„Poezia lui George Cosbuc, izvor de înnoire sufleteasca”,

„

– 150 de ani de la nasterea poetului –

20 septembrie 1866 – 9 mai 1918

„Mai presus de toti sta incontestabil marele talent al poetului George Cosbuc”.

Titu Maiorescu

.
„V-ati scoborât prin vointa voastra la Bucuresti, între noi, de pe înaltimile frumoase si românesti ale plaiurilor de la Nasaud”, îi amintea Constantin I. Istrate, presedintele Academiei Române, lui George Cosbuc, la intrarea poetului în Academie.
Într-o strafulgerare de gând si o bataie a inimii, Ardealul tot, atât de drag lui Cosbuc, era cu el …
Venise în Capitala cu ceva ani în urma, în 1889, anul în care s-a stins din viata Mihai Eminescu …
A venit Cosbuc ca sa aduca în lirica româneasca o nota noua, originala si tânara, o poezie care reprezinta „dupa Tiganiada lui Budai Deleanu o noua contributie specifica, masiva a Transilvaniei la poezia nationala”; în acel moment, lirica lui Cosbuc era perceputa ca o compensare …
A venit Cosbuc cu credinta sa, cu iubirea de viata si bucuria de a trai, aducând în anii poeziei moderne cu orase obosite si triste, seninatatea si echilibrul care aminteau înaltimile clasicismului antic.
George Cosbuc s-a nascut la 20 septembrie 1866, într-un sat graniceresc din apropierea Nasaudului, Hordou (George Cosbuc, azi) de pe valea Salautei, vale ce curge navalnic de pe vârful Tiblesului, curge printre pietre, salta si cade în mici cascade, grabita sa sporeasca apele Somesului Mare. Este oglinda arinilor, a salciilor si a padurilor de fagi, a bucuriilor si amaraciunilor oamenilor carora le însoteste drumurile vietii. Vuind, „intra în vaduri repezi” în Hordou; intra si azi asa cum intra si în urma cu 150 de ani, când, în casa Preotului greco-catolic Sebastian si a preotesei Maria Cosbuc, fiica preotului Avacum din Telciu, venea pe lume al optulea copil din cei 12, George Cosbuc, viitorul poet al Ardealului si al Tarii.
Astazi suntem într-un moment aniversar, cu emotie si bucurie omagiem pe George Cosbuc, unul dintre cei mai mari poeti români si, deopotriva, fiul al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice.
Documentele atesta ca, dupa tata, este descendentul a zece generatii de preoti, iar dupa mama, avea în urma cinci generatii de preoti. Surprins, George Calinescu, în „Istoria literaturii”, spune: „mai toti din familie, frati si cumnati, erau capete cu lumina si popi”. Asa se explica „dorinta popescului tata” ca noul nascut sa devina preot si sa-si urmeze destinul pornind de la Blaj asa cum facuse el.
Deosebit de dotat, la cinci ani, George Cosbuc stia sa citeasca. Va începe Scoala primara în Hordou, dar, din cauza sanatatii fragile, va continua sa studieze un an acasa, cu un profesor, chiar de acum si limba germana, si pianul, Urmatoarele clase le va continua la Telciu si la Scoala Normala din Nasaud. Liceul l-a urmat la „Gimnaziul Superior Greco-Catolic Românesc” din Nasaud, liceu confesional patronat de Biserica Româna Unita. Sunt anii în care Cosbuc citeste foarte multa literatura româna si universala, manifesta interes deosebit pentru clasicii greci si latini si pentru literatura germana. Sunt si anii când începe sa scrie poezii.
S-a bucurat de consideratia profesorilor si a colegilor; în clasa a VI-a (astazi, a zecea), a fost admis în Societatea de lectura „Virtus Romana Rediviva”, din care faceau parte numai elevii ultimelor doua clase de liceu. În anul 1882 devine vicepresedintele Societatii, iar în anul urmator, presedinte. Societatea publica revista „Muza Somesana”, în care apareau încercarile literare ale elevilor – este revista în care Cosbuc îsi va vedea scrise primele poezii – în anii de liceu a creat peste 160 de poezii.
La 15 ani a debutat cu o poezie în foaia pedagogica „Scoala practica” si va continua sa publice în mai multe reviste transilvanene, printre care si în „Familia” lui Iosif Vulcan si în „Tribuna” lui Ioan Slavici.
Dupa obtinerea bacalaureatului, Parintele Sebastian încearca sa-l înscrie la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Gherla, dar, pâna la urma, întelege ca alta este chemarea copilului sau.
Cu toate ca nu a devenit preot, Cosbuc a fost un foarte bun cunoscator al teologiei, al Blajului, al Scolii Ardelene si al Istoriei Bisericii Unite. S-a format în Biserica Unita, gândirea Bisericii sale i-a condus viata si i-a modelat personalitatea.
Conceptia sa profund crestina despre viata se regaseste în scrisul sau: viata este o lupta constienta si continua în numele unui Ideal si al Binelui, sustine poetul: „O lupta-i viata, deci te lupta/ Cu dragoste de ea cu dor/ Pe seama cui? Esti un nemernic când n-ai un tel hotarâtor / Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,/ Te lupti pe seama tuturor/ … Traiesc acei ce vor sa lupte;/ Iar cei fricosi se plâng si mor”(Gazel).
Faptele noastre ne asigura viata vesnica, ne spune Cosbuc, caci moarte nu exista: „Ca-ntreaga lume este plina / De-acelasi gând din Cer adus / În fapta noastra ni e soartea / Si viata este tot, nu moartea” (La Pasti).
Ideea este reîntâlnita în multe din creatiile sale si în poemul „Moartea lui Fulger”, unde întelepciunea unui batrân, mai batrân ca vremea, îi spune Doamnei îndurerate adevarul adeseori uitat: „El nu e mort! Traieste-n veci./ E numai dus….” Si continua „Dar stiu un lucru mai pe sus / De toate câte ti le-am spus: / Credinta-n zilele de-apoi / E singura tarie-n noi …”.
Parintele Sebastian i-a transmis iubirea pentru Blaj, aceasta iubire a dus la multe popasuri în citadela spiritualitatii si culturii românesti. Invitat de Parintele Alexandru Ciura, a luat parte, în 1911, la Semicentenarul ASTREI, sarbatorit la Blaj, unde a întâlnit pe cele mai de seama personalitati ale literaturii si culturii noastre: Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Stefan Octavian Iosif, Sextil Puscariu, Simion Mehedinti si Aurel Vlaicu si altii.
Blajului i-a închinat o oda „pendulând între gravitate si gluma”: „Blajenii-n urma sunt eminenti / Chiar si-n privinta edilitatii / Au o câmpie a libertatii / Trei lampi de strada si doi sergenti […] Si fericitul parinte al meu / Sevastian popa aici învatat-a / Blajul-o, mare e Dumnezeu! […] Sa fii lumina fiilor tai / Sa fii cuptorul / Si de caldura si de tipai!”
George Cosbuc va deveni student al Facultatii de Litere si Filozofie a Universitatii Maghiare din Cluj (1884). Aici îl are profesor pe renumitul Grigore Silasi, admirator al creatiei populare. Acesta îi trezeste tânarului student interesul pentru folclor, care, de altfel, nu-i era deloc strain, Cosbuc a fost si a ramas întreaga viata un om al satului. Grigore Silasi îl determina sa activeze în Societatea literara „Iulia”, pe care a creat-o si o conducea. Din acesti ani începe sa-l framânte gândul sa creeze o epopee nationala: „De când am început sa scriu, m-a tot framântat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si sa le leg astfel ca sa le dau unitate si extensiune de epopee” (Dumitru Micu, „George Cosbuc”, Editura Tineretului, 1961,p.45).
Întâmpina dificultati materiale, bursa granicereasca este prea limitata, Parintele Sebastian e sarac … Paraseste Universitatea si, în 1897, la chemarea lui Ioan Slavici, pleaca la Sibiu ca redactor la gazeta „Tribuna”, care avea colaboratori de mare valoare. În Amintirile sale, Ioan Slavici noteaza: „George Cosbuc, înzestrat din belsug de catre firea cea darnica, s-ar fi ridicat în toate împrejurarile deasupra contemporanilor, n-ar fi iesit ceea ce a fost daca nu si-ar fi croit lucrarea vietii în mijlocul acestor oameni cu cultura generala,care toti erau scriitori”.
În paginile revistei va publica multe din poeziile sale, printre care si „Nunta Zamfirei”, poem care atrage atentia lui Titu Maiorescu si îl determina sa-l cheme la Bucuresti. Odata sosit, îl introduce la Convorbiri literare. Fara-ndoiala, destinul lui George Cosbuc a intrat într-un alt curs.
Va lucra în cadrul Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, cei mai multi ani la Casa Scoalelor, din scris nu-si putea asigura existenta.
În 1897 se casatoreste cu Elena, sora editorului Constantin Sfetea, vor avea un copil, pe Alexandru, deosebit de inteligent si talentat.
Opera sa este tot mai bogata, apar volumele Balade si idile (1893), Fire de tort (1896), Ziarul unui pierde-vara (1902), Cântece de vitejie (1904) – poezii închinate Razboiului de Independenta, Povestea unei Coroane de otel (1899), Antologia sanscrita (traduceri) – Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana si Sakuntala (1897) .
Ca traducator, se observa predilectia pentru epopee, va traduce Eneida, opera lui Vergilius, Odiseea lui Homer si Divina Comedie a lui Dante traducerea completa va aparea postum. A tradus-o la rugamintea tatalui sau, Parintele Sebastian, care cauta sa-si procure o carte „a unui italian, Dante, în care se vorbeste de Iad, Purgatoriu si Rai”. A reusit sa dea tiparului una din cele mai bune traduceri europene a Divinei Comedii, afirma profesorul universitar, italianul Ramiro Ortiz: „Cosbuc si-a facut un suflet dantesc, multumita caruia frumusetea traducerii lui nu rezulta din fidelitatea cu care a interpretat fiecare cuvânt în parte, ci din tonul general si aproape as zice de <suflare dantesca> pe care a stiut sa le-o dea”. Pentru aceasta extraordinara realizare, Cosbuc a învatat italiana si a facut mai multe calatorii de studiu în Italia. De asemenea, a tradus din literatura germana si maghiara.
Universul creatiei lui Cosbuc, liric sau epic, îsi are originalitatea în reflectarea vietii satului ardelenesc, o reflectare cu aspect monografic. Poezia iubirii, cu specificul ei obiectiv, si a naturii ocupa cel mai larg spatiu. Iubirea este simtita profund, uneori împletita cu tristetea, cu incertitudinea, nelipsite sunt candoarea si sfiala, uneori gluma: „Numai una, Nu te-ai priceput, Spinul, La oglinda, Cântecul fusului, Scara, Nunta Zamfirei, Mama, Moartea lui Fulger La pârâu, Noapte de vara, Vara, Iarna pe ulita” etc.
Pastelul lui Cosbuc este diferit de ceea ce este pastelul obisnuit – tablou al naturii -, simtul sublimului cosmic face ca adesea pastelul sau sa capete note de oda, dar, oricum ar fi creat, e prezent omul cu bucuria lui de viata.
Putini sunt poetii care cânta ca si Cosbuc fericirea Sarbatorilor, a Pastilor, a Craciunului, sau a momentelor cruciale ale vietii si istoriei noastre.
Pentru opera sa, la propunerea lui Iosif Vulcan, în 1897, i s-a acordat Premiul Academiei . Înaintea lui Cosbuc, l-au primit doi scriitori: Vasile Alecsandri si Alexandru Odobescu.
În afara creatiei poetice, George Cosbuc a condus reviste cu rol important în dezvoltarea culturii, astfel amintim „Vatra” (1894-1896), având alaturi pe Ioan Slavici si Ion Luca Caragiale, si „Samanatorul” (1901-1910), revista conceputa împreuna cu Alexandru Vlahuta.
În 1900, la propunerea lui Iosif Vulcan, George Cosbuc devine membru corespondent al Academiei Române, iar la 2 iunie 1916, membru activ. Discursul tinut atunci de George Cosbuc a impresionat puternic si, trecând peste ani, continua sa miste sufletele la orice recitire.
Cuvintelor de primire în rândul academicienilor, raspunsul poetului aminteste rugaciunea, sau este o rugaciune: „Îti multumesc întâi de toate d-tale, Domnule Presedinte, pentru frumoasele cuvinte, mai frumoase, poate, decât le merit.[…] Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâna pe capul meu, ca sa scoboare asupra mea harul acelui Spirit care lumineaza si conduce opera Academiei. Va multumesc si dv., Domnilor membri, ca m-ati gasit vrednic sa fiu partas în mijlocul dumneavoastra, ca sa fiu si eu o particica de suflet în sufletul cel mare al Academiei”.
Poetului care a cântat bucuria vietii, soarta i-a luat bucuria: în 1915 i-a murit fiul într-un accident de automobil, durerea l-a doborât, „din George Cosbuc ramase o schema palida, fugara…”
Cu câteva luni înainte de Unirea cea Mare, la 9 mai 1918, s-a stins viata poetului George Cosbuc; a fost înmormântat lânga fiul sau, în apropierea mormântului lui Mihai Eminescu.
„Biografia lui George Cosbuc începe nu cu anul nasterii, ci cu anul mortii. Cine nu traieste postmortem, crescând dupa aceea mereu, nu-i obiect de biografie”, afirma George Calinescu.
Liviu Rebreanu, care l-a pretuit pe poet si pe om, este cel care a fost, poate , cel mai îndreptatit sa marturiseasca adevarul despre opera lui Cosbuc, el a spus: „A rasarit deodata, fara sa-l stie nimeni, fara sa faca ucenicia cafenelelor si bisericutelor bucurestene. Si a biruit împotriva tuturor celor scufundati în inimatii si neputinte. A adus lumina, sanatate, voiosie. Scrisul lui Cosbuc traieste si va trai cât va trai neamul românesc”.
„Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”, George Calinescu înlatura orice îndoiala sau retinere în afirmarea valorii poeziei lui Cosbuc prin afirmatia: „Poet mare, profund si original, un vizionar al miscarilor sufletesti […], George Cosbuc a izbutit ca si Eminescu, de altfel, sa faca poezie înalta”.
Si totusi, nu putem încheia … înainte de a ne pleca genunchii ca sa cerem Tatalui Ceresc sa întinda peste sufletul bun al poetului mâna Sa cea milostiva …