„
Chieti, 21 septembrie 2016
‘Ceea ce am vazut si am auzit va vestim si voua pentru ca si voi sa aveti comuniune [koinonia] cu noi, iar comuniunea [koinonia] noastra este cu Tatal si cu Fiul sau Isus Cristos..’ (1 Io 1,3-4).
1. Comuniunea Ecleziala izvoraste direct din întruparea Cuvântului vesnic al lui Dumnezeu, din bunavointa (eudokia) Tatalui, prin Spiritul Sfânt. Cristos, venind pe pamânt, a întemeiat Biserica sa ca trup al sau (cfr 1 Cor 12,12-27). Unitatea care exista între Persoanele Treimii se reflecta în comuniunea (koinonia) membrilor Bisericii unul cu celalalt. Astfel, asa cum a aratat Sfântul Maxim Marturisitorul, Biserica e o 'icoana' a Preasfintei Treimi . În timpul Cinei de pe urma, Isus Cristos l-a rugat pe Tatal: ‘Tata sfânt, pastreaza-i în numele tau pe care mi l-ai dat, ca ei sa fie una ca si noi.’ (Io 17,11). Aceasta unitate trinitara se manifesta în Sfânta Euharistie, în care Biserica îl roaga pe Dumnezeu Tata prin Isus Cristos în Spiritul Sfânt.
2. Înca din primele timpuri, unica Biserica exista ca multitudine de biserici locale. Comuniunea (koinonia) Spiritului Sfânt (cfr 2 Cor 13,13) a fost experimentata atât în interiorul fiecareia dintre bisericile locale, cât si în relatiile dintre acestea ca o unitate în diversitate. Calauzita de catre Spirit (cfr Io 16,13), Biserica a dezvoltat modele de ordine si diferite practici în conformitate cu natura sa de ‘popor adunat de unitatea Tatalui, Fiului si Spiritului Sfânt .
3. Sinodalitatea e o calitate fundamentala a Bisericii ca întreg. Sfântul Ioan Gura de Aur a spus: '„Biserica” înseamna deopotriva adunare [systema], si Sinod [synodos]' . Termenul deriva de la cuvântul 'conciliu' (synodos în greaca, concilium în Latina), care indica mai ales o adunare de episcopi, sub conducerea/calauza Spiritului Sfânt, pentru comuna deliberare si actiune pentru grija Bisericii. În general, se refera la participarea activa a tuturor credinciosilor la viata si misiunea Bisericii.
4. Termeneul primat se refera la a fi primul (protos, primus). În Biserica, primatul apartine Capului sau – Isus Cristos, 'care e începutul, primul nascut dintre cei morti, ca sa fie el cel dintâi în toate [protevon]' (Col 1,18). Traditia crestina arata ca în interiorul diferitelor nivele ale vietii sinodale ale Bisericii, un episcop este recunoscut ca fiind 'primul'. Isus Cristos asociaza acest a fi 'primul' cu slujirea (diakonia): 'Daca cineva vrea sa fie primul, sa fie ultimul dintre toti si slujitorul tuturor' (Mc 9,35).
5. În al doilea mileniu, a fost rupta comuniunea dintre Orient si Occident. Multe eforturi au fost facute pentru restabilirea comuniunii dintre catolici si ortodocsi, dar nu au avut succes. Comisia mixta pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolica Romana si Biserica Ortodoxa, în angajamentul sau continuu pentru depasirea divergentelor teologice, a luat în considerare relatia dintre sinodalitate si primat în viata Bisericii. Întelegerile diferite ale acestor realitati au avut un rol semnificativ în diviziunea dintre Ortodocsi si Catolici. Este, asadar, esential sa se caute stabilirea unei întelegeri comune a acestor realitati interdependente, complementare si inseparabile.
6. Pentru a se ajunge la aceasta întelegere comuna a primatului si a sinodalitatii, este necesar sa se reflecte asupra istoriei. Dumnezeu se reveleaza în istorie. Este deosebit de important sa se înceapa împreuna o lectura teologica a istoriei liturgiei, a spiritualitatii, a institutiilor si a canoanelor Bisericii, care au totdeauna o dimensiune teologica.
7. Istoria Bisericii în primul mileniu este decisiva. În ciuda unor rupturi temporare, crestinii din Orient si din Occident au trait în comuniune în timpul acelei perioade, si în acel context s-au constituit structurile esentiale Bisericii. Relatia dintre sinodalitate si primat a luat diferite forme, care pot oferi o îndrumare vitala ortodocsilor si catolicilor în eforturile lor pentru a restabili astazi deplina comuniune.
Biserica locala
8. Biserica una, sfânta, catolica si apostolica al carei cap este Cristos este prezenta în adunarea euharistica a unei biserici locale aflata sub conducerea episcopului sau. El este cel care prezideaza (‘proestos’). În adunarea liturgica episcopul face vizibila prezenta lui Isus Cristos. În Biserica locala (adica o dieceza), credinciosii si clerul sunt uniti între ei în Cristos sub acelasi episcop si sunt în comuniune cu el în fiecare aspect al vietii Bisericii, îndeosebi în celebrarea Euharistiei. Asa cum învata sf. Ignatiu din Antiohia: ‘unde e episcopul, acolo sa fie comunitatea, asa dupa cum unde este Isus Cristos acolo este Biserica catolica [katholike ekklesia]' . Fiecare biserica locala celebreaza în comuniune cu celelalte biserici locale care marturisesc adevarata credinta si celebreaza aceeasi Euharistie. Când un prezbiter prezideaza Euharistia, episcopul local este totdeauna împreuna pomenit ca semn de unitate a Bisericii locale. În Euharistie, proestos-ul si comunitatea sunt interdependente: comunitatea nu poate celebra Euharistia fara un proestos, iar proestos-ul, la rândul sau, trebuie sa celebreze împreuna cu o comunitate.
9. Aceasta interrelatie dintre proestos sau episcop si comunitate este un element constitutiv al vietii Bisericii locale. Împreuna cu clerul, care este asociat cu ministerul sau, episcopul local actioneaza, în mijlocul credinciosilor, care sunt turma lui Cristos, ca si garant si slujitor al unitatii. Ca succesor al Apostolilor, el îsi exercita misiunea de slujire si iubire, pastorind comunitatea sa, si conducându-o, ca si Cap al ei, la unitatea tot mai profunda cu Cristos în adevar, pastrând credinta apostolica prin predicarea Evangheliei si celebrarea sacramentelor.
10. Din moment ce episcopul este capul bisericii sale locale, el reprezinta biserica sa altor biserici locale si în comuniunea tuturor bisericilor. În acelasi fel, el face ca aceasta comuniune sa fie prezenta în biserica sa. Acesta este un principiu fundamental al sinodalitatii.
Comuniunea Bisericilor la nivel regional
11. Exista numeroase dovezi ca episcopii în Biserica începuturilor erau constienti ca au o responsabilitate comuna pentru Biserica în ansamblul ei. Dupa cum scria Sf. Ciprian: ‘Episcopatul este unul si fiecare episcop are o parte din acesta în comuniune cu ceilalti’ . Aceasta legatura de unitate a fost exprimata în cerinta de a face sa fie prezent la hirotonirea (cheirotonia) unui nou episcop cel putin alti trei episcopi . Aceasta legatura de unitate era de asemenea evidenta în diferitele reuniuni ale episcopilor în concilii sau sinoade pentru a discuta despre chestiunile comune ale doctrinei (dogma, didaskalia) si ale practicii, precum si în frecventele lor schimburi de scrisori si vizite reciproce.
12. Deja în primele patru secole, au aparut diferite comasari de dieceze în interiorul unor regiuni. Protosul, primul dintre episcopii regiunii, era episcopul primului sediu, mitropolia, iar functia/misiunea sa ca mitropolit era totdeauna legata de sediul sau. Conciliile ecumenice au atribuit anumite prerogative (presbeia, pronomia, dikaia) mitropolitului, totdeauna în cadrul sinodalitatii. Astfel, Primul Conciliu Ecumenic (Nicea, 325), chiar daca cerea tuturor episcopilor dintr-o provincie participarea lor personala sau acordul scris pentru o alegere episcopala si pentru consacrare – un act sinodal prin excelenta -, a atribuit mitropolitului validarea (kyros) alegerii unui nou episcop . Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedonia, 451) a enuntat din nou drepturile (dikaia) mitropolitului – insistând ca sarcina sa este ecleziala, nu politica – asa cum a facut si al Saptelea Conciliu Ecumenic (Nicea II, 787) .
13. Canonul Apostolic 34 ofera o descriere canonica a corelatiei dintre protos si ceilalti episcopi din fiecare regiune: 'Episcopii poporului unei provincii sau ai unei regiuni [ethnos] trebuie sa-l recunoasca pe cel care este primul [protos] între ei, si sa-l considere drept cap al lor [kephale], si sa nu faca nimic important fara consensul sau [gnome]; fiecare episcop poate actiona doar în ceea ce priveste dieceza sa [paroikia] si teritoriile sale aferente. Asadar cel dintâi [protos] nu poate face nimic fara consensul tuturor. Pentru ca în acest fel va prevala concordia/întelegerea [homonoia], iar Dumnezeu va fi laudat prin Domnul în Spiritul Sfânt .
14. Institutia mitropoliei este o forma de comuniune regionala între bisericile locale. Ulterior s-a asistat la alte forme de dezvoltare, în special patriarhatele care cuprind diferite mitropolii. Atât mitropolitul cât si patriarhul erau episcopi diecezani cu deplina putere episcopala în interiorul propriilor dieceze. Cu toate acestea, în chestiunile referitoare la respectivele mitropolii sau patriarhate, ei au trebuit sa actioneze în acord cu confratii lor episcopi.. Acest mod de a actiona se afla la radacina institutiilor sinodale în sensul strict al termenului, ca de exemplul un sinod regional al episcopilor. Aceste sinoade au fost convocate si prezidate de mitropolit sau de patriarh. El si toti episcopii au actionat în complementaritate reciproca si au fost raspunzatori în fata Sinodului.
Biserica la nivel universal
15. Între al patrulea si al saptelea secol, ordinea (taxis) celor cinci sedii patriarhale era recunoscuta, întemeiata si enuntata de conciliile ecumenice, cu Scaunul Romei care ocupa primul loc, exercitând un primat de onoare (presbeia tes times), urmat de sediile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, în aceasta ordine specifica, conform traditiei canonice.
16. In Occident, primatul scaunului Romei a fost înteles, în special începând din secolul al patrulea încolo, cu referire la rolul lui Petru între Apostoli. Primatul episcopului Romei între episcopi a fost treptat interpretat ca o prerogativa care îi era proprie, întrucât era succesor al lui Petru, cel dintâi dintre apostoli. Aceasta întelegere nu a fost adoptata în Orient, care avea o interpretare diferita a Scripturii si a Parintilor asupra acestui punct. Dialogul nostru va putea reveni asupra acestui aspect în viitor.
17. Când un nou patriarh era ales pentru una dintre cele cinci scaune ale taxis [ordinea canonica], practica obisnuita era ca el sa trimita o scrisoare tuturor celorlalti patriarhi, anuntând alegerea sa si incluzând o profesiune de credinta. Asemenea ‘scrisori de comuniune’ exprimau în mod profund legatura canonica de comuniune dintre patriarhi. Incluzând numele noului Patriarh, în ordinea corecta, în dipticele bisericilor lor, citite în cadrul celebrarii sfintei Euharistii, ceilalti patriarhi recunosteau alegerea lui. Ordinea (taxis) sediilor patriarhale îsi avea expresia maxima în celebrarea Sfintei Euharistii. De fiecare data când doi sau mai multi patriarhi erau adunati pentru celebrarea Euharistiei, ei se asezau potrivit ordinii (taxis). Facând astfel, se manifesta caracterul euharistic al comuniunii lor.
18. De la primul Conciliu Ecumenic (Nicea, 325) încolo, principalele chestiuni privitoare la credinta si la ordinea canonica în Biserica au fost discutate si rezolvate de conciliile ecumenice. Chiar daca episcopul Romei nu a fost prezent personal la aceste concilii, în fiecare caz, ori a fost reprezentat de trimisii sai sau era de acord cu concluziile conciliului post factum. Întelegerea Bisericii asupra criteriilor pentru receptarea unui conciliu ca ecumenic s-a dezvoltat de-a lungul primului mileniu. De exemplu, determinat de circumstante istorice, al saptelea Conciliu Ecumenic (Nicea II, 787) a oferit o descriere detaliata a acestor criterii asa cum erau întelese atunci: acordul (symphonia) capilor bisericilor, cooperarea (synergeia) episcopului Romei, si acordul celorlalti patriarhi (symphronountes). Fiecare Conciliu Ecumenic trebuie sa aiba propriul sau numar corect în sirul conciliilor ecumenice, iar învatatura sa trebuie sa fie conforma cu cea a conciliilor precedente. Receptarea de catre Biserica în ansamblul sau a fost totdeauna criteriul ultim pentru ecumenicitatea unui conciliu.
19. De-a lungul secolelor, au fost adresate o serie de apeluri episcopului Romei, si din Orient, în materie de disciplina, ca de exemplu depunerea unui episcop. O încercare a fost facuta la Sinodul de la Sardica (343) pentru a stabili normele pentru asemenea proceduri . Sardica a fost acceptat de Conciliul Trulan (692) . Canoanele de la Serdica au stabilit ca, daca un episcop ar fi fost condamnat, ar fi putut face apel la episcopul Romei si ca, acesta din urma, daca ar fi considerat oportun, ar fi putut cere un nou proces, care ar fi fost condus de episcopii din provincia vecina a episcopului condamnat. Apelurile privitoare la chestiunile disciplinare au fost facute si scaunului de Constantinopol , si altor sedii. Asemenea apeluri catre sediile principale au fost totdeauna tratate în mod sinodal. Apelurile catre episcopul Romei [venite] din Orient au exprimat comuniunea Bisericii; cu toate acestea episcopul Romei nu a exercitat vreo autoritate canonica asupra bisericilor din Orient.
Concluzie
20. De-a lungul întregului prim mileniu, Biserica în Orient si în Occident a fost unita în pastrarea credintei apostolice, mentinând succesiunea apostolica a episcopilor, dezvoltând structuri de sinodalitate inseparabil legate cu primatul si într-o întelegere a autoritatii ca servire (diakonia) de iubire. Chiar daca unitatea Orientului si a Occidentului a fost tulburata uneori, episcopii din Orient si din Occident au fost constienti ca apartin unicei Biserici.
21. Acest patrimoniu comun de principii teologice, de dispozitii canonice si practici liturgice din primul mileniu constituie un punct de referinta necesar si un puternic izvor de inspiratie atât pentru Catolicii cât si pentru Ortodocsii care cauta sa vindece rana divizarii lor la începutul celui de-al treilea mileniu. Pe baza acestui patrimoniu comun, ambele parti trebuie sa considere felul în care primatul, sinodalitatea si relatia (reciproca) dintre ele pot fi concepute si exercitate astazi si în viitor.