„

1 august 1794- 27 martie1862

222 de ani de la nastere

„Maior e longinquo reverentia” – Departarea sporeste prestigiul.

Tacitus


Sunt în viata momente când datoria ne obliga sa trecem peste „departare”, sa ne cunoastem trecutul, nu însa ca sa-i sporim prestigiul, ci pentru ca în el se afla fortele noastre spirituale, se afla oameni care „au privit Cerul” si au avut taria „sa-si ridice ochii spre stele”.
La „departare” de 222 de ani de la nasterea lui Vasile Erdeli, Episcop al Diecezei de Oradea (1841-1862), readucem între noi o personalitate de exceptie a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica si a Eparhiei noastre, readucem si un timp al nostru din istoria Bisericii, timp cu înfaptuiri de seama, readucem tot ce astazi poate crea perspective frumoase viitorului în spatiul Eparhiei.
În „Istoria Diecezei Române Unite a Orazii-Mari”, în paginile închinate Episcopului Vasile Erdeli, canonicul Iacob Radu mentioneaza: „Prin vremuri nespus de grele si furtunoase a strabatut Biserica noastra – se referea la anul revolutionar 1848-, dar unul dintre oamenii providentiali, chemat sa fie Parintele, Pastorul si povatuitorul poporului sau, a fost Episcopul Vasile Erdeli, pe carele faptele mari, întelepciunea rara si zelul neobosit, îl arata ca pe unul dintre cei mai mari barbati ai Bisericii noastre si al neamului nostru întreg”.
Episcopul Vasile Erdeli ne-a lasat o mostenire morala însemnata si ne-a deschis drumul capacitatii de a distinge, la oameni, adevaratele valori sufletesti, judecata sanatoasa, munca serioasa si devotamentul.
S-a nascut la 1 august 1794 în localitatea româneasca Macau, azi în Ungaria. Gimnaziul si liceul le-a urmat la Timisoara si Oradea, în orasul nostru fiind elev al „Seminarului Tinerimii Române Unite”. A studiat un an la „Academia de Drept” din Oradea (1815-1816), dar a optat pentru Teologie, urmând anul I la „Seminarul latin” , anul al II-lea l-a continuat la „Facultatea de Teologie” a „Universitatii Regale” din Budapesta si urmatorii doi ani, la Viena. În 1820, la încheierea studiilor, se înapoiaza acasa si, la 20 noiembrie, este sfintit preot celib.
Câteva luni va lucra în cadrul Episcopiei de Oradea, ca în acelasi an Episcopul Samuil Vulcan sa-l numeasca paroh la Beius. În foarte scurt timp s-a dovedit a fi un preot de înalta spiritualitate, un misionar al Bisericii lui Cristos. În 1829, Episcopul Samuil Vulcan îl transfera paroh în Oradea-Olosig, unde a lucrat cu aceeasi daruire, iubit si apreciat de credinciosi.
Pentru activitatea sa cu totul remarcabila, în 1835 a fost numit canonic al Capitlului. În cursul anilor i s-au încredintat multe responsabilitati: a fost un timp rector al Seminarului, câstigând meritul „de a fi socotit cel mai vrednic rector”. Grija cu totul deosebita pentru Seminarul oradean a avut-o si dupa ce a ajuns episcop.
A fost consacrat arhiereu în ziua de Rusalii a anului 1843, la Blaj, de catre Episcopul Ioan Lemeni, asistat de catre Canonicul Ioan Corneli, iar în duminica urmatoare „a fost instalat cu mare solemnitate „Episcop al Diecezei de Oradea”. Cuvântul rostit cu aceasta ocazie a impresionat profund. A vorbit în latina – a vorbit teologul, oratorul, preotul cu suflet larg si întelegator, Episcopul, cu întelepciune si initiative.
Prima „Pastorala” a fost destinata preotilor, pe ei îi dorea desavârsiti, ca sa poata fi împreuna apostoli-misionari ai Bisericii. Le-a amintit chemarea lor si toate datoriile unui preot catolic: a locui în parohie, a celebra Sfânta Liturghie si în cursul saptamânii, nu numai în duminici si sarbatori, studiul permanent de specialitate, lectura operelor de valoare din literatura româna si universala, stapânirea unei culturi generale cu largi orizonturi, un comportament distins, viata de familie exemplara, purtarea obligatorie a reverendei – preotii sai trebuiau sa fie adevarate modele pentru societate. Preotilor le-a interzis orice preocupari politice, singura preocupare fiind cea spirituala. A mentionat si datoria preoteselor de a fi exemple frumoase în parohii.
Cu astfel de preoti, cu un Capitlu bine ales, din care au facut parte Iosif Pop Salajanul, viitorul episcop, Ioan Vancea, mitropolitul de mai târziu, si Ioan Corneli, a început sa lucreze pentru dieceza sa, cu energie si devotament, pornind de la cunoasterea parohiilor, a scolilor confesionale, a numarului credinciosilor, a starii lor morale, a situatiei vaduvelor de preoti si a orfanilor; era o munca chibzuita, ordonata, cu masuri în spirit de continuitate. Din 1858 catehezele pentru copii si adulti devin obligatorii, preotii sunt datori nu numai sa tina predicile, dar sa le prezinte din timp, redactate, pentru control, chiar Episcopului. Asupra predicilor va reveni în numeroase „Pastorale”, considerându-le foarte importante pentru „luminarea tinerimii atât în scoala, cât si în Biserica, caci de la cresterea si luminarea ei atârna înflorirea religiunei si a moralitatei si prin aceasta si viitorul Bisericii” (Iacob Radu, „Istoria Diecezei Române Unite a Orazii-Mari”,1777-1927, Oradea , p.112). Curatorii din parohii trebuiau sa aiba o stare materiala buna, un grad de cultura si o morala exemplara, activitatea lor administrativa, situatia averii Bisericii ,consemnate în acte oficiale, erau sub controlul Episcopiei.
Episcopul Vasile Erdeli si-a cunoscut deplin Dieceza; prin vizitele canonice a strabatut-o, a inspectat toate parohiile – si Dieceza de Oradea cuprindea si Banatul, si tinuturile satmarene, pentru care a înfiintat vicariat la Satu Mare. Rezultatul acestei muncii neobosite a fost revenirea multor parohii la Biserica Greco-Catolica. Între 1832-1848, numarul acestor parohii a crescut de la doua la douazeci si doua, apoi la douazeci si sase, cu 14.052 de credinciosi. Pentru Banat si Bihor însemna si o salvare a parohiilor românesti din stapânirea clerului sârbesc asupritor.
Datorita efortului sau, s-au construit si s-au reparat 50 de biserici, s-au ridicat 44 de case parohiale, un numar însemnat de scoli confesionale si locuinte pentru cantori, a înzestrat parohiile cu carti rituale tiparite la Blaj.
A trait „vremile tulburi si vijelioase” ale anului 1848, dar s-a dovedit a fi „un diplomat rafinat care va reusi sa faca fata tuturor amenintarilor si pericolelor, salvându-si de la distrugere Dieceza ( bisericile, parohiile si scolile), dar si viata credinciosilor. A reusit sa se disculpe si sa ramâna în scaunul episcopal în conditii în care ierarhi de acelasi rang cu el au fost demisi, fiindu-le pereclitata chiar viata” (Iudita Caluser, „Episcopia Greco-Catolica de Oradea”0- contributii monografice – ,Editura Logos’94,p.358).
Cu staruinta ce-i era in fire, a readus în Dieceza temeiurile sperantelor, linistea vietii credinciosilor, relatii umane civilizate si de apropiere între oameni. Ceea ce „a iesit în afara timpului” a ramas în urma si viata a reintrat în normalitate.
A avut parte si de multi ani senini când, ca un adevarat parinte sufletesc, a luat decizii hotarâtoare pentru Biserica si neam. Astfel, înfiinteaza „Preparandia Greco-Catolica” la Oradea, în 1849 introduce la Gimnaziul din Beius limba româna ca limba de predare în locul celei latine. Tot Episcopul Vasile Erdeli este cel care „obtine de la guvernatorul Ungariei, arhiducele Albrecht, înfiintarea „Catedrei de limba si literatura româna” la Universitatea din Budapesta, numindu-l profesor pe Alexandru Roman, care, din 1850, predase limba româna la Liceul Premonstratens din Oradea” (Pr. prof. dr. Ioan M. Bota, „Istoria Bisericii Universale si a Bisericii Românesti de la origini pâna astazi”, editia a II-a, Viata Crestina, Cluj-Napoca, 2003, p. 420). Si tot Episcopul Erdeli este acela care „sfatuieste” si chiar „ordona” ca toate actele oficiale din Dieceza sa fie scrise în limba româna si cu litere latine.
Taria credintei catolice si loialitatea fata de Roma i-au condus viata de preot si episcop. Gândirea si trairea credintei se pot cunoaste si din „Pastoralele” sale. Una dintre cele mai frumoase este cea din 27 martie 1855, în care prezinta Decretul dogmatic „Inneffabilis Deus”, despre Imaculata Concepere sau Zamislirea fara de prihana a Preacuratei Fecioare Maria, a carei evlavie o recomanda si face sa fie raspândita în Dieceza.
Constient de raul creat prin despartirea românilor de Biserica Romei, nu a încetat sa puna în lumina pericolul venit din partea grecilor si a sârbilor „care i-au întunecat simtul national si i-au corupt limba rapindu-i literele strabune”, iar „din scoalele rasaritenilor, calugari greci si sârbi, nici o lumina, fara numai ceata s-au latit” (Iacob Radu, Op.cit., p.129).
Unirea cu Roma si binefacerile Unirii pentru neam sunt puse întotdeauna în evidenta : ,,a aprins constiinta de sine între români, au curatit norii cei grosi de pre orizontul natiunei române”. Cu emotie vorbeste despre Blaj: „Marit sa fii tu, Blajule! Înaintea natiunii române sfânt e numele tau, tu esti a doua Roma!” Scolile Blajului au revarsat credinta si lumina, iar oamenii Blajului, Sincai, Clain si Maior „cu adevarat sunt nemuritori”, sustinea Episcopul.
Apreciat de personalitatile de seama ale timpului, distins cu titlul de baron, decorat, numit consilier imperial, Episcopul a fost vizitat, dar deopotriva si Catedrala sa, Catedrala „Sfântul Nicolae”, de Împaratul Francisc Iosif I, în 1852 si 1857, primit stralucit de catre Arhiereu. În 1858 Episcopul a primit vizita Nuntiului papal, Antonio de Luca. Nuntiul a daruit Catedralei noastre o cruce aurita si împodobita cu pietre pretioase, cruce dintre cele mai valoroase ale Catedralei, cu relicve din Crucea Mântuitorului. La Sfintele Liturghii arhieresti era dusa în procesiune de catre unul din canonici.
Vasile Erdeli are si meritul de a fi sustinut înfiintarea Mitropoliei de Alba Iulia si Fagaras, de catre Papa Pius al IX-lea, prin Bula „Eclesiam Christi ex omni lingua”, din decembrie 1853, sub jurisdictia careia trece Episcopia de Oradea, pâna atunci apartinând Arhiepiscopiei de Strigoniu.
Episcopul Eparhiei noastre a participat la întronarea primului mitropolit, Alexandru Sterca-Sulutiu, si la instalarea primilor Episcopi ai Episcopiilor tot atunci înfiintate, de Lugoj si Gherla.
În timpul pastoririi sale, Biserica Ortodoxa sârbeasca, în frunte cu patriarhul, se considera stapâna ortodocsilor, mai ales a celor din Banat si Bihor, si, prin preoti si calugari misionari, actiona împotriva Unirii. Inteligent si energic, Episcopul a reusit sa contracareze raul. Biserica Ortodoxa Româna a fost de asemenea mereu ostila Bisericii Unite cu Roma, dar Episcopul de Oradea raspundea inteligent, chibzuit, în spiritul adevarului si al dreptatii.
Episcopul Vasile Erdeli s-a stins din viata la 27 martie 1862 si a fost înmormântat în cripta Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea.
Mitropolitul Ioan Vancea, care i-a fost apropiat Episcopului Vasile Erdeli, i-a schitat portretul subliniind însemnatatea pe care o are în Biserica si Eparhia noastra: „Memorie vie si fidela, minte agera, clara si prevazatoare; judecata limpede si patrunzatoare; caracterul ferm, hotarât si statornic. Era iubitor de dreptate pâna la asprime si severitate, dar bun la inima, milostiv si îndurator fata de cei lipsiti si nevoiasi. Bun cunoscator de oameni, abil si iscusit diplomat, îsi stia alege prietenii si colaboratorii si iscodea usor gândurile rele ale dusmanilor; patrundea cu usurinta în miezul lucrurilor si al împrejurarilor folosind cu abilitate momentele prielnice si înlaturând piedicile si greutatile ce îi stateau în cale […] . Ca si înaintasul sau Vulcan, a fost si el zelos îndrumator al instructiei si educatiei tinerimei, patron si sprijinitor generos al stiintelor si miscarilor literare românesti…’’ (Iacob Radu, Op.cit, p.145).
Lumina experientei Episcopului Vasile Erdeli strabate timpul, îl strabate cu un mesaj întotdeauna actual. Viata l-a pus adesea pe Episcop în fata unor situatii contradictorii, ostile de multe ori, poate de cele mai multe ori, dar nu s-a lasat înfrânt niciodata. A stiut ca existenta Diecezei sale poate fi ca „o sarbatoare”, s-a straduit sa fie asa si asa a lasat-o urmasilor… .
La 222 de ani de la nasterea Episcopului Vasile Erdeli, un gând de recunostinta si o rugaciune … .

Bibliografie
1. Pr.prof. dr.Ioan M. Bota, ,,Istoria Bisericii Universale si a Bisericii Românesti de la origini pâna astazi”,editia a II, Ed.Viata Crestina, Cluj-Napoca, 2003.
2. Iudita Caluser, ,,Episcopia Greco-Catolica de Oradea”—contributii monografice–, Editura Logos ’94.
3. Iacob Radu, ,,Istoria Diecezei Române Unite a Orazii-Mari, 1777-1927, Oradea, ,,Chiriasii Tipografiei Românesti”, 1932.