„

Discursul Sfântului Parinte Papa Francisc la veghea de seara din cadrul
Zilei Mondiale a Tineretului – Cracovia, sâmbata, 30 iulie 2016

Dragi tineri, buna seara!
Este frumos sa fim aici cu voi în aceasta veghe de rugaciune.
La sfârsitul marturiei sale curajoase si emotionante, Rand ne-a cerut ceva. Ne-a spus: „Va cer cu sinceritate sa va rugati pentru tara mea iubita”. O istorie marcata de razboi, de durere, de pierdere, care se termina cu o cerere: aceea a rugaciunii. Ce este mai bun decât a începe veghea noastra rugându-ne?

Venim din diferite parti ale lumii, din continente, tari, limbi, culturi, popoare diferite. Suntem „fii” ai natiunilor care probabil discuta datorita diferitelor conflicte sau chiar sunt în razboi. Altii venim din tari care pot sa fie în „pace”, care nu au conflicte de razboi, unde multe dintre lucrurile dureroase care se întâmpla în lume fac parte numai din stiri si din presa. Dar suntem constienti de o realitate: pentru noi, astazi si aici, care provenim din diferite parti ale lumii, durerea, razboiul pe care le traiesc atâtia tineri, nu mai sunt un lucru anonim, pentru noi nu mai sunt o stire din presa, au un nume, o fata, o istorie, o apropiere. Astazi razboiul din Siria este durerea si suferinta atâtor persoane, atâtor tineri precum curajoasa Rand, care este aici în mijlocul nostru si ne cere sa ne rugam pentru tara sa iubita.
Exista situatii care pot sa fie pentru noi departe pâna când, într-un anumit fel, le atingem. Exista realitati pe care nu le întelegem pentru ca le vedem numai pe ecran (la mobil sau calculator). Dar când intram în contact cu viata, cu acele vieti concrete care nu mai sunt mediatizate de ecrane, atunci ni se întâmpla ceva puternic: toti simtim invitatia de a ne implica: „Gata cu orasele uitate”, cum spune Rand; niciodata nu trebuie sa se mai întâmple ca frati sa fie „înconjurati de moarte si de ucideri” simtind ca nimeni nu-i va ajuta. Dragi prieteni, va invit sa ne rugam împreuna din cauza suferintei atâtor victime ale razboiului, ale acestui razboi care exista astazi în lume, pentru ca o data pentru totdeauna sa putem întelege ca nimic nu justifica sângele unui frate, care nimic nu este mai pretios decât persoana pe care o avem alaturi. Si în aceasta cerere de rugaciune vreau sa va multumesc si voua, Natalia si Miguel, pentru ca voi ati împartasit cu noi bataliile voastre, razboaiele voastre interioare. Ne-ati prezentat luptele voastre, s si cum ati reusit sa le depasiti. Voi sunteti semn viu a ceea ce milostivirea vrea sa faca în noi.
Noi acum nu vom începe sa strigam împotriva cuiva, nu vom începe sa ne certam, nu vrem sa distrugem, nu vrem sa insultam. Noi nu vrem sa învingem ura cu ura mai multa, sa învingem violenta cu violenta mai multa, sa învingem teroarea cu teroare mai multa. Si raspunsul nostru pentru aceasta lume aflata în razboi are un nume: se numeste fraternitate, se numeste fratietate, se numeste comuniune, se numeste familie. Sa sarbatorim faptul ca venim din culturi diferite si ne unim pentru a ne ruga. Cel mai bun cuvânt al nostru, cel mai bun discurs al nostru este sa ne unim în rugaciune. Sa facem un moment de tacere si sa ne rugam: sa punem în fata lui Dumnezeu marturiile acestor prieteni, sa ne identificam cu aceia pentru care „familia este un concept inexistent, casa numai un loc unde sa doarma si sa manânce”, sau cu aceia care traiesc în frica de a crede ca greselile si pacatele lor i-au eliminat definitiv. Sa punem în prezenta Dumnezeului nostru si „razboaiele” voastre, „razboaiele” noastre, luptele pe care fiecare le poarta cu sine, în inima proprie. Si pentru aceasta, pentru a fi în familie, în fraternitate, toti împreuna, va invit sa va ridicati, sa va luati de mâna si sa va rugati în tacere. Toti.
(TACERE)
În timp ce ne rugam îmi venea în minte imaginea apostolilor în ziua de Rusalii. O scena care ne poate ajuta sa întelegem tot ceea ce Dumnezeu viseaza sa realizeze în viata noastra, în noi si cu noi. În acea zi discipolii erau încuiati înauntru de frica. Se simteau amenintati de un mediu care îi persecuta, care îi constrângea sa stea într-o mica locuinta obligându-i sa ramâna pe loc si paralizati. Teama pusese stapânire pe ei. În acel context, s-a întâmplat ceva spectaculos, ceva grandios. A venit Duhul Sfânt si niste limbi ca de foc care s-au asezat peste fiecare dintre ei, determinându-i la o aventura pe care nu si-au imaginat-o niciodata. Lucrurile se schimba complet!
Am ascultat trei marturii; am atins, cu inimile noastre, istoriile lor, vietile lor. Am vazut cum ei, la fel ca discipolii, au vazut momente asemanatoare, au trecut prin momente în care au fost plini de frica, în care parea ca totul se prabuseste. Frica si angoasa care se nasc din faptul de a sti ca iesind din casa cineva poate sa nu-i mai revada pe cei dragi ai sai, frica de a nu se simti apreciat si iubit, frica de a nu avea alte oportunitati. Ei au împartasit cu noi aceeasi experienta pe care au avut-o discipolii, au experimentat frica ce duce într-un singur loc. Unde ne duce frica? La închidere. Si când frica se cuibareste în închidere, merge mereu în compania „surorii sale gemene”, paralizia; ne simtim paralizati. A simti ca în aceasta lume, în orasele noastre, în comunitatile noastre, nu mai este spatiu pentru a creste, pentru a visa, pentru a crea, pentru a privi orizonturi, în definitiv pentru a trai, este unul dintre relele cele mai rele care ni se pot întâmpla în viata, si în special în tinerete. Paralizia ne face sa pierdem gustul de a ne bucura de întâlnire, de prietenie, gustul de a visa împreuna, de a merge cu ceilalti. Ne îndeparteaza de ceilalti, ne împiedica sa strângem mâna, asa cum am vazut [în coreografie], toti închisi în acele mici camarute de sticla.
Dar în viata exista o alta paralizie si mai periculoasa si adesea greu de identificat, si pe care ne costa mult s-o recunoastem. Îmi place sa o numesc paralizia care se naste atunci când se confunda FERICIREA cu o CANAPEA / KANAPA! Da, a crede ca pentru a fi fericiti avem nevoie de o canapea buna. O canapea care sa ne ajute sa stam comozi, linistiti, foarte siguri. O canapea, ca acelea care exista acum, moderne, inclusiv cu masaje pentru a dormi, care ne garanteaza ore de liniste pentru a ne transfera în lumea jocurilor vide si a petrece ore în fata computerului. O canapea împotriva oricarui tip de durere si teama. O canapea care sa ne faca sa stam închisi în casa fara a ne trudi si fara a ne preocupa. „Canapeaua-fericire” / „kanapa-szcze?cie”este probabil paralizia tacuta care ne poate ruina mai mult, care poate ruina mai mult tineretea. „Si de ce se întâmpla asta, Parinte?”. Pentru ca putin câte putin, fara sa ne dam seama, ajungem adormiti, ajungem zapaciti si aiuriti. Alaltaieri, vorbeam despre tineri care ies la pensie la 20 de ani; astazi vorbesc despre tineri adormiti, zapaciti, aiuriti, în timp ce altii – probabil cei mai vii, dar nu cei mai buni – decid viitorul pentru noi. Cu siguranta, pentru multi este mai usor si avantajos sa aiba tineri zapaciti si aiuriti care confunda fericirea cu o canapea; pentru multi acest lucru este mai potrivit decât sa aiba tineri zvelti, doritori sa raspunda, sa raspunda la visul lui Dumnezeu si la toate aspiratiile inimii. Voi, va întreb, va întreb pe voi: vreti sa fiti tineri adormiti, zapaciti, aiuriti? [Nu!] Vreti ca altii sa decida viitorul pentru voi? [Nu!] Vreti sa fiti liberi? [Da!] Vreti sa fiti treji? [Da!] Vreti sa luptati pentru viitorul vostru? [Da!] Nu sunteti prea convinsi… Vreti sa luptati pentru viitorul vostru? [Da!].
Dar adevarul este altul: dragi tineri, nu am venit pe lume pentru „a vegeta”, pentru a ne simti comozi, pentru a face din viata o canapea care sa ne adoarma; dimpotriva, am venit pentru un alt lucru, pentru a lasa o amprenta. Este foarte trist a trece prin viata fara a lasa o amprenta. Dar când alegem comoditatea, confundând fericirea cu consumul, atunci pretul pe care-l platim este mult, dar mult mai scump: pierdem libertatea. Nu suntem liberi sa lasam o amprenta. Pierdem libertatea. Acesta este pretul. Si sunt atâtia care vor ca tinerii sa nu fie liberi; exista atâtia care nu va iubesc, care va vor aiuriti, zapaciti, adormiti, dar niciodata liberi. Nu, asta nu! Trebuie sa aparam libertatea noastra!
Tocmai aici este o mare paralizie, când începem sa credem ca fericirea este sinonim cu comoditatea, ca a fi fericit înseamna a merge în viata adormit sau narcotizat, ca unicul mod de a fi fericit este de a sta ca aiurit. Este sigur ca drogurile fac rau, dar exista multe alte droguri acceptate social care ajung sa ne faca mult sau oricum mai sclavi. Si unele si altele ne despoaie de binele nostru cel mai mare: libertatea. Ne despoaie de libertate.
Prieteni, Isus este Domnul riscului, este Domnul acelui mereu „mai departe”. Isus nu este Domnulconfortului, al sigurantei si al comoditatii. Pentru a-l urma pe Isus trebuie avuta o doza de curaj, trebuie sa te decizi sa schimbi canapeaua cu o pereche de papuci care sa te ajute sa mergi pe drumuri niciodata visate si nici macar gândite, pe drumuri care pot deschide noi orizonturi, capabile sa contagieze bucurie, acea bucurie care se naste din iubirea lui Dumnezeu, bucuria care lasa în inima ta fiecare gest, fiecare atitudine de milostivire. A merge pe drumuri urmând „nebunia” Dumnezeului nostru care ne învata sa-l întâlnim în cel înfometat, în cel însetat, în cel gol, în cel bolnav, în prietenul care a ajuns rau, în detinut, în refugiat si în migrant, în cel de aproape care este singur. Pentru a merge pe drumurile Dumnezeului nostru care ne invita sa fim actori politici, persoane care gândesc, animatori sociali. Care ne stimuleaza sa gândim o economie mai solidara decât aceasta. În toate locurile în care va aflati, iubirea lui Dumnezeu ne invita sa ducem Vestea Buna, facând din propria viata un dar pentru El si pentru ceilalti. Si asta înseamna a fi curajosi, asta înseamna a fi liberi!
Veti putea sa-mi spuneti: Parinte, dar asta nu este pentru toti, este numai pentru unii alesi! Da, este adevarat, si acesti alesi sunt toti cei care sunt dispusi sa împartaseasca viata lor cu altii. În acelasi mod în care Duhul Sfânt a transformat inima discipolilor în ziua de Rusalii – erau paralizati – a facut-o si cu prietenii nostri care au împartasit marturiile lor. Folosesc cuvintele tale, Miguel: tu ne spuneai ca în ziua în care în „Facenda” ti-au încredintat responsabilitatea de a ajuta pentru mai buna functionare a casei, atunci ai început sa întelegi ca Dumnezeu cerea ceva de la tine. Asa a început transformarea.
Acesta este secretul, dragi prieteni, pe care toti suntem chemati sa-l experimentam. Dumnezeu asteapta ceva de la tine. Ati înteles? Dumnezeu asteapta ceva de la tine, Dumnezeu vrea ceva de la tine, Dumnezeu te asteapta pe tine. Dumnezeu vine sa strice închiderile noastre, vine sa deschida portile vietilor noastre, ale viziunilor noastre, ale privirilor noastre. Dumnezeu vine sa deschida tot ceea ce te închide. Te invita sa visezi, vrea sa te faca sa vezi ca lumea cu tine poate sa fie diferita. Asa este: daca tu nu pui ceea ce este mai bun din tine, lumea nu va fi diferita. Este o provocare.
Timpul pe care-l traim astazi nu are nevoie de tineri-canapea mlodzi kanapowi, ci de tineri cu papuci, ba chiar, cu ghete. Acest timp accepta numai jucatori titulari pe teren, nu este loc pentru rezerve. Lumea de astazi va cere sa fiti protagonisti ai istoriei pentru ca viata este frumoasa numai sa vrem s-o traim, numai sa vrem sa lasam o amprenta. Astazi istoria ne cere sa aparam demnitatea noastra si sa nu lasam ca altii sa decida viitorul nostru. Nu! Noi trebuie sa decidem viitorul nostru, voi viitorul vostru! Domnul, ca la Rusalii, vrea sa realizeze una dintre cele mai mari minuni pe care le putem experimenta: a face în asa fel încât mâinile tale, mâinile mele, mâinile noastre sa se transforme în semne de reconciliere, de comuniune, de creatie. El vrea mâinile tale pentru a continua sa construiasca lumea de astazi. Vrea s-o construiasca împreuna cu tine. Si tu, ce raspunzi? Ce raspunzi, tu? Da sau nu? [Da!].
Îmi vei spune: Parinte, dar eu sunt foarte limitat, sunt pacatos, ce pot sa fac? Atunci când Domnul ne cheama nu se gândeste la ceea ce suntem, la ceea ce eram, la ceea ce am facut sau am încetat sa facem. Dimpotriva: în momentul în care ne cheama, El priveste la tot ceea ce am putea sa facem la toata iubirea pe care suntem capabili s-o contagiem. El pariaza mereu pe viitor, pe ziua de mâine. Isus te proiecteaza la orizont, niciodata la muzeu.
Pentru aceasta, prieteni, astazi Isus te invita, te cheama sa lasi amprenta ta în viata, o amprenta care sa însemneze istoria, care sa însemneze istoria ta si istoria atâtora.
Viata de astazi ne spune ca este foarte usor sa ne îndreptam atentia spre ceea ce ne desparte, spre ceea ce ne separa. Ar vrea sa ne faca sa credem ca a ne închide este cel mai bun mod de a ne proteja de ceea ce ne face rau. Astazi noi, adultii – noi, adultii! – avem nevoie de voi, pentru a ne învata – asa cum faceti voi acum, astazi – sa convietuim în diversitate, în dialog, în împartasirea multiculturalitatii nu ca o amenintare ci ca o oportunitate. Si voi sunteti o oportunitate pentru viitor. Sa aveti curajul de a ne învata, sa aveti curajul de a ne învata pe noi ca este mai usor a construi punti decât a ridica ziduri! Avem nevoie sa învatam asta. Si toti împreuna cerem ca sa cereti de la noi sa parcurgem drumurile fraternitatii. Voi sa fiti acuzatorii nostri, daca noi alegem calea zidurilor, calea dusmaniei, calea razboiului. A construi punti: stiti care este prima punte de construit? O punte pe care putem s-o realizam aici si acum: sa ne strângem mâna, sa ne dam mâna. Hai, faceti asta acum. Faceti aceasta punte umana, dati-va mâna, voi toti: este puntea primordiala, este puntea umana, este prima, este modelul. Mereu exista riscul – am spus-o si ieri – de a ramâne cu mâna întinsa, dar în viata trebuie riscat, cine nu risca nu învinge. Cu aceasta punte, sa mergem înainte. Aici, aceasta punte primordiala: strângeti-va mâna. Multumesc. Este marea punte fraterna si fie ca sa învete sa faca asta cei mari din aceasta lume!… dar nu pentru fotografie – când îsi dau mâna si se gândesc la altceva -, ci pentru a continua sa construiasca punti tot mai mari. Fie ca aceasta punte umana sa fie samânta pentru multe altele; va fi o amprenta.
Astazi Isus, care este calea, te cheama pe tine, pe tine, pe tine [indica pe cineva] sa lasi o amprenta care umple de viata istoria ta si pe aceea a atâtor altora. El, care este adevarul, te invita sa lasi drumurile separarii, ale diviziunii, ale non-sensului. Poti? [Da!] Poti? [Da!] Ce raspund acum – vreau sa vad – mâinile tale si picioarele tale Domnului, care este cale, adevar si viata? Poti? [Da!] Domnul sa binecuvânteze visele voastre. Multumesc!
Înregistrarea video poate fi vizionata aici: https://www.youtube.com/watch?v=UUh2FUQ4Nq4

Traducator: pr. Mihai Patrascu
Sursa:http://www.magisteriu.ro/