„Cuvântul este un dar. Celalalt este un dar
Dragi frati si surori,
Postul Mare este un nou început, o cale care conduce spre un tel sigur: Pastele Învierii, biruinta lui Cristos asupra mortii. Acest timp ne adreseaza întotdeauna o invitatie insistenta la convertire: crestinul este chemat sa se întoarca la Dumnezeu «din toata inima» (Il 2,12) ca sa nu se multumeasca cu o viata mediocra, ci sa creasca în prietenia cu Domnul. Isus este prietenul credincios care nu ne abandoneaza niciodata pentru ca, chiar si atunci când pacatuim, asteapta cu rabdare sa ne întoarcem la El si, cu aceasta asteptare, arata vointa sa de iertare (cf. Omilie, Sfânta Liturghie din 8 ianuarie 2016).
Postul Mare este momentul prielnic pentru a intensifica viata spiritului prin mijloacele sfinte pe care Biserica ni le ofera: postul, rugaciunea si pomana. La baza a toate se afla Cuvântul lui Dumnezeu pe care, în acest timp, suntem invitati sa-l ascultam si sa-l meditam cu mai mare asiduitate. As vrea sa ma opresc aici în mod particular la parabola bogatului si a lui Lazar cel sarac (cf. Lc 16, 19-31). Sa ne lasam inspirati de aceasta pagina atât de semnificativa, care ne ofera cheia prin care sa întelegem cum sa actionam pentru a ajunge la adevarata fericire si la viata vesnica, îndemnându-ne la o convertire sincera.
1. Celalalt este un dar
Parabola începe cu prezentarea celor doua personaje principale, însa cel sarac este descris într-o maniera mai detaliata: el se gaseste într-o conditie disperata si nu are puterea de a-si reveni, sta la usa bogatului si manânca firimiturile care cad de la masa lui, are rani pe tot corpul si câinii vin sa le linga (cf. vv. 20-21). Asadar, cadrul este sumbru, iar omul, degradat si umilit.
Scena este si mai dramatica daca se ia în considerare faptul ca saracul se numeste Lazar: un nume plin de promisiuni, care tradus înseamna „Dumnezeu ajuta”. Prin urmare, acest personaj nu este anonim, are trasaturi foarte specifice si se prezinta ca un individ caruia i se asociaza o istorie personala. În timp ce pentru bogat el este invizibil, pentru noi devine cunoscut si aproape familiar, devine un chip; si, ca atare, un dar, o bogatie inestimabila, o fiinta dorita, iubita, amintita de Dumnezeu, desi conditia sa concreta este aceea a unui gunoi (Omilie la ”Sf. Marta”, 8 ianuarie 2016).
Lazar ne învata ca celalalt este un dar. Relatia justa cu persoanele consista în a recunoaste cu gratitudine valoarea. Si saracul la poarta bogatului nu este o povara enervanta, ci un apel la a se converti si la a-si schimba viata. Prima invitatie pe care ne-o face aceasta parabola este aceea de a deschide poarta inimii noastre în fata celuilalt, pentru ca fiecare persoana este un dar, fie cel de lânga noi, fie saracul necunoscut. Postul Mare este un timp propice pentru a deschide poarta în fata celui nevoias si a recunoaste în el sau în ea chipul lui Cristos. Fiecare dintre noi îl întâlneste în calea sa. Fiecare viata care ne vine în întâmpinare este un dar si merita ospitalitate, respect si iubire. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajuta sa deschidem ochii pentru a primi viata si a o iubi, mai ales când este vulnerabila. Dar pentru a putea face aceasta, este necesar sa luam în serios si ceea ce Evanghelia ne reveleaza în ceea ce priveste omul bogat. (rv – IU).
2. Pacatul ne orbeste
Parabola este nemiloasa în evidentierea contradictiilor în care se afla bogatul. (cf. v.19). Acest personaj, în contrast cu saracul Lazar, nu are un nume, este calificat doar ca "bogat". Opulenta lui se manifesta în vesmintele pe care le poarta, de un lux exagerat. Purpura cu care se învesmânta era foarte fina, valorând chiar mai mult decât aurul si argintul, motiv pentru care era rezervata divinitatii (cf.Ger 10,9) si regilor (cf. Jud 8,26). Hlamida îi era confectionata dintr-un in special care dadea tinutei sale un caracter aproape sacru. Asadar, bogatia acestui om era excesiva si pentru ca era aratata zilnic, în mod obisnuit: "petrecea în fiecare zi cu mare fast" (v.19). În el se întrezareste în mod dramatic coruptia pacatului, care se împlineste în trei momente succesive: iubirea de bani, vanitatea si mândria (cf. Omilie, Sf. Liturghie, 20 septembrie 2013).
Apostolul Paul spune ca "iubirea de bani este radacina tuturor relelor" (1 Tim 6,10). Aceasta reprezinta principalul motiv al coruptiei si sursa de invidie, certuri si suspiciuni. Banul poate ajunge sa ne domine si sa devina un idol tiranic (cf. Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 55). În loc sa fie un instrument în slujba noastra pentru a face binele si a exercita solidaritatea fata de ceilalti, banul poate supune lumea întreaga si pe noi unei logici egoiste care nu lasa spatiu iubirii si împiedica pacea.
Parabola ne arata apoi cum lacomia bogatului îl face sa fie vanitos. Personalitatea lui se exprima prin aparente, aratându-le celorlalti ceea ce-si poate permite. Însa, aparenta mascheaza un gol interior. Viata sa este prizoniera exterioritatii, a celei mai superficiale si mai efemere dimensiuni a existentei (cf. ibid., 62).
Treapta cea mai de jos a acestei degradari morale este mândria. Bogatul se îmbraca asemenea unui rege, simuleaza tinuta unui zeu, uitând ca este un simplu muritor. Pentru omul corupt de iubirea de avutii nu exista altceva decât propriul "eu" de aceea persoanele care-l înconjoara nu intra în câmpul lui vizual. Rezultatul atasamentului fata de bani este asadar un soi de orbire: bogatul nu-l vede pe saracul flamând, încovoiat si coplesit în umilinta sa.
Privind acest personaj, se întelege de ce Evanghelia este atât de categorica în condamnarea iubirii de bani. «Nimeni nu poate sluji la doi stapâni; caci sau îl va urî pe unul si îl va iubi pe celalalt, sau va tine la unul, iar pe celalalt îl va dispretui. Nu puteti sluji lui Dumnezeu si mamonei » (Mt 6,24) (rv – AM).
3. Cuvântul este un dar
Evanghelia despre omul bogat si Lazar cel sarac ne ajuta sa ne pregatim bine la Pastele care se apropie. Liturghia din Miercurea Cenusii ne îndeamna sa traim o experienta asemanatoare celui pe care bogatul o face într-un mod foarte dramatic. Punând cenusa pe cap, preotul repeta cuvintele: ”Adu-ti aminte, omule, ca tarâna esti si în tarâna te vei întoarce!”. Bogatul si saracul, într-adevar, mor amândoi, iar partea principala a parabolei se desfasoara în viata de dincolo. Cele doua personaje descopera dintr-o data ca ”n-am adus nimic în lume si nimic nu putem lua din ea” (1 Tim 6,7). Pâna si privirea noastra se deschide spre viata de dincolo, unde bogatul are un lung dialog cu Abraham, pe care îl numeste ”parinte” (Lc 16, 24.27), aratând ca face parte din poporul lui Dumnezeu. Acest detaliu face viata sa mai contradictorie pentru ca pâna acum nu s-a spus nimic despre relatia sa cu Dumnezeu. Într-adevar, în viata sa nu era loc pentru Dumnezeu, unicul sau dumnezeu fiind el însusi. Numai între chinurile de dincolo, cel bogat îl recunoaste pe Lazar si ar vrea ca cel sarac sa-i usureze suferintele cu un strop de apa. Gesturile cerute de la Lazar sunt asemanatoare cu cele pe care cel bogat ar fi putut sa le faca, dar nu le-a facut niciodata. Avram, totusi, îi explica: ”Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune în timpul vietii, iar Lazar, cele rele; acum însa el este aici fericit, tu însa suferi” (v. 25). În viata de dincolo se restabileste o anumita echitate si relele vietii sunt compensate de bine. Parabola se extinde si în acest fel prezinta un mesaj pentru toti crestinii. Într-adevar, cel bogat, care are frati înca în viata, îi cere lui Abraham sa-l trimita pe Lazar la ei ca sa-i previna, dar Abraham îi raspunde: ”Îl au pe Moise si pe Profeti, sa asculte de ei!” (v. 29). Iar la obiectia celui bogat, adauga: ”Daca nu asculta de Moise si Profeti, chiar daca ar învia cineva din morti, nu se vor convinge” (v. 31). În acest fel, se vede adevarata problema a celui bogat: radacina relelor lui este faptul ca nu a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru l-a facut sa nu-l mai iubeasca pe Dumnezeu si, prin urmare, sa-l dispretuiasca pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu este o forta vie, capabila sa trezeasca convertirea în inima oamenilor si sa îndrepte din nou persoana spre Dumnezeu. Închiderea inimii fata de darul lui Dumnezeu care vorbeste are drept urmare închiderea inimii fata de darul fratelui.
Dragi frati si surori, Postul Mare este timpul potrivit pentru a se reînnoi prin întâlnirea cu Cristos cel viu în Cuvântul sau, în Sacramente si în aproapele. Domnul, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învins ademenirile Ispititorului, ne arata calea de urmat. Duhul Sfânt sa ne calauzeasca sa realizam un adevarat parcurs de convertire, pentru a redescoperi darul Cuvântului lui Dumnezeu, a fi purificati de pacatul care ne orbeste si a-l sluji pe Cristos în fratii nevoiasi. Îi încurajez pe toti credinciosii sa-si arete aceasta reînnoire spirituala si prin participarea la Campaniile Postului Mare, pe care multe organizatii bisericesti, în diferite parti ale lumii, le promoveaza ca sa faca sa creasca cultura întâlnirii în unica familie umana. Sa ne rugam unii pentru altii pentru ca, partasi la biruinta lui Cristos, sa stim sa ne deschidem usile noastre în fata celui slab si a celui sarac. Atunci vom putea trai si marturisi în plinatate bucuria pascala. Din Cetatea Vaticanului, 18 octombrie 2016, sarbatoarea Sfântului Luca, evanghelist”.
Sursa: http://ro.radiovaticana.va
