„Cuvântul Preafericitului Parinte DANIEL, Patriarhul României, sustinut la Academia Româna, în cadrul sesiunii solemne cu tema: Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Razboi Mondial, luni, 28 noiembrie 2016:
Primul Razboi Mondial (1914-1918), cunoscut în istoria românilor si ca Razboiul de Reîntregire a Neamului (1916-1919), a reprezentat conflagratia militara internationala fara precedent în trecutul omenirii, în urma careia s-a obtinut, cu multe jertfe de vieti omenesti si multe eforturi spirituale si materiale ale românilor, împlinirea idealului unitatii noastre nationale.
A fost necesara o lupta armata a poporului român pentru a împlini ceea ce nu s-a reusit pe timp de pace, adica unirea tuturor românilor (din Transilvania, Basarabia si Bucovina cu România), într-un singur stat.
În desfasurarea acestor evenimente, pe lânga oamenii politici ai timpului si armata tarii, Biserica Ortodoxa Româna a îndeplinit un rol de seama prin clericii si credinciosii sai mireni.
Despre implicarea slujitorilor Bisericii în desfasurarea Primului Razboi Mondial s-au scris mai multe carti, studii si articole, care au evidentiat activitatea de asistenta religioasa si social-caritativa a clerului si cinului monahal, pentru sustinerea poporului român în lupta de eliberare a teritoriilor românesti ocupate si realizarea unitatii nationale.
Pentru o mai buna coordonare a activitatilor amintite, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus Marelui Cartier General al Armatei Române, în luna mai a anului 1915, ca preotul Constantin Nazarie, profesor universitar de Teologie Morala la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, sa fie numit ca „Protopop al preotilor de armata” si „Sef al Serviciului Religios”, fapt care s-a împlinit.
Preotii militari ortodocsi, selectati dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, au gasit puterea de a sadi în sufletele soldatilor cuvântul mângâietor si întaritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în mijlocul soldatilor, în momente glorioase sau de deznadejde, în momente sublime sau tragice.
Activitatea religioasa, pastoral-educativa si sociala a preotilor militari în timpul razboiului a atins o mare complexitate, relevata în multimea documentelor pastrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale.
Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania si împartasirea soldatilor cu Trupul si Sângele Domnului Iisus Hristos, au fost completate de cuvântari de îmbarbatare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului national. În acelasi timp, misiunea preotilor militari a avut si multe aspecte practice: educatia moral-patriotica, educatia sanitara, organizarea de cercuri culturale, de biblioteci volante, de scoli de alfabetizare, de serbari militare sau literare. Preotii militari au suportat rigorile pribegiei în munti, au cazut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagare ale armatelor inamice în Germania, Ungaria si Bulgaria etc.
Atentia clerului militar a fost îndreptata si asupra populatiei civile. Soldatii decedati pe fronturile de lupta lasasera în urma familii nevoiase sau orfani a caror situatie devenea disperata în conditiile razboiului. Într-o lume sfâsiata de ura si violenta privirile si sperantele oamenilor s-au îndreptat catre Dumnezeu si catre slujitorii Lui.
De multe ori, în conditiile operatiunilor grele la care luau parte alaturi de unitatile pe lânga care erau atasati, sau în retragere, preotii au fost pusi în situatia de a participa direct la lupte, evitând prin interventia lor situatii disperate.
Activitatea de pe front a preotilor români ortodocsi a fost exemplara si plina de eroism, fiind unanim apreciati de comandantii Armatei Române.
Maresalul Constantin Prezan, erou si fost membru de onoare al Academiei Române, spunea: „Preotii si-au facut mai mult decât datoria si este o cinste pentru cler, care alaturi de ostasi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Tara si Neam“ [1].
Generalul Ioan Rascanu, Ministrul de Razboi, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar, sustinuta la 8 iulie 1921, în sedinta Senatului României, a afirmat urmatoarele:
„Armata noastra, care a luptat în conditiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, gratie pregatirii ei sufletesti a putut sa înfrunte cele mai grele timpuri si sa treaca neatinsa pe lânga flagelul teribil al bolsevismului care a prins în focul sau si a mistuit formidabila armata ruseasca. Aceasta pregatire sufleteasca în mare parte îsi are obârsia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile si care l-a ajutat si salvat în timpurile de restriste. Sentimentul religios a fost vesnic cald în sufletul soldatului nostru, caci preotimea militara care a însotit armata în tot timpul razboiului a fost mai presus de orice lauda si ca adevarati apostoli, preotii nu au parasit un moment postul lor sfânt si de onoare, ajutând ofiterimea spre a putea duce la glorie trupele noastre“[2].
În timpul Razboiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoti ortodocsi români au însotit trupele armatei române pe câmpurile de lupta în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, altii au fost luati prizonieri si deportati. În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoti si-au pierdut viata, fie împuscati de soldati din armata germana, fie morti în urma batailor îndurate, fie luati prizonieri în lagarele din Germania si Bulgaria. Peste 200 de calugari si calugarite au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoti au fost anchetati, jefuiti sau alungati din parohiile lor de catre inamic, altii au murit împuscati în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre preoti au primit misiunea de a ramâne în teritoriul ocupat de inamic, suportând calvarul ocupatiei, achitându-se în mod laudabil de misiunea încredintata, de a se îngriji de soarta ranitilor si de populatia civila. În Transilvania, peste 150 de preoti au fost aruncati în închisorile maghiare, unii fiind condamnati la moarte sau la ani grei de închisoare. Alti peste 200 de preoti au fost deportati în vestul Ungariei, în judetul Sopron, unde au trait în conditii inumane pâna la eliberarea lor în anul 1919 de catre trupele române[3].
De asemenea, multi slujitori ai Bisericii au fost implicati în evenimentul însusi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Cele doua Biserici românesti din Transilvania (ortodoxa si greco-catolica) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegati ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe si ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice si câte doi reprezentanti ai studentilor teologi, la care se adauga numerosi alti preoti sositi în fruntea pastoritilor lor, veniti sa pecetluiasca dorinta de veacuri a stramosilor români de a trai neasupriti, într-o singura tara. În Marele Sfat al natiunii române, ca si în Consiliul Dirigent, au fost alesi, de asemenea si slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebes, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) si apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârsitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, Rugaciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într-o atmosfera de profunda emotie patriotica, adevaruri de mare profunzime spirituala: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu esti Parintele nostru, Tu ai vazut strâmtoarea parintilor nostri si ai auzit strigarea lor, caci se facusera ei ca floarea în bruma si plecat spre pulbere era sufletul lor, si trupul lor lipit de pamânt…Iar acum mântuire ai trimis noua si toate marginile pamântului vad mântuirea Dumnezeului nostru”[4].
Asadar, în unire se afla puterea si demnitatea, binecuvântarea si bucuria unui popor. Dezbinarea, însa, este ucigatoare si umilitoare pentru un popor, deoarece ea slabeste si degradeaza viata acestuia. Uniti în „cuget si simtiri” putem birui dificultatile si încercarile vietii. Unirea întareste si înalta un popor. Sa luam pilda de la corifeii Marii Uniri pe care-i admiram totdeauna pentru unitatea lor de actiune si pentru realizarile care au urmat dupa Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Biserica, prin rugaciune, cuvânt si fapta, cultiva darul sfânt al unitatii si demnitatii nationale, deoarece adevarata libertate nu se afla nici în dezbinare, nici în indiferenta egoista, ci ea se afla în starea de comuniune si cooperare pentru savârsirea binelui comun!
Întrucât darul libertatii si al unitatii nationale, simbol al demnitatii poporului român, a fost obtinut cu multe jertfe de vieti omenesti si multe eforturi spirituale si materiale, Biserica Ortodoxa Româna pomeneste la fiecare Sfânta Liturghie pe „toti eroii, ostasii si luptatorii români, din toate timpurile si din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de lupta, în lagare si în închisori pentru apararea patriei si a credintei ortodoxe stramosesti, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea si demnitatea poporului român”. De asemenea, Biserica doreste sa contribuie, împreuna cu institutiile Statului român, la pastrarea integritatii României si a demnitatii poporului român, pretuind astfel jertfa celor ce au luptat de-a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri si totodata sa promoveze pacea si întelegerea între popoare.
Astazi, toti cetatenii României, toate institutiile statului si toate cultele religioase avem datoria sa pastram si sa cultivam darul unitatii nationale ca fiind un simbol al demnitatii poporului român, obtinut cu multe jertfe de vieti omenesti si multe eforturi spirituale si materiale, spre binele României si bucuria românilor de pretutindeni.

[1] Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu „Preoti în lupta pentru faurirea României Mari (1916-1919)”, Editura Europa Nova, Bucuresti, 2000, p. 184.
[2] Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. dr. Gavriil Preda „Jertfa preotilor mobilizati în Razboiul pentru întregirea Neamului (1916–1919)”, în volumul „Eroi si Morminte”, realizat de Oficiul National pentru Cultul Eroilor (coordonator: dr. Catalin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucuresti, 2007, p. 8.
[3] Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editia a-III-a revazuta, editura BASILICA, Bucuresti, 2013, p. 471-473.
[4] Ilie Sandru-Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Editura Petru Maior, Târgu Mures, 1998, p. 111.

Patriarhul României