„Antonia Nica, dirijorul Corului Fiat Lux, îsi calauzeste viata dupa principiul „A te darui pe tine nu te saraceste, ci te îmbogateste”.
Emotie, perseverenta, curaj, munca, disciplina, daruire si iubire transmite la fiecare aparitie pe scena tânara cu o aparitie fizica fragila, dar impunatoare prin atitudine. Privirea, pozitia corpului, miscarea ferma a mâinilor „tradeaza” un caracter puternic.
J.b.: Ai fost una dintre cele mai aplaudate prezente la 11 even, eveniment organizat de Fundatia Comunitara, acolo unde invitatii au vorbit despre momentele de cotitura din viata lor. Ai avut emotii, în ciuda faptului ca scena, publicul, fac parte din cartea ta de vizita.
Antonia Nica: Daca m-ati fi pus sa va interpretez cu Fiat Lux, corul meu, câteva piese, mi-ar fi fost de o mie de ori mai usor si ati fi avut garantia unei prestatii impecabile. Asa, fiind invitata sa va vorbesc despre mine, nu mai sunt atât de sigura de rezultat. În orice situatie, sa nu ma judecati prea aspru, pentru ca oricând pot sa îmbunatatesc imaginea prin muzica. Exista în povestea mea câteva cuvinte-cheie pe care va invit sa le identificati, indiferent de prestatie. Va vine sa credeti? Sunt atât de obisnuita cu scena! Pot sa generez în jurul meu emotii si, totusi, sunt emotiva… Îmi amintesc chiar, pe când aveam vreo 13 ani si sustineam câte un examen de pian la fiecare sfârsit de trimestru, oricât de bine pregatita eram, o dadeam în bara.

În ciuda faptului ca eram de-a dreptul speciala, cu un auz muzical absolut dovedit, ma încurcam de fiecare data, mâinile îmi temurau si îmi transpirau. Nu reuseam sa depasesc starea, abia luam o nota modesta. Ei bine, nici doamnele profesoare de acolo nu îsi dadeau silinta sa îmi faca viata mai placuta. Si am renuntat. M-am mutat la un alt liceu, continuându-mi viata. Emotia îmi genera suferinta. Punct de cotitura. Nu stiu ce, si când, si cum am schimbat, ce m-a schimbat, însa astazi cea mai pretioasa parte a mea sunt mâinile. Frumoase, puternice, generatoare de emotie.
J.b.: Posesoare a unui auz absolut, admirata de public si de specialisti, fiindca prin prestatia Corului Fiat Lux ai schimbat imaginea despre muzica corala, ai avut o evolutie remarcabila, al carei motor e si experienta ta de viata, încercarile prin care ai trecut.
Antonia Nica: Doresc sa va citesc trei scurte episoade. Primul: o vad pe ea, acum vreo 15 ani. Priveste spre bolnavul ce-si târaste scaunul cu roti, judecând. Cine sunt acesti oameni, pentru care mai mereu se gaseste cineva sa faca o actiune de caritate, si niciodata nu e destul? Priveste cu raceala spre prietena ei, a carei mama e mereu bolnava, mereu se plânge, de ce ea, de ce ei. Si judeca din nou. Puterea, nemurirea ce o simti atunci când totul este bine rânduit te schimba într-un altfel de om, chiar supraom. E o iluzie. Cât de gresit… E însa mult prea devreme.
Episodul al doilea: e seara de noiembrie. Putin peste 11 noiembrie, acum mai putin de 11 ani. O vad din nou pe ea în camera alba cu usi rosii. E izbita de vestea mortii ce sta la pânda si nu s-a anuntat. Sta dreapta, nemiscata, desfigurata de veste. Incertitudinea ce plana asupra vietii tatalui ei si-a pus amprenta asupra viitoarei tinereti. Nu mai este supraomul iluzoriu din prima imagine. Suferinta a generat emotii, însa doar cei care le-au mai trait pot întelege. Taria, rabdarea si suferinta au cladit supraomul real.
J.b.: Ce costuri a avut transformarea din supraomul iluzoriu în supraomul real?
Antonia Nica: E scenariul celui de-al treilea episod: au trecut opt ani de la cea de-a doua imagine, si din nou o privesc pe ea. Acum e mai blânda, mai înteleapta, mai cuminte. Într-o zi, a decis sa ia o gura de aer, sa observe natura, sa mângâie pamântul, sa citeasca despre vietile altora, si ei cautatori de raspunsuri. E o mâna de om cu multe daruri. Sa fie ea un supraom?

M-am nascut întâmplator dintr-o frumoasa poveste de dragoste, pot spune ca dintr-o iubire fara margini. Am fost o copila dificila, dar desteapta, neîngradita în gândire si în fapte. Am fost binecuvântata sa am în jurul meu cei mai frumosi si pretiosi parinti si frati. Maria si Gabriel sunt mai mici decât mine ca vârsta, însa la un moment dat am simtit ca au crescut, ca sunt doar fratii mei si ca nu mai sunt cei mici. Sunt adultii ce ma motiveaza de atâtea ori sa fiu mai mult decât cred ca pot fi. Din povestea mea de viata fac si ei parte.
J.b.: Tatal tau ti-a fost model, mentor, ti-a trezit dorinta de cunoastere…
Antonia Nica: Dupa cum spuneam, am fost binecuvântata sa am modele de oameni lânga mine: tatal, ce mi-a insuflat dorinta de cunoastere, profesorul, dirijorul si mentorul meu, ce mi-a asternut cararea pe care aveam sa merg, si antreprenorul ce avea sa ma încurajeze cu o bursa exact la momentul potrivit.
În cei 32 de ani de viata am adunat si o suma de studii ce au contribuit la formarea mea; mai mult de atât, studii pe care le-am urmat tot dintr-o dorinta de cunoastere, ar fi mult spus ambitie, fiindca nu m-am regasit nicicând în acest cuvânt. Au fost doua facultati, doua masterate, o parte de doctorat, câteva limbi straine si alte cursuri ce le-am considerat a fi utile în perfectionarea mea ca si profesor, dirijor, mentor si, sper eu, model al celor tineri. Iubesc ceea ce fac! Ma dedic în totalitate, ma consum, ard ca o flacara uneori. Însa asta nu ma saraceste, dimpotriva: cred ca a te darui pe tine însuti te îmbogateste.
J.b.: Si totusi, momentul care poate ti-a schimbat viata a venit când…
Antonia Nica: într-o buna zi, tatalui meu – preotul dedicat si modest – i s-a declansat o stare de rau, ce ne-a dus la spital. Din toata acea aglomerare de stari neplacute, îmi aduc aminte de ultima afirmatie a tatalui meu catre mama: „Acum începe calvarul…” Nu stiam atunci ce înseamna, si nici nu voiam sa aflu, dar am trecut momentul si am aflat ca viata este un dar nepretuit. A fost un blestem? Sau o binecuvântare? Cred ca difera modul nostru de a privi. Este ceea ce alegem noi sa fie!
A supravietuit, dar medicii nu aveau explicatii. A ramas în coma aproape doua luni. Abia în urmatoarele alte doua luni au aparut primele semne ale unor reactii, simturi, emotii. Cred ca cea mai grea întrebare pe care am auzit-o de nenumarate ori în acel timp, pe care si azi o mai aud, a fost: „Comunica?” O întrebare al carei raspuns este atât de relativ. Tata nu raspunde nici azi, dupa opt ani, atunci când i se pune o întrebare, dar se observa dorinta de a comunica, emotia si interesul în a depasi acea stare de „prizonier în propriul corp”.
Astazi este acasa, cu noi, zâmbeste, ne bucura cu felul lui nou de a fi. Nu vorbeste, nu îsi mai aduce aminte de nimic cum ar trebui facut, depinde în totalitate de noi. Dar este iubit si îngrijit, în ciuda tuturor descurajarilor acestui sistem imperfect în care traim, a unei lipse de respect fata de fiinta umana si iubire de aproapele.
Tata este tânar înca. Are o piele de copil si o privire de sfânt. Mereu ne întreba daca vrem sa fim sfinti, iar noi zâmbeam, spunându-i sa nu mai glumeasca. Mi-e dor sa port o discutie cu el, ca pe vremuri, sa fi avut mai mult timp sa îmi povesteasca de ce a ales în vremea comunista sa studieze teologie prin diferite pivnite, riscându-si viata. Dar astazi îl sustin pentru alegerea sa, chiar daca nu am înteles-o. Într-o buna zi, si nu chiar atât de îndepartata, voi reusi sa îl învat o rugaciune întreaga!
J.b.: Recent, ai luat decizia sa-ti iei o vacanta de un an de la catedra. Te daruiesti acum plantatiei tale de lavanda.
Antonia Nica: Se spune ca esti un om complet daca ai sadit un pom, ai construit o casa si ai crescut un copil. Doua dintre acestea le-am realizat, iar timpul îmi sta înca înainte. Lucrez în învatamânt de la vârsta de 18 ani, deci de 14 ani. Anul trecut însa am decis sa îmi iau o pauza. O pauza de un an. De la tot. A fost o decizie extrem de rodnica si înteleapta. Am facut lucruri simple, care mi-au reamintit de simplitatea prin care priveam în copilarie viata. Mi-am înfiintat si o plantatie de lavanda, ce are nevoie de atâta daruire si grija… Exista însa si consecinte pentru oamenii curajosi. Dar ce bine e când de copil esti învatat cu renuntarea si rabdarea! Si câte ar fi de spus aici…

J.b.: Chiar daca la 32 de ani e prematur un bilant, cea mai mare împlinire a ta e muzica, poate si fiindca ai reusit sa-ti demonstrezi ca-ti poti domina emotiile.
Antonia Nica: Anul trecut, în decembrie – era frig si totusi placut – stateam într-o casuta la târgul de Craciun, cu toate micile mele decoratiuni si produse cu lavanda. Am învatat atunci ca viata are si o alta parte dinspre care poti privi spre oameni. Având suficient timp de meditatie, însa unul fizic mai putin, cautam solutii pentru pentru ziua si locul potrivit unui concert aniversar de 10 ani.
Am ales, fara prea multe gânduri, ziua de Craciun. S-a umplut o Catedrala, au fost sute de oameni. Acesta era momentul adevarului. Nu ne-am facut publicitate, am împartit doar o mâna de invitatii. Am fost cu adevarat surprinsi! Ce cautau oare ascultatorii nostri? Ce ne uneste oare pe noi, cei care dam si primim? Ce dimensiune capata sufletul când se daruieste pe sine celuilalt? Cu recunostinta si dragoste spun ca una dintre cele mai pretioase realizari ale mele este echipa mea, copiii mei, tinerii din Corul Fiat Lux. Am trait cu ei zeci de momente fantastice, am calatorit si simtit în acelasi fel atât de multe!

Sute de ore de repetitii, de munca si sacrificii, disciplina în cântec si purtare, renuntari, suferinte, rabdare si concentrare. Dar câte sute de suflete încântate, mângâiate, transpuse si emotionate? Nu suntem noi deopotriva cautatori de stari privilegiate? Si care e învatatura? A da din tine celuilalt, pe acest pamânt, nu te saraceste, ci te îmbogateste. Ca dirijor de cor am urmat cuvintele mentorului meu, am facut din ele crezul meu: „… dar pentru construirea, cresterea si mentinerea unui cor de camera, existenta la cârma ansamblului a unui dirijor cu vocatie si de o superioara formatie profesionala reprezinta o conditie sine qua non”.
Ideea de a avea un cor de copii, respectiv de tineri, a existat în mintea mea dintotdeauna. Facând parte din mai multe formatii corale de-a lungul anilor, am dorit sa formez si eu la rândul meu copii, tineri care sa traiasca frumusetea muzicii cel putin asa cum am trait-o eu. Având un mentor de o finete teribila într-ale dirijatului, am îndraznit sa continui ori, mai bine spus, sa încep constructia unei formatii corale care, sper eu, sa ajunga pe culmile perfectiunii într-o zi.
J.b.: Ti-ai descris extraordinar parcursul într-un cerc care se deschide si se închide cu emotii: „Emotiile au generat suferinta. Suferinta a generat motivatii. Motivatia a generat performanta. Performanta a creat noi si noi emotii”.
Antonia Nica: Nu stiu daca ceva din ce sunt eu sau am fost poate fi luat ca exemplu, însa pot identifica cuvintele de aur ce stau în prima linie în constiinta mea: emotie, perseverenta, curaj, munca, disciplina, daruire si iubire. Tot ce au momentele de cotitura din viata mea în comun sunt emotiile si oamenii care mi-au marcat existenta. Toate acestea la un loc sunt cele care au generat un val de schimbari în viata mea, în functie de intensitatea cu care au fost traite si acceptate. Emotiile au generat suferinta. Suferinta a generat motivatii. Motivatia a generat performanta. Performanta a creat noi si noi emotii.

M-am uitat din mine înspre mine si prin mine, si-am vazut un munte. Sunt reale bogatii în el… O parte le-am dat cadou, o parte le-am vândut. O alta parte le-am pierdut, caci palmele-mi sunt prea mici si prea slabe. Însa mai e o parte, pe care nu am vazut-o niciodata. Nu cunosc înca aceste bogatii, doar caut solutii si instrumente pentru a le descoperi. Le-as da cadou, le-as vinde si le-as pierde, de le voi scoate la iveala. Dar daca nu voi face asta, cine ar mai sti ce se gaseste acolo? Cautatori de vise si dorinte, emotii si momente generatoare de schimbare, oare v-ati întrebat si voi, la fel ca mine, care este rostul nostru aici, pe pamânt?
Îti multumesc mult pentru emotiile generate de discutia cu tine. Pot spune ca mi-au adus fericire…
Sursa: http://www.bihon.ro