„Titu Maiorescu, creator de valori europene în spatiul românesc”,

„

Centenar

15 februarie 1840—18 iunie 1917

„Influenta lui Maiorescu a lucrat în sensul temeinicului. A descurajat mediocritatea si a facut imposibila farsa culturala”.

Tudor Vianu

Daca a existat un timp în care literatura si cultura noastra a intrat într-o ordine superioara de valori, se datoreaza celui caruia astazi, la 100 de ani de la trecerea în eternitate, îi evocam personalitatea: Titu Maiorescu.
La 22 de ani era profesor universitar, la 23 de ani decan, apoi rector, la 27 de ani scotea „Convorbiri literare”, în vara aceluiasi an devenea academician – este si unul dintre fondatorii Academiei Române -, la 31 de ani era deputat, la 34, ministru!
Prestigiul si autoritatea morala a lui Titu Maiorescu revin mai staruitor în atentia noastra în acest an, „Anul Maiorescu”, când mânuitorii cuvântului se vor apleca peste pagini din trecut ca sa redescopere tot ce îndreptateste omagiul cei i se va aduce.
În adevar, în lumea noastra, „într-o tara, în care jumatatea unei vieti nu e decât dezmintirea celeilalte jumatati”, cum afirma Lovinescu, „taria neclintita de cuget si unitatea morala” a unui om sunt o raritate. Constiinta morala inflexibila, principiile ferme marturisite de Maiorescu în fapte si în viata, surprind si impun pretuirea.
A fost un spirit constructiv si, ca profesor universitar, estetician, critic literar, scriitor, orator, avocat, om politic – prim-ministru -, a contribuit la înscrierea statului român format dupa Unirea din 1859 pe drumul unei vieti culturale si politice de nivel european.
Reconstituirea vietii lui Titu Maiorescu este o cale prin care ne putem apropia de aceasta personalitate exceptionala, dar reconstituirea acelei „realitati existentiale, care e, întotdeauna, spirituala si sufleteasca deopotriva”, nu este deloc usoara. Ca sa se înteleaga individualitatea lui Maiorescu, este determinanta cunoasterea operei sale, pentru ca omul si-a dominat opera, care, astfel, „i-a pastrat vie exemplara personalitate”.
Provenienta familiei este ardeleana, strabunii erau tarani din comuna Bucerdea Grânoasa de lânga Blaj. Se numea Trifu, schimbarea în Maiorescu s-a facut mai târziu, datorita înrudirii mamei lui Ioan Maiorescu, tatal viitorului om de cultura, cu Petru Maior; familia se înrudea si cu Timotei Cipariu, cu Samuil Vulcan, si, se crede, cu Inocentiu Micu-Klein.
Ioan Maiorescu a studiat la „Gimnaziul Greco-Catolic” din Blaj, devenit din 1831, Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”; rezultatele exceptionale îl îndeamna pe Samuil Vulcan, ruda sa, sa obtina o bursa pentru tânarul absolvent la „Seminarul Central” din Pesta – este începutul. Episcopul Ioan Lemeny (1780-1861) va obtine si o alta bursa pentru Seminarul „Sfânta Barbara” din Viena, unde teologul blajean îsi va încheia studiile. Înainte de a se înapoia la Blaj, Episcopul Samuil Vulcan l-a hirotonit preot.
Format în spiritual Scolii Ardelene, l-a preocupat filozofia, lingvistica si istoria, domenii în care a studiat, a cercetat si a scris. Episcopul Ioan Lemeny l-a pretuit si a sperat ca va face, la Blaj, o stralucita cariera teologica si didactica. De aceeasi pretuire s-a bucurat si din partea Mitropolitului Alexandru Sterca Sulutiu (1794-1867). Neasteptat, tânarul teolog se casatoreste cu Maria Popasu din Brasov, de obârsie aromâna, trece muntii în Vechiul Regat, unde va fi profesor, dar si diplomat al tarii, din partea Guvernului revolutionar de la 1848, la Viena si Frankfurt. A ramas o figura luminoasa a timpului în care s-a fondat învatamântul românesc modern în Principatele Unite.
În perioada când este profesor la Craiova, se naste Titu Liviu, în formarea caruia a avut un rol decisiv. A ales pentru fiul sau cea mai renumita scoala din Imperiul Habsburgic: „Colegiul Theresianum” din Viena. Alegerea era motivata: învatamântul iozefinist avea ca obiectiv formarea omului prin cultura si educatie, fapt ce impunea la catedra profesori eruditi, dar si apostoli. Absolvirea „Colegiului Theresianum” deschidea tinerilor porti spre cele mai prestigioase universitati europene.
Planul gândit de parinte nu se putea realiza decât prin Biserica Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, care acorda burse de studii tinerilor înzestrati, în cazul Maiorescu, atât lui Ioan, cât si lui Titu, tata si fiu. Mitropolitul Alexandru Sterca-Sulutiu a fost cel care a acordat bursa fiului. Pentru mentinerea bursei, „testimoniile” trebuiau sa aiba calificative exceptionale si, semestrial, trebuiau prezentate Mitropolitului. Pe toata perioada studiilor, Titu Maiorescu, personal, multumea Mitropolitului pentru posibilitatea de a învata la un colegiu de elita.
Titu Maiorescu a fost un elev stralucit, premiantul etern si sef de promotie. Înzestrat nativ cu multe calitati, cu inteligenta profunda si vointa iesita din comun, a reusit sa-si depaseasca colegii, toti din familii aristocrate, chiar el, valahul, care la intrarea în colegiu nu cunostea nici germana, limba de predare.
De la 15 ani si-a început jurnalul personal, „Însemnari zilnice”, în care si-a notat evenimentele vietii timp de zeci de ani, pâna cu doi ani înainte de a se sfârsi. În aceste pagini se simte „otelul vointei”, ceea ce-l face pe Lovinescu sa afirme ca personalitatea lui Maiorescu a fost si „opera unei discipline, a unei îndelungi modelari”.
Si-a întocmit un program de viata aspru pe care l-a respectat riguros: studia suplimentar, citea multa literatura, începând cu Homer, continuând cu literatura clasica si romantica, cânta la flaut, frecventa spectacolele de teatru si opera, scria si traducea din literatura germana pe Lessing si Klopstok. Debutul în literatura îl marcheaza anul 1857, când trimite la „Gazeta Transilvania” traducerea povestirii „Noapte de Anul Nou” de Jean Paul, în acelasi timp traduce si din Charles Dickens – au fost anii când si-a format o cultura solida. A învatat limbile europene de circulatie: germana, franceza, italiana, engleza, dar si latina si greaca veche.
Va fi student la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Berlin, va obtine doctoratul în filozofie la Giessen, apoi, la Paris, licentele în litere si drept.
Înapoiat în tara în 1861, se stabileste la Iasi, unde îsi va începe activitatea didactica ca profesor de liceu si profesor la Universitate.
În 1864 întemeiaza societatea literara „Junimea”, care este deopotriva curent cultural si literar, si cenaclu literar. Alaturi, Titu Maiorescu are ca întemeietori o grupare de tineri eminenti, cu acelasi spirit filozofic, care s-au format la luminile Europei, cu totii uniti în dorinta de a contribui la înaltarea culturii nationale: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti si Iacob Negruzzi, adevaratul „spiritus rector” al societatii fiind însa Titu Maiorescu.
Societatea era preocupata de probleme de limba si ortografie, de alcatuirea unei antologii literare si de prezentarea sistematica a unor conferinte cu teme luate din literatura, filozofie si istorie (prelectiuni populare). Scriitorii nostri clasici au fost junimisti: Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale si Ioan Slavici
Junimea a intervenit energic pentru crearea unui intelectual cu o cultura europeana formata prin contact direct cu valorile Occidentului, care sa contracareze improvizatia si superficialitatea, sa dovedeasca moralitate, abnegatie si patriotism sincer.
Lucrarilor literare promovate de Junimea li se punea conditia „pragului înalt”, cerinta maioresceana fiind „descurajarea mediocritatilor”. Era o atitudine imperativa, care a ramas mereu actuala, încât în momentele de criza în cultura – ideea se poate generaliza -, ori de câte ori se simte amenintarea non-valorilor, se spune: „„Înapoi la Maiorescu!”.
Cu tristete, privind gloata mediocritatilor, Maiorescu remarca: „Dunarea nu este destul de larga ca sa-i desparta de Bizant!”. Directia noua imprimata de Maiorescu în literatura româna în cadrul Junimii era o necesitate si Maioresu o sublinia continuu: „Caci fara cultura poate înca trai un popor cu nadejdea ca la momentul firesc al dezvoltarii sale se va ivi si aceasta forma binefacatoare a vietii omenesti, dar cu o cultura falsa nu poate trai un popor, si daca staruieste în ea, atunci da un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: ca în lupta între civilizarea adevarata si între o natiune rezistenta, se nimiceste natiunea, dar niciodata adevarul” (Titu Maiorescu, „Critice”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1966, p.84).
În 1867 scoate revista „Convorbiri literare”, în care se vor publica „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri, cele mai multe poezii antume ale lui Mihai Eminescu si din operele lui Ion Creanga si Ion Luca Caragiale, dar vor publica si scriitorii de valoare: George Cosbuc, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuta, Duiliu Zamfirescu, Ioan Alexandr Bratescu-Voinesti, Alexandru Dimitrie Xenopol, Veronica Micle si alti scriitori mai putin însemnati.
Din 1874 „Junimea” si „Convorbirile literare” se vor muta la Bucuresti, odata cu Maiorescu, numit ministru în Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice.
Opera sa, în esenta ei, cuprinde studii si articole, care, în cea mai mare parte, au fost publicate timp de aproape douazeci de ani în „Convorbiri literare”: „Despre scrierea limbii române” – brosura – (1866), „O cercetare critica asupra poeziei române” (1867), „Directia noua în poezia si proza româna” (1872), „Comediile d-lui Ion Luca Caragiale”, „Asupra poeziei noastre populare” (1868), „Betia de cuvinte”, „Neologismele” (1881), „Oratori, retori si limbuti” si altele.
Titu Maiorescu este considerat creatorul esteticii în cultura româna. Pentru constituirea ideilor estetice, apeleaza la filozofii antici Aristotel si Platon, dar si la Hegel, Kant si Schopenhauer, exemplificarea o face recurgând la scriitori din literatura universala si româna. Titu Maiorescu afirma ca frumosul, arta, este manifestarea ideii în forma sensibila, conditia materiala a poeziei o reprezinta limbajul cu întreaga lui complexitate, conditia ideala este data de continut, care, întotdeauna trebuie sa fie un sentiment, o pasiune. Cât despre moralitatea în arta, aceasta nu poate fi tagaduita, deoarece contemplatia artistica transpune pe om într-o lume impersonala, ideala.
În ceea ce priveste critica, ideile lui Maiorescu au fost si au ramas hotarâtoare pentru stavila ridicata împotriva valului de mediocritati. A apreciat ca valori autentice „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri si a avut intuitia sa recunoasca în Mihai Eminescu un poet de exceptie, si aceasta la începuturi, doar pe baza poeziilor: „Epigonii, „Venere si Madona” si „Mortua est”. Pe tânarul de 21 de ani îl apreciaza prin afirmatia: „poet, poet în adevaratul înteles al cuvântului”.
În problemele de limba, Titu Maiorescu a fost adeptul scrierii fonetice si cu litere latine, a îmbogatirii limbii prin neologisme, dar „numai atunci de primit când ne lipseste cuvântul în limba de pâna acum, iar ideea trebuie sa fie neaparat introdusa”; conditia obligatorie este ca neologismele „sa fie potrivite cu specificul vocabularului limbii noastre”, de aceea sustine sa fie luate din limba latina sau limbile romanice.
Cu ratiune, cuvintele slavone trebuie îndepartate din limba si pastrate cuvintele românesti: „Vom zice dar binecuvântare si nu blagoslovenie, vom zice Preacurata si nu precista, bunavestire si nu blagovestenie…” (Op.cit., p. 336). Dar „fara conlucrarea episcopilor nu ne putem astepta la nici o reforma în biserica”, marturiseste îngrijorat Maiorescu, având în vedere limbajul din Biserica Ortodoxa. În Biserica Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica limbajul era diferit, ideea fiind de mult timp aplicata.
Desi nu a creat opere literare, cu exceptia aforismelor, talentul de scriitor al lui Maiorescu este evident în tot ce a scris. George Calinescu apreciaza articolele polemice „Betia de cuvinte” si „Oratori, retori si limbuti”, considerându-le, capodopere de constructie”. Toate paginile scrise de criticii Junimii se remarca prin claritatea, precizia si expresivitatea stilului. Sub condeiul lui „limba româna s-a mladiat”, încât Tudor Vianu a fost îndreptatit sa sublinieze ca „Nimeni nu scrisese ca Maiorescu mai înainte”.
Si, poate, nici nu a vorbit … Cuvântul lui sonor, precis si expresiv, polemic daca trebuia, cu o dozare bine gândita a argumentelor, impresiona prin claritatea gândirii, eleganta verbului si a gestului si punea stapânire pe auditoriul din amfiteatre si din parlament.
Autorul teoriei formelor fara fond si al autonomiei esteticului parea distant contemporanilor, dar „Însemnarile zilnice”, considerate „unul dintre cele mai importante documente interioare ale criticului, dezvaluie altceva: un spirit complicat si o intensa adâncime a trairilor sufletesti, tainuite cu mare grija. Maiorescu a fost si el om, a trait o viata cu bucurii, nelinisti si dureri numai de el stiute, cuprinse totusi în unul dintre aforismele sale: „Treapta dintâi pe care ne înaltam e un altar de jertfa”. Dar oare numai prima treapta?
Daca privim în ansamblu istoria noastra, sub raport social-politic si cultural, momentele de echilibru si certitudine sunt rare, ne spune profesorul si criticul literar Eugen Negrici, poate de aceea sunt dorite si la anumite „ceasuri” ale vremii, prin anumite personalitati, „biruieste gândul”. O astfel de „biruinta” o înscrie numele lui Titu Maiorescu. Parintele Alexandru Ciura scria în „Unirea” Blajului: „El a fost Marele Pontif […] ochiul lui ager nu a dat gres”.
Si pentru ca drumul progresului nu e drept, „nu este nici macar în zig-zag, ci dominat de acel principiu «corsi» si de «ricorsi»”, Titu Maiorescu este actual astazi si va fi mereu … Si ne bucuram ca îl avem, pentru ca ,,La raspântiile culturii române vegheaza, ca si odinioara, degetul lui de lumina: pe aici e drumul”.
La o suta de ani de la stingerea din viata, peste mormântul lui Titu Maiorescu din Cimitirul Bellu se asterne recunostinta celor care cred în valorile universal-umane si civilizatoare ale culturii.