlad, care au gasit o cale cotita sa-l scoata pe Parintele Agârbiceanu din uitare încercând o editie din povestirile lui. Intentia expusa creeaza descumpanire: „Agârbiceanu tace. Nu-mi pot da seama daca ideea îl intereseaza sau nu; daca faptul ca un tânar din lumea de azi si-a adus aminte de el îl misca sau îl lasa indiferent […] Spune din când în când , fara nuanta: „« Ma rog»”, îsi aminteste Mircea Zaciu.
Un drum facut împreuna la Bucuresti, în aceeasi tacere … „La Blaj, se ridica sa vada vechea stampa a oraselului atipit, «Scolile», zise doar. În atitudinea lui mi se paru ca era un omagiu. Pentru asta se ridicase în picioare. Si iar tacu”, ne marturiseste Mircea Zaciu.
Parintele Ion Agârbiceanu „a ramas tot acela de acolo si tot acela de atunci …”.
Tot acesti tineri au fost aceia care l-au scos din izolare pe Parintele Ion Agârbiceanu si l-au sarbatorit la împlinirea vârstei de 80 de ani. Romulus Rusan îsi aminteste ca Parintele a participat la ceremonia aniversara, „îmbracat în nelipsita reverenda neagra …”. A stat putin „s-a ridicat, a multumit si a plecat”.
În 1962, sub supravegherea autorului, cu cenzura timpului, s-au editat volumele „Opere”, având studiul introductiv al lui Mircea Zaciu. Dupa 45 de ani, profesorul Ilie Rad reediteaza Agârbiceanu – „Opere”. Citindu-le, vom avea iarasi revelatia literaturii Parintelui Agârbiceanu si, cu aceeasi emotie si bucurie, vom zice, parafrazând exclamatia lui Agârbiceanu la încheierea lecturii operei lui Gane: „Ce fericit esti, Gane!” Fericit pentru ca a zugravit cu atâta putere viata. Vom zice deci si noi: „Ce fericit ai fost, Parinte Agârbiceanu!”… Si regasindu-ne în paginile Parintelui, în ziua care ar fi fost aniversara, vom adauga elogiul si recunostinta noastra … si o rugaciune.