„A pastra un suflet tânar

Am intrat în timpul Postului Mare, timp de pocainta, de purificare, de convertire. Nu este o îndatorire usoara. Crestinismul nu este un drum comod: nu este suficient „a sta” în Biserica si sa faci sa treaca anii. În viata noastra, viata de crestini, prima convertire – acel moment irepetabil, de neuitat, în care se vede cu atâta claritate tot ceea ce Domnul ne cere – este important; însa si mai importante si dificile sunt convertirile succesive. Pentru a usura opera harului divin care se manifesta în noi, trebuie sa pastram un suflet tânar, sa-l invocam pe Domnul, sa-l ascultam, sa descoperim ceea ce nu merge în noi, sa-i cerem iertare.

Care este cel mai bun mod de a începe Postul Mare? Reînnoirea credintei, a sperantei si a caritatii este izvorul spiritului de pocainta, care este dorinta de purificare. Postul Mare nu este numai o ocazie pentru a intensifica practicile noastre exterioare de mortificare: daca ne-am gândi ca este numai aceasta, ne-ar scapa semnificatia sa cea mai profunda, pentru ca acele acte externe – va repet – sunt rodul credintei, sperantei, iubirii.

Un moment unic

Nu putem sa consideram Postul Mare ca o perioada oarecare, o repetitie ciclica a anului liturgic. Este un moment unic; este un ajutor divin pe care trebuie sa-l primim. Isus trece pe lânga noi si asteapta de la noi – astazi, acum – o reînnoire profunda.

Postul Mare ne prezinta întrebarile fundamentale: creste fidelitatea mea fata de Cristos, dorinta mea de sfintire? Creste generozitatea apostolica în viata mea de fiecare zi, în munca mea obisnuita, între colegii mei?

Iubirea cu iubire se plateste

Apelul Bunului Pastor ajunge pâna la noi: „Eu te-am chemat pe numele tau”, te-am chemat pe tine, pe nume. Trebuie sa raspundem – iubirea cu iubire se plateste – spunând: „Iata-ma, pentru ca m-ai chemat” (1 Reg III, 5), m-ai chemat, iata-ma: sunt hotarât sa nu fac ca timpul Postului Mare sa curga ca apa pe pietre, fara a lasa urme: ma voi lasa patruns, transformat: ma voi converti, ma voi întoarce din nou la Domnul, iubindu-l asa cum El vrea sa fie iubit.

Sa ne reamintim înca o data, în acest Post Mare, ca un crestin nu poate fi superficial. Pe deplin angajat în munca sa obisnuita, în mijlocul altor oameni, cu care este egal în toate, activ, angajat, în tensiune, crestinul trebuie, în acelasi timp, sa fie pe deplin în Dumnezeu, pentru ca îi este fiu. Filiatiunea divina este un adevar plin de bucurie, un mister de mângâiere. Umple întreaga noastra viata spirituala pentru ca ne învata sa tratam, sa cunoastem, sa-l iubim pe Tatal nostru din Cer, si umple de speranta lupta noastra interioara, daruindu-ne simplitatea încrezatoare proprie fiilor celor mai mici. Mai mult: din moment ce suntem fii ai lui Dumnezeu, aceasta realitate ne conduce si la contemplarea cu iubire si admiratie toate lucrurile care au iesit din mâinile lui Dumnezeu, Tata si Creator. Astfel, iubind lumea devenim contemplativi în mijlocul lumii.

În Postul Mare, liturgia prezinta consecintele pacatului lui Adam în viata omului. Adam nu vrea sa fie un fiu bun al lui Dumnezeu si se razvrateste. Dar deja rasuna neîncetat ecoul lui felix culpa, „fericita vina” pe care Biserica întreaga, plina de bucurie, va cânta în vigilia Pastelui.

Dumnezeu Tatal, la împlinirea timpurilor, l-a trimis în lume pe Fiul sau unul nascut pentru a restabili pacea; rascumparati din pacat, adoptionem filiorum reciperemus, sa devenim fii ai lui Dumnezeu, eliberati de jugul sclaviei, facuti capabili de a participa la intimitatea Sfintei Treimi.

Si astfel i-a fost daruit omului nou, noului altoi al fiilor lui Dumnezeu, posibilitatea de a salva creatia întreaga de dezordine, restaurând toate lucrurile în Cristos, în Acela care le-a împacat cu Dumnezeu. Timp de pocainta, deci. Dar pocainta, am vazut deja, nu este o datorie negativa.

Postul Mare va fi trait în acel spirit de filiatiune pe care Cristos ni l-a daruit si care palpita în sufletul nostru. Domnul ne cheama sa ne apropiem de El cu dorinta de a fi ca El: Fiti imitatorii lui Dumnezeu ca fiii sai preaiubiti, colaborând cu umilinta dar cu fervoare la propunerea divina de a uni ceea ce este despartit, de a salva ceea este pierdut, de a ordona ceea ce pacatul omului a ravasit, de a conduce la scopul sau ceea ce s-a îndepartat de el, de a restabili concordia divina a întregii creatii.

Tu esti hotarât sa-ti formulezi propuneri sincere?

Cere de la Domnul ca sa te ajute sa te deranjezi din iubire pentru el: sa pui în tot, cu naturalete, parfumul mortificatiei care purifica; consacra-te în slujba lui fara spectacol, în tacere, cum se consuma candela care palpita lânga Tabernacol. Si daca din întâmplare în acest moment nu reusesti sa vezi cum sa raspunzi în mod concret la cererile divine care bat la inima ta, asculta-ma bine.

Pocainta este…

Pocainta este a observa cu exactitate orarul pe care l-ai fixat, chiar daca trupul opune rezistenta sau mintea cere sa evadeze în vise himerice. Pocainta este a te scula la ora justa. Este si a nu amâna, fara un motiv just, acel lucru anumit care este mai dificil sau mai greu decât altele.

Pocainta este de a sti sa aduni datoriile tale fata de Dumnezeu, fata de altii si fata de tine însuti, fiind exigent cu tine însuti pentru a reusi sa gasesti timpul care trebuie pentru orice lucru. Faci pocainta când urmezi cu iubire planul tau de rugaciune, chiar daca esti obosit, dezgustat sau rece.

Pocainta înseamna a trata mereu cu cea mai mare caritate pe aproapele, începând cu cei dragi ai tai. Este de a avea grija cu cea mai mare delicatete de aceia care sunt suferinzi, bolnavi, întristati. Este de a raspunde cu rabdare persoanelor plicticoase si suparatoare. Este de a întrerupe sau modifica programele noastre când împrejurarile, interesele bune si juste ale altora le cer.

Pocainta consta în a suporta cu bunatate miile de contrarietati mici ale zilei; în a nu întrerupe ocupatia ta chiar daca, în anumit moment, scade elanul cu care ai început-o; a mânca cu placere ceea ce este servit, fara a stingheri cu capricii.

Pocainta, pentru parinti si, în general, pentru cel ce are o datorie de conducere sau educatie, este de a corecta când este necesar, dupa felul de greseala si conditiile cu care trebuie sa fie ajutat, trecând peste subiectivismele neghioabe si sentimentale.

Spiritul de pocainta ne îndeamna sa nu ne atasam în mod dezordonat de schita monumentala ale proiectelor viitoare, în care am prevazut deja miscarile noastre si trasaturile noastre de maestru. Cât de multumit este Domnul când stim sa renuntam la stersaturile noastre si la petele noastre pseudomagistrale, si consimtim ca El sa adauge trasaturile si culorile pe care le prefera!

Sursa: www.ro.josemariaescriva